Despre mine

Stancu Constantin

Jurist - Scriitor (Scrib)

Blogs Home » Litere » Literatura » ARHIVE LITERARE

ARHIVE LITERARE

Creații literare originale. Poezii, proză, conică literare, cărți apărute, semnale evenimente literare, portrete literare, reviste

Articole Blog

01. Călătorim cu restul cuvintelor nerostite - Jul 15, 2019 11:17:00 AM

CĂLĂTORIA

Călătoria începe acum pentru a duce mesajul la prieteni, ţara se ivește din cuvintele rostite, dar noi rămânem aici şi călătorim cu restul de cuvinte nerostite…

A fost o ţară cândva, se văd ruinele cetăţilor, punctele cardinale imobile lângă bătrânii cetăţii din urmă, care au murit în picioare, cu bărbi lungi, albe acoperind iarba ce ne ascunde în rădăcini faţa nevăzută a puterii, iarba verde ca un manuscris pe pământul roşu...


C Stancu
02. Scurta și nefericita viață a lui Marilyn Monroe... „Piesa prezintă relațiile din lumea puterii, amestecul straniu de oameni politici, mafioți, oameni corupți, artiști de joasă condiție, agenți secreți, ne descoperă o lume în plină furtună, o lume care se crede în siguranță în brațele morții” - Jul 15, 2019 11:09:00 AM

Simbol și dramă
(Milan Richter, Scurta și nefericita viață a lui Marilyn Monroe,Deva: Editura Călăuza v.b., 2016;traducerea Muguraș Maria Petrescu)

Prin piesa de teatru Scurta și nefericita viață a lui Marilyn Monroe, o dramă în două acte, Milan Richter face o descriere profundă și tragică a societății occidentale actuale. Editura Călăuza v.b. a realizat un eveniment literar important, solid și reprezentativ pentru societatea actuală. O societate în cădere liberă din punct de vedere spiritual, fără repere viabile. Autorul este scriitor slovac, a scris această piesă în limba slovacă, traducerea în limba engleză a fost realizată de Katarina Richterova, apoi din limba engleză în limba română traducerea s-a realizat de Muguraș Maria Petrescu. Povestea lui Marilyn este cunoscută în general, au existat documentare, informații, narațiuni, articole de presă. Între anii 1950 și 1960 ea a fost un simbol pentru femei, un agent al sexului frumos în lumea puterii, filmului, presei, în așa-zisa lume bună. Viața ei a fost scurtă, a murit la 36 de ani din motive neclare, învăluite în misterul specific lumii afacerilor puterii. Autorul, Milan Richter, s-a documentat serios în domeniu, a reușit să ne prezinte câteva crâmpeie din viața divei, specifice pentru ea și pentru societatea occidentală. Dramaturgul renunță la factorul timp în sens clasic, apelează la jocul în timp, trecut, prezent și viitor au o altă logică, logica dramei. Sub lumini și forme clasice și moderne, o femeie întruchipează dezastrul unei lumi care și-a pierdut busola, o lume fără Dumnezeu, minând dragostea, adevărul, angoasa puterii politice, falsa cultură. Dispariția ei, posibilă sinucidere, prin supradoză de medicamente, este concluzia finală, o femeie cu afecțiuni psihice,   bazându-se pe o frumusețe construită de arta spectacolului, fără să înțeleagă ce se întâmplă cu ea, redă efectul unei societăți care se bazează pe formele fără conținut. Personajele care dansează în jurul femeii fatale, sex-simbol, sunt cele cunoscute: Președintele USA, fratele acestuia, procuror important, medicul psihiatru, menajera, actori, agenți ai serviciilor secrete. La acestea se adaugă mama lui Marilyn, apoi un personaj care sfidează timpul concret al morții, Norma Jeane Morteson, adică diva la 20 de ani, personaj fără vârstă, etalon pentru dinamica dramei. Frumusețea naturală împotriva frumuseții fabricate de industria de entertainment. Industria plăcerii fără de motiv, a plăcerii ca artă fără scop, divertismentul celor cu bani, a celor stresați de prea multă putere, agasați de celebritate, agresați de presa occidentală.
Moartea femeii, deși suspectă, este o certitudine, cineva a fost scos de pe marea scenă a lumii, fără durere, fără să știe de ce, fără scop aparent. Nebunia ei, drogurile, băuturile alcoolice, medicamentele în exces, clismele, reprezintă doar mediul în care s-a mișcat. Boala mintală înfățișează simbolul unei lumii afectate de păcat, limita acesteia. Bărbați care iubesc, politicieni care au nevoie de frumusețea de suprafață, criminali cu ștaif, artiști fără scrupule, toți se mișcă pe scenă pentru a da viață tragediei moderne, fără ieșire. Dinamismul povestirii este bine dozat, suntem în prezența unei piese solide, autorul mișcă planurile exact, scriptul este valabil. Piesa se poate urmări cu plăcere. Medicul psihiatru o tratează constant, este mereu lângă femeia vulnerabilă, nu reușește să o scoată din pasa eronată în care a căzut. Nu dorește să o salveze, tratamentele înseamnă bani, înseamnă un sistem sofisticat de a urmări și de a controla personajul principal. Președintele USA, poate cel mai puternic om al planetei, cade în plasa proprie a slăbiciunilor sale, clipele de relaxare, dragostea este exclusă la acest nivel, îl fac vulnerabil în fața serviciilor secretele, a presei, a lumii. Poveștile sale intime sunt lăudăroșeniile unui bărbat slab în fața unei femei, asta pune sub semnul întrebării relația lui cu femeia simbol. Ea tinde să se viseze „prima doamnă”, femeia spectacol sare peste cenzură și peste cutume, cere prea mult. Poate nu realiza că este altcineva decât se pretinde. Căutările ei, poate chiar o formă de cerșit, după iubirea „adevărată”, sunt zbaterile unei ființe fragile în pânza păianjenului. Sexul nu înseamnă dragoste, iubirea este unul dintre cele mai înalte sentimente umane pe care cineva atât de firav nu-l poate atinge. Piesa prezintă relațiile din lumea puterii, amestecul straniu de oameni politici, mafioți, oameni corupți, artiști de joasă condiție, agenți secreți, ne descoperă o lume în plină furtună, o lume care se crede în siguranță în brațele morții. Faptele reale fac parte din acțiunea care se desfășoară, autorul  s-a documentat riguros, ele dau prestanță actului de creație propriu-zis. Personajele au un limbaj trivial, cuvinte licențioase sunt aruncate în fața spectatorului sau cititorului, scriitorul nu dorește să impresioneze, să dea sare și piper acțiunii, așa se comportau oamenii reali în anii 50-60 în lumea occidentală. O lume aparent liberă, necenzurată, fără să fie nevoită să-și controleze comportamentul. Fiecare avea un dosar la serviciile secrete, putea fi oricând ținta. Motivele „siguranță națională” erau deja fabricate înainte ca ele să se realizeze în scena vieții. Milan Richter s-a documentat serios, a citit mult, a parcurs documentele care erau considerate secrete, acte provenind de la psihologul divei, dosare oficiale, articole de presă. Despre subiect au mai scris Norman Mailer și Joyce Carol Oates, unii au considerat că Marilyn a fost ucisă, alți jurnaliști au speculat drama reală, căutând un „adevăr” propriu, speriați de marele adevăr despre societatea modernă. Drama femeii simbol este definită chiar de Marilyn: „A iubi înseamnă a-i da cuiva puterea de a te distruge”.Carnetul de însemnări, poate benzile înregistrate în apartamentele ei, posibilitatea unei conferințe de presă, toate însemnau pericol public pentru oamenii puterii, cu alte cuvinte era pusă în joc „siguranța națională”. Așa ceva nu se tolerează. Iată ce afirmă personajul principal: „Nu vă mai dau nimic, Kennedy, bandă de huligani ce sunteți! Gata! Ajunge! Poimâine voi susține o conferință de presă și voi dezvălui reporterilor totul… Le spun eu ce porci sunteți voi doi! Cum vă bateți joc de femeile neajutorate și fragile” (p. 314). Cei doi erau John F. Kennedy – Președintele Statelor Unite ale Americii și Robert F. Kennedy – Procuror General al Statelor Unite, frați, amanții femeii, personaje tragice, celebre în timpurile moderne.  Tradus în limbajul lui Marilyn: „Hollywood este locul unde se pot plăti o mie de dolari pentru un sărut și cincizeci de cenți doar pentru sufletul tău. Știu foarte bine că adeseori am refuzat prima ofertă, păstrând-o, în schimb, pe cea de cincizeci de cenți” (p. 17).Milan Richter apus în scenă discuția dintre Jack (Președintele) și Marilyn în apartamentele secrete. Președintele destăinuia secretele, extratereștrii cu tehnologii spectaculoase, modul cu făcea dragoste Fidel Castro cu femeile fatale, purtând cizmele și în pat, lupta împotriva comuniștilor, rachete cu încărcătură atomică, atitudinea serviciilor secrete față de relațiile președintelui, mafia și politica etc. Secretul femeii este devoalat lui Jack, Președintele trebuia să știe, să înțeleagă ce reprezintă o femeie simbol: „Imediat ce îmi cumpăr pantofi, îi deformez. Apoi tai o bucățică dintr-un toc și încerc să merg în așa fel, încât să nu se vadă că șchiopătez. Iar în scopul acesta am un mușchi special antrenat și masat pe picior. Iată care este marele secret al mersului meu atât de sexi” (p. 179).Finalul este dur, iluziile se risipesc, Marilyn înțelege ceea ce este, mărturisește investigatorului într-o scenă suprarealistă: „Da, David, mă treceau de la unul la altul ca pe o bucățică bună de carne… Ca să mă umilească. Și asta s-a întâmplat cu o săptămână ca înainte eu să mor”. (p. 322).Noma Jeane, un alter ego, din vremuri mai bune, o vede altfel, prin altă lumină: „Marilyn efectiv nu se putea aduna… o blondă decolorată! Care, pe deasupra, mai plângea, ca și cum ar fi fost dusă la tăiere. A venit Paula la ea, apoi macheuza, au mai liniștit-o, au rearanjat-o… și, după câteva minute, arăta din nou de parcă era o păpușă scoasă din cutie. După care Milt Ebbins, coproducătorul întregului circ, i-a făcut vânt și i-a spus: <<hai, du-te, du-te… sau toată șarada asta o să se ducă dracului odată cu tine!>>” (p. 229).Medicul psihiatru îi explică vedetei cum este situația reală, când iubește un om puternic precum președintele USA, cum serviciile secrete sunt atente la detalii și show: „Să zicem că nu toți directorii ar trebui să facă un astfel de lucru. Dacă observațiile mele despre Hoover (șef CIA, n.n), potrivit aparițiilor lui publice sunt adevărate, el știe cu mult mai multe despre cei doi frați, decât știu propriile lor neveste” (p. 107).Milan Rihter, scriitorul, notează despre acest personaj aflat sub o frumusețe zbuciumată: „În același timp este un portret dramatic al uneia dintre cele mai atractive femei din lume, o orfană vulnerabilă lipsită de un sentiment puternic de încredere în sine, o femeie care suferă de o boală mintală ereditară, portretul perfect al unei fete în căutare, prin lume, a unui bărbat pe care să-l iubească” (Actrița, cover girl și cântăreața Marilyn Monroe, p.11).
Constantin Stancu
 
             

03. Dumitru Hurubă și viața între realitate și secenarii cu ardei iute... „Pe Dumitru Hurubă îl preocupă să definească secolul în care locuim/trăim, să arunce o privire spre Imperiul European care naște contradicții și semne de exclamare, un imperiu blocat între imperii și birocrație. El analizează migrația modernă a popoarelor, problemele religioase, bolile spirituale care macină societatea, rețetele de manipulare ale populației, drama educației și a învățământului, problema patriotismului în era globalizării, regulile dure ale statisticii, problema culturii, criza cărții scrise etc.” - Jul 15, 2019 10:59:00 AM

Constantin Stancu

Dumitru Hurubă: Scenarii, nu?
Dumitru Hurubă este un umorist fin, un atent observator al societății românești, scriitor implicat și cu viziune proprie, autor de romane cu nerv și stil, el se menține în atenția cititorilor prin ideile pertinente, prin ironie, prin pasiunea pentru adevăr. Ca orice scriitor implicat, el a scris o carte cu ștaif dedicată fenomenelor sociale pe care le-a trăit. Această poveste în care eroii sunt românii, intitulată Scenarita: un eseu-fantezie*, apărută la Florești, jud. Cluj: Editura Limes, 2016 reprezintă viziunea unei conștiințe a vremurilor pe care le trăim. Cartea nu este o fantezie, este un studiu despre rigoarea fanteziei, adică știința de a spune lucrurilor pe nume, fără a apela la metodele științifice validate de secolul trecut. E știința despre speranță, despre meandrele viitorului și despre labirintul trecutului. Despre aceste teme s-au preocupat scriitori importanți, amintim pe Nicolae Breban (Viața mea, Editura Polirom, 2017) care aborda viața proprie prin prisma întâmplărilor pe care le-a străbătut prin valurile vremii, apoi Răzvan Theodorescu în dialogurile cu istoricul Narcis Dorin Ion (Despre cultura de ieri și românii de azi – Convorbiri cu academicianul Răzvan Theodorescu, Editura Rao, 2017) ori Aura Christi (Din infern, cu dragoste, Editura Ideea europeană, 2017), sau Theodor Codreanu (în textele publicate în revista „Contemporanul”). Lista poate continua, scriitorul, în ciuda opoziției politicienilor, reprezintă un reper în societatea românească prin faptul că se află în prima linie de exprimare prin jurnale, cărți, dezbateri și, uneori, emisiuni de televiziune și radio.
În ciuda titlului care trimite la fantezie, la finalul cărții se află o bibliografie selectivă din care aflăm că Dumitru Hurubă a plecat în analizele sale de la temele și ideile unor filozofi sau sociologi recunoscuți și cu expertiză în domeniu. Amintim pe: Erich Fromm, Karen Horney, José Antonio Marina, Robert Ecarpit, Sigmund Freud, G. Călinescu și, nota bene, datele publicate de Institutul Național de Statistică. Rezultă de aici că umorul și ironia au baze serioase, obiective, certe. Cu alte cuvinte, umoristul nu se joacă, el ne pune oglinda cuvintelor în față. Temele au preocupat și preocupă societatea occidentală și cea românească, sunt în atenția unor lideri de opinie, au penetrat în cărțile unor intelectuali de frunte pentru că sunt mereu actuale și necesare. Sunt în joc inteligența eșuată, conflictele interioare ale omului, conflictele dintre oameni, istoriile care au marcat epocile, cronici ale mizantropului bine temperat, idei care au generat orele astrale ale narațiunilor de fiecare zi.Pe Dumitru Hurubă îl preocupă să definească secolul în care locuim/trăim, să arunce o privire spre Imperiul European care naște contradicții și semne de exclamare, un imperiu blocat între imperii și birocrație. El analizează migrația modernă a popoarelor, problemele religioase, bolile spirituale care macină societatea, rețetele de manipulare ale populației, drama educației și a învățământului, problema patriotismului în era globalizării, regulile dure ale statisticii, problema culturii, criza cărții scrise etc. Ne invită, ca orice nabab, la o plimbare pe Bulevardul Corupților, și face o analiză a nevroticului, adică a omului modern care a fost prins între mandibulele Marelui Scenariu…Ce este Scenariul în viziunea scriitorului? Este neputința noastră cea de toate zilele de a ne asigura un viitor, de a modela speranța, de a evita căderea spirituală a societății cu tot ce presupune ea. Dumitru Hurubă înțelege scenariul prin întrebările pe care le pune, de ce golul lăsat de căderea sistemului comunist nu poate fi acoperit de ceva mai durabil pentru fiecare, nu numai pentru unii?… Golul este acolo, ca o prăpastie în care cad mulți, alții înnebunesc elegant, alții mor cu onoruri, alții migrează în alte părți, alții ies la pensie și fluieră în biserică. Cartea începe cu un Preambul aparent fără rost… Sunt argumentele sale, ne invită să vedem în cei de lângă noi și în noi doar personajele unui Scenariu, el evită să dea explicații științifice, se limitează la fantezia care tulbură timpurile prin revelație personală. Îl ironizează pe Andre Malraux care prevedea prin 1975 că secolul al XXI-lea va fi religios. Googlea luat locul lui Dumnezeu și secolul pe care-l trăim s-a schimbat. Preambulul este fără rost deoarece insul de pe bulevard a ajuns în situația în care nu mai dă importanță lucrurilor care-l trag în jos, spre adânc…Hurubă scrie: „În realitate va fi vorba despre remodelarea individului, din toate punctele de vedere, în scopul obținerii unei vietăți având doar chip de om, dar toate ale lui funcționând pe baza unor cipuriconsiderate, la un moment dat, ereditar-biologice, respectiv când nivelul de cultură generală al populației va atinge nivelul Mării Moarte” (p.p.5-6).Fenomenul 1989 în Europa de Est, deci și în România, este analizat de eseist cu atenție: „Numai că, în toată degringolada de atunci s-a observat că viața urma un curs bine dirijat spre altundeva, spre altceva, care începea să nu mai fie utopie, ci un adevăr, drept că oarecum mai complicat, dar se impunea încet-încet” ( Scenarita, p. 33).Dumitru Hurubă examinează datele statistice oficiale și constată o realitate dură, greu de acceptat și prevăzut pentru cetățeanul obișnuit. A crescut numărul cetățenilor cu studii superioare, acest lucru a generat și altceva: „Okei-okei, constată mucalitul, ne facem toți cu studii superioare, și? O să ducem lingura la gură mai…științific, mai elegant, că, dacă industrie nu e, economie nu mai e, ce facem cu absolvenții de studii superioare? La spălat de mașini în Occident!” (Chestiuni inefabile de statistică, p. 77).Hurubă analizează fenomenul Facebook, o face cu multă ironie și constată că rețeaua de socializare a declanșat noi experimente lirice, că superficialitatea în cultură distruge cultura serioasă, că în rețea oamenii își pot expune creațiile literare fără cenzură, sub semnul unei libertăți aproximative și duioase ca o ghilotină în zori. Iată ce scrie: „Unii scriitori mai șmecheri, la adăpostul unei sintagme, au publicat chiar romane, povestiri, jurnale etc. de-o puerilitate căreia, doar cu eforturi uriașe, nu i se spunea prostie” ( Să vorbim puțin și despre cultură/ literatură, autori și cărți, p. 94).Efectul acestui Scenariu asupra oamenilor este catastrofal, apare un nou personaj, nevroticul: „Personajul nevrotic trăiește, doar cu puține excepții, obsesia frustrării, a nedreptății, a ideii că oricine are ceva cu el, că îl urmărește pentru a-i face rău, pentru a-i submina autoritatea și prestigiul” (Nevroticul din marele scenariu, p. 121). Viața devine un calvar pentru el și pentru cei din jurul lui, sinuciderea face parte din scenariu, individul este strivit de forțele sociale. Abordând problema umorului, scriitorul constată: „Cu tristețe, despre umor…”, punctele de la final demonstrează că ne află în fața unei drame, oamenii nu mai râd, râsul este redat electronic în spatele textelor de umor, se mimează veselia, ca orice în noul Scenariu. El constată că literatura de umor este în cădere liberă, că editurile nu mai abordează cărțile unor umoriști cunoscuți și de succes în alte vremuri, că nu se reeditează valorile certe din domeniu. Este ceva suspect în acest script, românii fac parte, totuși, dintr-un popor care a știut să facă haz de necaz, care a avut un bun simț al umorului, dispoziție pentru râs, a abordat viața cu fină ironie, sfidând răul, făcând saltul peste cu zâmbetul pe chip (nu pe cip!)…   Am putea continua exemplele, putem reține că Dumitru Hurubă are un stil direct, că marile idei sunt expuse simplu și penetrant, cuvinte curg spre inima cititorului cu empatie, el știe să argumenteze, să citeze din marii sociologi sau filozofi și să scoată în evidență înțelepciunea populară solidă, fraza sa expune cu fină satiră dramele prin care trecem și posibilele ieșiri pe scara principală a istoriei. Sunt peste treizeci și cinci de eseuri, un preambul, o concluzie, o bibliografie, o lume în mișcare, o paradă a umbrelor și a îngerilor de serviciu… Titlurile sunt alese cu atenție, au sare și piper, conțin adrenalină. Reținem: Cu facebook, înainteeeee, marș!; Lirica actuală? Marfă!; Plebea nu trebuie să știe totul; Prostească iubire de glie strămoșească; Ehe, dacă ar fi avut Moise laptop și Wi-Fi! Etc.„După credința majorității populației care mai ține cu sinceritate la România, ceea ce se petrece la nivel național în ultimul sfert de secol, din absolut toate punctele de vedere, nu este decât desfășurarea unui proces de distrugere sistematică a identității statului, a unei economii care acoperea toate ramurile industriale și a unui naționalism firesc în condițiile istorice date” (În fine…, p. 175).  Toate fac parte din Marele Scenariu menit să facă să dispară o țară… Dumitru Hurubă precizează: „În eseul de mai sus, am vrut să detaliez toate-acestea, fără a deveni pătimaș, fără a exagera pentru a da greutate ideilor cuprinse în materialul de față, care s-a născut în urma discuțiilor întâmplătoare cu mulți cetățeni” (p. 176).Autorul este pesimist pe unele locuri, oricum societatea va avea de suferit din cauza megatendințelor care străbat istoria, iar din punct de vedere religios, aceste aspecte au fost prezentate în Biblie ca sfârșitul vremurilor, fiind descrise chiar în detaliu, omul imperfect ducând societatea spre căderea în ruină. Desigur, trebuie regândite multe, cele din prezent reflectă viziunea omului despre univers și societate pe baza unor cunoștințe sedimentate prin secolul al XVII-lea și secolul al XVIII-lea. Toți marii gânditori acceptă că lumea trebuie să conceapă altfel societatea în care trăiește. Unii mai pesimiști consideră că specia umană și-a consumat potențialul, pregătindu-se altceva… Există și o pată de optimism, o întrebare revine mereu în eseurile lui Hurubă: „Glumim, nu?”    

  *Dumitru Hurubă, Scenarita: un eseu-fantezie, eseuri, 180 pagini, Florești, județul Cluj: Editura Limes, 2016

04. Un test pentru literatura română: Serile de Poezie de la Struga, 2019... Despre o anumită „fremătare imperială”... - Jul 13, 2019 9:28:00 AM

Cununa de Aur pentru Ana Blandiana!Serile de Poezie de la Struga, 2019

Anei Blandiana îi va fi decernat la sfârșitul lui august Premiul Cununa de Aur, în cadrul celui mai prestigios Festival Internațional de Poezie, care se derulează anual, din 1966. Un premiu pe care l-a mai luat dintre scriitorii români doar Nichita Stănescu, în 1982.„Când s-a anunţat că juriul de la Struga a acordat Premiul şi Cununa de Aur de la Struga lui Nichita Stănescu, scrie Anghel Dumbrăveanu, unul dintre participanții la manifestările din 1982, lumea literară din România a cunoscut o fremătare imperială (s.m., N.B.), pentru că această distincţie însemna o încoronare care premerge Premiul Nobel sau îl poate anticipa” (în volumul Fenomenul Nichita Stănescu, Editura Excelsior Art, 2003).
Această „fremătare imperială” s-a regăsit atât în presa românească și internațională, cât și în participarea masivă a scriitorimii române la eveniment: D.R. Popescu, George Bălăiță, Gheorghe Tomozei, Nicolae Ioana, Anghel Dumbrăveanu, Adrian Popescu, Marin Mincu, Alexandru Andrițoiu, Carolina Ilica, Dumitru M. Ion, Alexandru Jebeleanu… dintre cei pe care mi-i amintesc, pentru că printre ei, mă rătăcisem și eu, după o călătorie în bună parte pe jos, de la Târgu-Mureș la Struga, pe cont propriu, cu un rucsac ticsit de cărțile lui Nichita, plus conserve, biscuiți, combustibilul care să-mi asigure energia pentru drum.La comunicarea laureatului ediției din acest an a Serilor de Poezie de la Struga, Ana Blandiana, n-a fost niciun fel de… fremătare. Presa a fost mai degrabă discretă până la a fi laconică în a promova această nouă recunoaștere a poeziei românești.Sceptic din fire în unele chestiuni, am mari rețineri în privința solidarității de breaslă din România acestor ani.Oare cine va bate calea până la Struga să fie alături de Ana Blandiana?Un test pentru viața noastră literară!
NICOLAE BĂCIUȚ

Revista „Vatra veche”, nr. 7/2019
Foto: Nicolae Băciuț
05. ALMANAH SINTAGME LITERARE 2019. Semnal, scriitori, sumar: poezia, proza, teatru, atelier critic, eseu, LA CURȚILE DORULUI - Jul 12, 2019 11:19:00 AM


Almanahul, editat de revista SINTAGME LITERARE, are 410 pagini și este ilustrat color cu lucrări ale Doinei Tăutu. Redactor coordonator: Geo Galetaru.Copertă și tehnoredactare: Mihaela Gruber. Finanțat integral de către Consiliul local și Primăria comunei Dudeștii Noi. Tipărit la Editura Eurostampa, din Timișoara.Almanahul se poate obține de la domnul Geo Galetaru: geogaletaru@yahoo.com
06. „Vatra veche”, nr. 7/2019. Sumar, semnal, lecturi de vacanță, căldura literaturii și umbrele veacului - Jul 10, 2019 10:42:00 AM


Revista „Vatra veche”, nr. 7/2019În sumar:Vatra veche dialog cu Ana Blandiana, de Viorel Mortu/3Cununa de Aur/Ana Blandiana, de Nicolae Băciuț/4Eveniment. N-am altă Ană (Nicolae Băciuț), de Răzvan Ducan/5Ana Blandiana, poeme, traduceri/8 Mai altfel, despre Veronica Micle, de Dumitru Hurubă/ 9Remember -30. N. Steinhardt, de Veronica Pavel Lerner/9Să ne reamintim de… Valentin Silvestru, de Dumitru Hurubă/11Corespondenţa lui Dimitrie Stelaru, de Gheorghe Sarău/13Inedit. Blestemul chinezesc, de Francisc Păcurariu/14Mihai Diaconescu, tendinţa actuală..., de R. Subţirelu/16Poeme de Adela Fleva/17Text și context în diarismul românesc (Eugen Simion), de Florian Copcea/18Aniversări. Valeriu Matei - 60, de Daniel Corbu/19File de portret: Nicolae Dabija, de Daniel Corbu/20Poeme de Nicolae Dabija/21Asterisc. Nu mai știm să fim romantici, de Dumitru Hurubă/22Spovedanie, poem de Nicolae Băciuț/22Ochean întors. Nu poți intra de două ori în același râu…, de Silvia Urdea/23Vitrina. Numărătoare de aripi (Răzvan Ducan), de Ioan Marcoș/26Cronica literară. Decupaje lirice anizotrope (Constantin Stancu), de Lőrinczi Francisc-Mihai/28Mierlă sângerându-mi pe umăr (Nicolae Crepcia), de Camelia Ardelean/29Trepte în timp, trepte spre sine (Dan Lăzărescu), de Alexandra Laura Pui/31Portretul unei sensibilități (Carmen Doreal), de Daniel Corbu/32Vinovat de patriotism (Francisc Păcurariu), de Nicolae Băciuț/33Țara ascunsă (Alexandru Uiuiu), de Mircea Daroși/34Colecție de texte spumoase (Dumitru Augustin Doman), de Nicolae Rotaru/35Un selfie pentru U.E. (Nicolae Suciu), de Valeria Bilț/36Un ocean de deșert (Al. Florin Țene), de Florica R. Cândea/38Orbeții (Tania Nicolescu), de Marian Dopcea/39Modelarea pământului după fapte (Valeriu Bârgău), de Daniel Marian/40Tâlcul destăinuirilor (Sergiu Brandea), de Mihai Batog-Bujeniță/40Statele Unite ale Românilor (Dorian Branea), de Dorin Nădrău/42Cinste cui te-a scris (Iuliu-Marius Morariu), de Radu Botiș/43Poeme de Emilia Amariei/44Personalități teleormănene sgărcene (Gheorghe Sarău), de Nicolae Băciuț/45Moța – pagini de viață, file de istorie (Valentin Orga), de Gligor Hașa/46Dan Valentin Vizanty (Daniel Focșa), de Güner Akmolla/47Chiar el a spus cu mâna lui (Cornel Udrea), de Vasile Larco/48Poeme de Luminița Cioabă/49Poeme de Ana Ardeleanu/50Poeme de Iuliu Ionaș/50Documentele continuităţii. Transilvania, starea noastră de veghe, de Ioan-Aurel Pop/51Politica externă și diplomația românească, de Nicolae Mareș/52Secretele lui Polichinelle, de Liliana Toma/54Imposibila opțiune, de Radu Șerban/55Supraviețuirea prin cuvântul scris, de Radu Șerban/58Mihai Eminescu și Basarabia, de Gicu Manole/60Convorbiri duhovniceşti cu Î.P. S. Ioan, de Luminiţa Cornea/61Amvon. Pe omul bun îl primește Raiul, de Gheorghe Nicolae Șincan/62Poeme de Cătălin Varga/63Firul vieții, de Roxana Man/64Poeme de Elena Armenescu/65Despre francmasonerie, de Eugen Mera/66Poeme de Lucian Adulmeanu-Izadra/67Mapamond. Japonia, note de călătorie, de Mihai Posada/68Întâlniri în spațiul canadian. Pr. Gheorghe Nicolae Șincan, de Veronica Pavel Lerner/69Biblioteca Babel, traduceri de Germain Droogenbroodt și Gabriela Căluțiu Sonnenberg/70S-a întâmplat la Montreal, de Milena Munteanu/71Poeme de Costel Stancu/72Premiile UZPR 2018, Roxana Istudor, Nicolae Băciuț, Gheorghe Nicolae Șincan/73Zilele Teatrului Matei Vișniec, de Marina Constantinescu/76Teatru. Streptease la Bazin, de Cristian Stamatoiu/78Am găsit calea, de Roxana Ichim Istudor/79Expoziție de artă – Radu Anton Maier, de Svetlana Maier/79Poeme de Viorica Șutu/80Argument pentru pace, de Corina Simeanu/81Festivalul Internațional „Romaii Poesia”/82Lumea lui Larco, de Vasile Larco/83De la un clasic citire. Alexandru C. Cuza/83Epigrame, de Nicolae Matcaş/84Curier/85 

https://constantinstancuscrib.wordpress.com/reviste/vatra-veche/
07. Cel mai grav dintre păcate... Câteva gânduri de J.L. Borges - Jul 10, 2019 10:12:00 AM

„Aşadar, să urmărim lucrurile care duc la pacea şi zidirea noastră.”Biblia, Romani 14:19
„El nu ştia că prezentul nu-i altcevaDecât o particulă fugară a trecutuluiŞi că suntem plămădiţi din uitare:Înţelepciunea la fel de inutilă Ca şi corolariile lui SpinozaSau magiile fricii” – fragment din poemul G.L. Burger


„Am comis cel mai grav dintre păcatelePe care le poate comite un om. N-am fostFericit. Fie ca gheţarii uităriiSă mă târâie şi să mă piardă, necruţători.Părinţii m-au zămislit pentru jocul Riscant şi frumos al vieţii,Pentru pământ, apă, aer, foc.I-am înşelat. N-am fost fericit. Împlinită nu le-a fost Speranţa cea tinerească. Mi-am dăruit minteaÎndărătniciei simetriceA artei, care ţese fleacuri.Ei mi-au lăsat moştenire curajul. N-am fost curajos.Nu mă părăseşte. Stă întotdeauna lângă mineAceastă umbră de a fi fost nefericit. – Remuşcarea.
J.L. Borges

Foto: Imagine din Retezat

08. Revista „Alternanțe”, nr. 3/2019. Semnal, lecturi, teme și scriitori - Jul 10, 2019 9:47:00 AM


Vă trimitem mai jos linkul online al revistei ”ALTERNANȚE” nr. 3 (24 ) iulie 2019,
dimpreună cu urările noastre de bine pentru VACANȚA  care ne stă dinainte!
Ne-ar onora dacă ați informa cititorii, colegii și prietenii despre apariția revistei.
Ediția online, este publicată pe siteul revistei: http://www.revista- alternante.de/


În acest număr semnează:

Liviu Ioan Stoiciu, Florin Logreşteanuu, Magda Ursache, Mircea Petean, Dinu Flămând, Mircea Pora, Marian V. Buciu, Ana Blandiana, Dan Dănilă, Radu Ciobanu, K. V. Twain, Iulian Chivu, Dan Anghelescu, Ezra Pound, Ion Tudor Iovian, Marian Visescu, Boris Marian Mehr, Ion Răşinaru, Oana Hemen, Mihaela Oancea, Dorin David, Stephen Gill, Adrian Munteanu, Dorian Obreja, Gheorghe Simon, Dan Florița-Seracin, Anca Sîrghie, Liliana Danciu, Liviu Antonesei, Ruxandra Niculescu, Paul Sârbu, Herbert Werner Mühlroth, , Werner Göbl, Francis James, Miron Kiropol, Clelia Ifrim, Ovidiu Bufnilă, Emily E. Dickinson, Stefanie Golisch, Luca Cipolla, Georgeta Resteman, Nicolae Mătcaş, Radu Popa, Francesca Păşcălău, Laszlo Alexandru, Maximilian Dengg.  






11. Octavian Doclin și sărbătorile esențiale... „Memoria de fiecare zi și memoria tezaur îl invadează, ezitările care duc pe muntele unde sărbătorește poema sa, agonia lumii și agonia oamenilor în acest peisaj, tristețea mascată de ritualuri, dramele care aburesc oglinzile sufletului, toate fac parte din materia primă care vibrează în versurile din volum” - Jul 8, 2019 9:21:00 AM

Sărbătorile esențiale din calendarul lui Octavian Doclin(Octavian Doclin, Sărbătorile, poeme, Timișoara: Editura Gordian, 2016)

Octavian Doclin este o voce inconfundabilă în literatura de astăzi. Poezia sa are acea scânteie care pune lucrurile în mișcare. Sinceritate, trăire autentică, acceptarea cuvintelor în vremea baletului de noapte, credință, o viziune matură despre lume și despre sine. O viziune a poeziei care intră în sărbătoare la întâlnirea cu autorul ei. Volumul de versuri Sărbătorile, poeme, lansat la Timișoara: Editura Gordian, 2016, 96 de pagini, aduce pentru cititor un suflu special: viața merită acceptată așa cum ni s-a dat, timpul ne oferă diferențe care dor… Prefața la carte este semnată de Gheorghe Mocuța și creionează poziția operei lui Octavian Doclin în lumea literară de astăzi, are un titlu serios, de istorie literară: Retrospectiva Doclin. Motivul cercului și traversarea lui. Mocuța afirmă despre poet: „Octavian Doclin e capabil să scrie o plachetă de versuri pe parcursului unui anotimp, după cum e capabil să scrie patru poeme într-o singură zi. Sau să scrie un poem, să-l conceapă în tren sau în timpul slujbei la biserică” (p. 9). Observația este pertinentă, autorul este inspirat, este presat de inspirație, o primește cu toate ușile deschise, nu mai poate refuza nimic. S-ar refuza pe sine. Întâlnirea poetului cu poema sa reprezintă o sărbătoare în pustiul vieții. Oaza care face timpul mai luminos și poate fi străbătut printr-o călătorie a pelerinului.
Ființa poetului devine subiect al volumului, timpurile cu gheare nu iartă, maturitatea vine brusc peste cuvintele de pe buzele acestuia. Memoria de fiecare zi și memoria tezaur îl invadează, ezitările care duc pe muntele unde sărbătorește poema sa, agonia lumii și agonia oamenilor în acest peisaj, tristețea mascată de ritualuri, dramele care aburesc oglinzile sufletului, toate fac parte din materia primă care vibrează în versurile din volum. Tensiunea dintre moarte și viață, dintre clipele de diamant și veșnicia întrezărită, dintre uitare și iubire, dintre copilărie și boală, tensiunea această prinde în plasa de păianjen poetul și poezia. De remarcat că Octavian Doclin preferă să-și denumească textele ca fiind poema (feminin) pentru a accentua fuziune dintre autor și operă până la contopire.Temele, aparent banale și normale în vremuri dantelate, sunt diverse, unite de trăirea sinceră a poetului: puterea și duhul vinului, Reșița de la Marginea, clopotul, noaptea, întâmplarea reală și cea din imaginație, rostirea, vatra luminii, vocea, timpurile în jocurile din timp, păgânul… De reținut punctele fixe ale volumului, cele care fac armătura: portretul, sărbătorile, piatra Eben-Ezer, poemul minim, poemul care nu rezistă în fața eternității și Domeniu… Deși Octavian Doclin nu a fost inclus în lista poeților creștini, valorile pe care se bazează creația sa sunt de natură creștină asumată la nivel intim, ca-ntr-o baladă veche.Recunoscător lui Dumnezeu pentru poezia sa, pentru narațiunea din poezia sa, Octavian Doclin precizează mereu: Există un semn sub care toate s-au petrecut sub regia divină, sub energii nebănuite care scapă omului. Este o piatră de aducere aminte (Eben-Ezer), fixată în stânca timpului. Volumul este structurat spiritual pe două nivele:·        Sărbătorile. Minimele. Maximele.·        Primele. Ultimele. Sărbătorile esențiale.În anexa avem o listă a cărților scrise de poet, o viață în haina poeziei, de la Neliniștea purpurei la Baletul de noapte și Sărbătorile. Metaforal-a subjugat, a urmat Ceasul de apă, Poeme despre Viață, Dragoste și Moarte etc.  Toate cărțile sale au un mesaj profund. Limbajul simplu devoalează o lume complexă. Tăcerea, iarna, duminica, pereții, eroarea, Esau (personaj biblic), apa, locomotiva și vrabia, urna cerului, sânge de vișin, toate compun opera impresionistă sub stelele fixe ale scriitorului aflat în călătorie prin Domeniu. Există o subtilă întâmplare în poeme, narațiuni care dau consistență cărților, inclusiv moartea după Doclin… Poetul acceptă să fie personajul poemelor, suferă pe piele proprie degradarea sau eroismul metaforelor sale. Realist, poetul acceptă viața ca un dar, fără prea multe pretenții, conform personajelor biblice: Gol a venit, gol se va duce artistul. Primul poem, Autoportret, este o introducere în stilul poeziei populare, umilința în fața vietății care trăiește în pielea poeziei sale: „Doclina-m-aș și n-am cui/ doclina-m-aș vinului/ și smerit copilului/ și-ncet asfințitului/ în veci liturgului…” (p.15). Este un ritual de început, poetul imploră îngerul să-i aducă poema/ poemul. Este dominat de poezie, de lumea care interferează cu divinul, cu luminile. Sărbătorile îi dau prilejul să intre-n zona specială a mirajului poetic, să încerce evadarea din realitate în realitatea poeziei și mai sus, spre Domeniu. Sunt idei, teme, stări care pun în mișcare lumea lui Doclin: Vederea de departe, cuvintele care vin din vremi și lumi diferite, imagini interzise, obsesia primelor cuvinte, cuvintele de aur, frigul cuvintelor, Bogăția Casei Poemului, Scribul plângând, inspirația ca o boală insuportabilă, poetul care moare puțin câte puțin, stenturi implantate în arterele memoriei, Stăpânul al cărui nume nu va fi cunoscut…Elementele vieții și temele biblice se împletesc până ce poemul capătă consistența scrierilor inspirate. Uneori se simte o abandonare a textului ca o lepădare de prea multă bucurie în sărbătoare, o lejeritate a discursului și boema care intră-n versuri lent și simbolic. Poemele obosesc precum omul care le scrie, se epuizează sub presiunea morții care stă la pândă. De un realism dus la extrem pentru a provoca îngerii la ceartă cu visele, este poemul Reșița (din) de la Marginea. Se simte cum lumea se degradează împreună cu orașul, cum se opresc toate în fața indiferenței omului, cu se prăbușesc vechile turnuri care, altădată, ar fi urmat să atingă cerul… Cităm: „Trec dară și pe lângă așa-zisul Bloc al Actorilor/ astăzi nici urmă de vreunul/ doar vocile lor le aud ca pe vremuri/ umbrele lor nu mai joacă pe scena Teatrului reșițean/ într-o piesă nescrisă încă/ Hei, hai Reșița mea de la Marginea” (p.30).Tema poemului minim este una care alunecă între durere și speranță, poemul nu moare: „Așa se face/ astfel se știe/ că în gura lui/ Cuvântul nu mai are duh…” (Poemul minim, p. 85).    De reținut experiențele de limită ale poetului, în copilărie urca în clopotnița bisericii împreună cu realul clopotar al satului pentru a participa la legănarea clopotului, cu sunetele care erau mereu altfel seara, la amiază, dimineața,  sau cu sunetele care anunțau primejdia, apoi, brusc, relevația: „dangătul acela doar îl aude/ și numai atunci când se naște poemul/ semn că se va naște poema/ precum acum” (Clopotul, p. 37).  Singurătatea biruie timpul: „A căutat mereu/ să găsească unul care să-i semene/ dar și să-i descrie făptura poemei/ dacă a văzut-o cumva/el însuși avea halucinații/ în privința chipului ei”…(Singur, p. 17).Fiecare zi este o sărbătoare, toate trec repede, în orice zi se poate naște acel text care prinde aripi, care zboară prin inima poetului: „i-a fost hărăzit/ să culeagă de timpuriu/ din pomul Cerului/ fructul lui Dumnezeu/ harul și darul/ de a-mirosi/ pe la subsuori/ poezia și cuvântul din flori” (p.90).Concluzia poetului: Viața unui om încape într-un poem, omul este poemul lui Dumnezeu de la naștere până la moarte și dincolo de aparențele suferinței…
Constantin Stancu

12. Valentin Silvestru, când umorul de bună calitate se întâlnește cu morala. Un portret literar de Dumitru Hurubă... „O privire de ansamblu asupra întregii sale opere, atrage după sine concluzia că Valentin Silvestru a fost şi va rămâne în istoria literară ca unul dintre cei mai avizaţi comentatori de spectacol teatral” - Jul 8, 2019 9:16:00 AM
(continuare, restul textului se poate lectura pe acest blog)
Apoi, trebuie (re)aduse în atenţia marelui public şi volumele: „Un deceniu teatral” (studii de critică şi istorie, 1984); „Umorul în literatură şi artă” (glose istorice şi teoretice, 1988); „Jurnal de drum al unui critic teatral, 1944-1984” (1992), precum şi colaborările la importante volume colective: „Teatrul românesc în contemporaneitate” (1964); „Teatrul de păpuşi în România” (1968); „Teatrul românesc contemporan” (1975), pentru care s-a şi acordat Premiul Academiei. 
O privire de ansamblu asupra întregii sale opere, atrage după sine concluzia că Valentin Silvestru a fost şi va rămâne în istoria literară ca unul dintre cei mai avizaţi comentatori de spectacol teatral. De altfel, cronicile sale au consacrat un domeniu literar – cronica de teatru – în care apăruseră de-a lungul timpului texte ale unor autori români importanţi, însă puţine ca opere de sine stătătoare până la Silvestru şi chiar după – mă refer la valoarea, profunzimea şi corecta interpretare a spectacolelor. Schiţele, textele sale în general, degajează acea atmosferă specifică satirei şi umorului – cele două componente care fac deliciul lecturii. Atât satira cât şi umorul sunt inepuizabile şi sunt transmise cititorului printr-un comic elegant, spumos şi plin de savoarea unei exprimări frecvent inovatoare, dar care nu le salvează de proletcultism, tocmai fiindcă acţiunea multora este amplasată într-un existenţialism specific vremii. Este evident şi de… iertat că satira şi umorul practicate de Valentin Silvestru nu se circumscriu celor de factură postdecembristă în care, lipsa de talent al unora, este ajustată cu momente pornografice, dialoguri lipsite de inteligenţă şi dinamism, dar bogate în construcţii epice în care sexul şi trivialităţile sunt la ordinea zilei. În această ordine de idei, „vina” lui Silvestru este că temele şi subiectele schiţelor sale sunt culese din lumea şi atmosfera specifică vechii orânduiri socialiste, adică „legate” prin această abordare de sistem, legătură care, prin extensie, înseamnă, din punctul de vedere al unor denigratori, loialitate faţă de socialism… În acest fel, satira şi umorul, comicul în general, nici nu mai contează, oricât ar fi ele de calitate, nu?  Însă, valoarea scrierilor nu poate fi considerată accidentală, ci trebuie avut în vedere că este produsul unui talent viguros dublat de un spirit de observaţie extraordinar, completat superb şi periculos de aciditatea unui sarcasm distrugător – calităţi specifice doar oamenilor cu inteligenţa peste medie. De-aici putem vorbi, probabil şi despre receptivitatea şi dragostea sa pentru comedie. În orice caz, şi indiferent cât s-ar chinui câţiva suferinzi de boala reconsiderărilor, prin opera sa, Valentin Silvestru nu va putea fi scos din istoria literară fie şi dacă reducem creaţia sa la perioada dintre celebrul an 1971 şi Revoluţia din 1989, pentru titlurile cărţilor publicate de el, precum şi conţinutul întregii sale opere atestă valoarea şi contribuţia sa indiscutabilă inclusiv la istoria dramaturgiei româneşti. Opera sa, cuprinzând scrieri în special legate de fenomenul teatral, dar şi proze (schiţe) satirico-umoristice, face parte din zestrea literaturii române atestând, prin întregul său, personalitatea unui mare şi important slujitor al teatrului, al scrisului în general. Opera sa este mărturie indubitabilă, iar cărţile sale se constituie în puncte de referinţă, după cum se poate constata: Trenul regal (1949); Într-o noapte înstelată  (1951); Bordeiul de la Toarta Albă        (1952); Jurnalul cu file violete  (1955); O femeie aprigă (1955); Din fotoliul spectatorului. Însemnări teatrale dintr-o călătorie în URSS (1956); Teatrul Naţional „I.L. Caragiale" la Paris (1957); Necazurile lui Şurubel (fabulă veselă pentru păpuşi, în cinci întâmplări (1959); Mâniosul (1961);  Întoarcerea Zânei Minunilor pe Pământ (1962); Jules Cazaban (1964); Suferinţele Haralambinei (1964); Glastra cu sfecle (1965); Personajul în teatru (1966); Prezenţa  teatrului (1968); Teatrul de păpuşi în România (în colaborare cu Letiţia Gâtză şi Iordan Chimet) (1968); Tufă de Veneţia (1971); Spectacole în cerneală (1972); 1.000 de ore în Spania (1972); De ce râdeau gepizii..., (1973); Caligrafii pe cortină (1974); Când plouă, taci şi-ascultă... (1974); Teatrul românesc contemporan (în colaborare) (1975); Zâna castraveţilor (1976); Clio şi Melpomena (1977); Elemente de caragialeologie (1979); Arta îmbrobodirii, (1982); Ora 19,30 (1983); Un deceniu teatral (1984); Umorul popular românesc modern (1987); Ce mai faci? (1988); Umorul în literatură şi artă (1988); Birlic: o viaţă trăită pe scenă (1991); Un bou pe calea ferată (1992); Jurnal de drum al unui critic teatral (1944-1984) , I (1992); Oasele ca proprietate personală (1993); Alexandru Giugariu (1996); Praf şi pulbere (1996). De asemenea, Silvestru a fost publicat şi în antologiile: Die Kamel, Berlin (1976); Sub zodia comediei, I-II (1976); Antologia piesei româneşti într-un act (introducerea editorului), I-IV, 1979-1982; însă el apare şi în vol. Teatru, I-II, 1985-1987), de D.R.Popescu. Cum era şi firesc, opera lui Valentin Silvestru nu a trecut neobservată, ci a fost tot timpul… urmărită şi comentată de critici literari consacraţi şi de a căror păreri nu putem face abstracţie. Redau în continuare câteva nume importante care, în comentariile lor, s-au referit la creaţia lui Silvestru: Mircea Iorgulescu, în Luceafărul (nr. 40/1973); Valeriu Cristea, în România literară (nr. 28/1974); Ion Vlad, în Tribuna (nr. 25/1975); Cornel Ungureanu în Orizont (nr. 29/1976); Şerban Cioculescu, în România literară (nr.9/1980); Alexandru Călinescu în Convorbiri literare (nr. 3/1980); Laurenţiu Ulici în Contemporanul (nr. 26/1980); Ştefan Cazimir în Teatrul (nr. 7-8/1980); Irina Petraş în Tribuna (nr.48/1982); Valentin Taşcu în Steaua (nr. 11/1985)… Aşadar, să ni-l tot amintim pe Valentin Silvestru, la urma urmei un reper, un model…                                                        Dumitru Hurubă

13. Sub cerul Genezei... O călătorie cu Eugen Dorcescu spre primele zile... „Modest și împăcat cu sine, poetul acceptă starea cu un realism consolidat prin suferință. Revelația particulară modelează mintea omului. Creația se arcuiește în natură, în vis, în moarte, în dragoste, în ritualul din biserică, în oamenii care sunt trimiși spre alți oameni, prin ploaia grea și densă care trimite la potop. Natura oglindește prezența divină, Eugen Dorcescu descrie cu atenție miracolul din aceasta, prin frumusețe, prin puritate, prin claritate…” - Jun 28, 2019 10:35:00 AM


Sub un tavan de fulgere…
(Eugen Dorcescu, Sub cerul Genezei, poeme, 115 pagini,Timișoara: Editura Mirton, 2017)

„Poemele reunite în antologia Sub cerul Genezei au forţa şi măreţia unor psalmi, strecuraţi de Poet în volumele publicate înainte de 1989, distribuiţi apoi, în număr mai mare, în poziţii-cheie, în volumele apărute după Revoluţie, în epoca în care Eugen Dorcescu şi-a scris cărţile «Paradisului său lăuntric». Aceste poezii se pun reciproc în relief şi oglindesc, laolaltă, un parcurs de excepţie, acoperind patru decenii de viaţă şi de creaţie, în spiritul valorilor creştine” (Mirela-Ioana Borchin, Notă asupra ediției, p. 8).
Am citat din nota asupra antologiei de versuri aparținând lui Eugen Dorcescu, semnată de Mirela-Ioana Borchin ca sinteză a volumului de versuri prezent. Intitulată profund și exact, Sub cerul Genezei, antologia reunește, poate, cele mai bune poeme selectate din opera poetului, o radiografie în mișcare a lumii în care s-a zbătut, a suferit, s-a bucurat și a înviat autorul.  Versurile s-au decantat, curg cu rigoare și respect spre cititor, inspirația poetică se descoperă ca una care depășește starea celui care scrie sub presiunea destinului său. Avem în față o revelație personală literară bazată pe revelația generală dată omului în Scriptură. Eugen Dorcescu ne invită în primele zile ale creației, într-un Rai neatins de lume și păcat, sub cerul de început, unic, picurat din Mâinile Divine. O priveliște neobișnuită, peisajul este unul spiritual, poetul vede și el cu ochi spirituali o lume dinamică, în expansiune spre un alt pământ și un alt cer. Omul s-a înstrăinat de raiul dintâi, pământul a fost afectat de păcat, moarte, pământul a devenit, brusc, o colivie, a devenit prea îngust. Omul este obligat să simtă pe piele proprie căderea…
În neîncăpătoarea colivie a lumii, învrăjbiţi, ne-nghesuim.Căci nu suntém ce-ar trebui să fimŞi lumea nu-i ce-ar trebui să fie.
Modelu-nfăţişat de Marea CarteNe e tot mai abstract şi mai străin.Fiinţe purtătoare de venin,Murim încet şi reproducem moarte (În neîncăpătoarea colivie..., p. 19).
Antologia este mai mult decât poezia ființei, este cartea unei relații speciale, omul având, la început, un destin unic, dar pierzând gravitația Edenului, a rămas sub puterea lui Dumnezeu, gol și descoperit, sub haloul morții fizice. Această relație se materializează literar prin relativitate: este/ nu este; poate/ nu poate; se arată/ nu se arată etc. Relativitatea se pliază peste ființa omului, certitudinea este la Creator.
Yah Elohim le rânduieşte toate,El ştie până când şi până unde.Degeaba-ntrebi: răspunde, nu răspunde.Degeaba speri: ţi-arată, nu ţi-arată…O, Domnul meu, de s-ar sfârşi odată! (O, Domnul meu!…, p. 21).
Modest și împăcat cu sine, poetul acceptă starea cu un realism consolidat prin suferință. Revelația particulară modelează mintea omului. Creația se arcuiește în natură, în vis, în moarte, în dragoste, în ritualul din biserică, în oamenii care sunt trimiși spre alți oameni, prin ploaia grea și densă care trimite la potop. Natura oglindește prezența divină, Eugen Dorcescu descrie cu atenție miracolul din aceasta, prin frumusețe, prin puritate, prin claritate…
Dumnezeu se relevă în univers, motivele biblice sunt asimilate în poezie, lumina are ceva tainic, ascunde mesajul fundamental pentru om, miracolul. Paradoxul se deschide în miracol, poetul nu redă valorile teologice fundamentale, pleacă de la ele, iată, le forjează în noi forme, fără a pierde esența. 
Se întoarcela acel întuneric profund,absolut,la acel întuneric perfect,care-i însăşi lumina (Aici punem punct…, p. 24).
Omul și-a ars destinul, s-a prefăcut în om de cenușă, o luptă teribilă se dă între spirit și carne/ trup, o bătălie a universului.
În sufletu-mi nocturn şi luminos,Eu însumi stau în stratul său de jos,Pe când tot eu aş vrea să fiu, dar nu-s,În străvezimea lumilor de sus.
Nu-s nici la mijloc. Nu sunt nicăieri.Sunt un şirag de zboruri şi căderi,O dâră sângerie în abis,Scris şi nescris pe-al Duhului zapis.Amestec sunt de bine şi de rău,Desprins şi nedesprins de chipul Tău (În sufletu-mi nocturn şi luminos…,p. 39).
Stihiile care ating pământul și omul de pământ sunt un semn al puterii lui Dumnezeu, acesta intervine în istorie cu hotărâre și decisiv. Intervenția este una necesară, ea atrage ulterior binecuvântarea, răul este înfrânt de binele absolut. Puterea se exprimă prin Degetul lui Dumnezeu, realitate cruntă, o frântură din tavanul Capelei Divine, pictată sub inspirație de Michelangelo…
Aici e spărtura prin careProvidenţa inundă istoria,aici, unde sângele pătează pavaje şiziduri, înroşeşte memoria.Aici, unde sufletul contemplăcu spaimă tavanul de fulgere,ca pe-o dorită, teribilă, mântuitoaremirungere (Degetul lui Dumnezeu…, p 32).
Eugen Dorcescu preferă să folosească Numele lui Dumnezeu în poeme așa cum apare în textul sacru inițial, în limba ebraică veche, semn că traducerea este și ea o neputință umană. Pentru inițiați, cei care studiază atent mesajul divin, fără a interveni la baza lui, numele au o importanță capitală, este numele absolut care nu poate fi blamat.
Bezna-i însăşi luminaîntoarsă spre sine,concentrată-n tăria străluciriidepline (Hallelu Yah, p.48).
Pentru că omul a fost creat după chipul și asemănarea Creatorului, atât îi rămâne, o dimensiune spirituală, trupul este pământ, trecător și neputincios. Acestea două, însă, țin specia umană la nivelul de sus, amprenta divină se poate percepe, dovedind existența lui Dumnezeu în eternitate. Două paralele care se întâlnesc doar în Dumnezeu…
Acestea două-s tot ce omul areîn timpul şi în spaţiul infinit.Atâta numai: chip şi-asemănare (Chipul, p. 53).
Eternitatea este definită exact, Dumnezeu este Lumină și aceasta devine substanță a eternității, expresia este preluată din crezul creștin. În modul acesta, poetul, prin puține cuvinte, acoperă ani de căutări filozofice și teologice. Prezența divină este și un abis de lumină…
Lumina –substanţăa eternităţii (Sub cerul genezei, p. 66).
Eugen Dorcescu abordează tema morții din perspectiva eternității, moartea mamei, moartea femeii iubite, bolnavul care suferă, atins de gheara rece a morții, nimic nu este refuzat. În fiecare țipăt declanșat de durere este un cui…unul căzut de la cruce…Absența se dovedește a fi prezență de primă mărime, una teribilă, greu de evitat. Dumnezeu aplică pedeapsa, el iartă, se face un salt…Există o destinație: Ierusalimul ceresc…Bătrânul simte că sufletul său este prins în trup, împotmolit în carne, un suflet aflat în exil…
Ne-existând, nu poate să se-ascundă.Ne-existând, nu-şi neagă evidenţa.Egale-i sunt teroarea şi clemenţa…
Absenţa e-o prezenţă mult mai cruntă,Mai greu de îndurat decât prezenţa (Absența, p. 87).
Antologia este mult mai complexă, în notele de început Mirela-Ioana Borchin, redactor de carte, bună cunoscătoare a poeziei lui Dorcescu, explică o parte din valoarea acesteia. Antologia pune în lumină și temele principale ale operei: avatarul, relația cu marile religii, libertatea omului și libertatea poetului, arhi-amintirea, problema degradării umane și rezistența spiritului în fața căderii abrupte, frumusețea naturii în contrast cu ruina societății, cavalerul, arheul etc. Limbajul poeziei de față este unul deosebit, bazat pe rigoarea prezentării revelației personale, pe simplitate și profunzime. Cuvintele originale care au fixat lumea în cadrul istoriei sunt păstrate intacte, ca respect suprem pentru actul creației. Este și o dovadă a faptului că revelația este rigoare în stare pură. Orizontul spiritual al poeziei vine din atingerile cu textele Bibliei, din mesajul altor texte sacre, din cărțile fundamentale ale umanității. Biblia, pentru Eugen Dorcescu și pentru cei care înțeleg, nu este o carte religioasă, este una a adevărului, una a vieții și morții, a efemerului și a eternității. Toate în echilibru ținute de Iisus, ca punct fix în univers. Poetul are respect pentru ritualul religios, pentru tainele din biserică, însă el rămâne credincios relației sale cu Dumnezeu, așa cum am arătat mai sus.Despre opera poetului au scris mulți prieteni, istorici literari, critici, pasionați de literatură, iubitori de frumos, atenți la sensul valorilor în vremurile din urmă. Toți au subliniat părțile tari ale creației sale, acestea fiind și părțile fragile, omul superficial nu va putea înțelege sensul istoriei. Atenționarea poetului este una teribilă și liberatorie: „Ne revedem după Apocalipsă”. De remarcat punctul de la final, și nu semnul exclamării… Lupta poetului cu sinele, cu destinul dur și cu suferințele pe care le-a îndurat, convertite în poeme, sunt fixate în poezia penultimă, Ioanitul, cavalerul se întoarce acasă, sub cerul originar. Poetul, ajuns pe prag, simte prezența divină prin realitatea curentă, continuă. Durerea și suferința sunt anulate de întoarcerea acasă. Contrariile se ating și nasc bucuria…
Bătrânul Cavaler se-ntoarce-acasă,Frumos și pur, la fel ca la-nceput.Nici urmă n-a rămas din lănci și scut.Din strigătul de luptă – o grimasă (Ioanitul, p.109).

Constantin Stancu



14. Zona de trecere... „Sunt câteva elemente care însoţesc zona de trecere, moartea este presată de cuvintele nespuse: crinul, sufletul, prinţul, luna, cântăreţi orbi, coline, cerul, inima, floarea soarelui, depozitul de dinamită, nebunul, pâlcul de zăpadă, decembrie, ultimul timp” - Jun 28, 2019 10:31:00 AM

ZONA DE TRECERE
Un titlu surprinzător: Tratat despre morţi. O cartea scrisă de Valeriu Bârgău, apărută la Editura Călăuza v.b – Deva, 2008, o carte aparent tristă, dar provocatoare. O carte grea de cuvintele de plumb. O carte de trecere de aici, dincolo, la limita raţiunii afectate de puterea sângelui care migrează. Autorul, poet aflat aproape de moarte, privind cu organul acela special la moarte, legat de ultimele limite ale vieţii, sperând că va rămâne aici, dornic să cunoască ca om imposibilul: ce este acolo, fiind aici …
Cartea apărut datorită soţiei, Mariana Pândaru - Bârgău care continuă, în limitele accesibile munca începută de poetul, editorul, jurnalistul şi cetăţeanul Valeriu Bârgău. Înainte de a trece în viaţa specială de dincolo de moarte, pe patul de spital, în intimitatea gri a zonei de trecere, autorul a notat, sub presiunea iminentă a morţii, sub greutatea de plumb a trupului şi sub imponderabilitatea sufletului, peisajul imediat, fulgerele interioare ale conştiinţei, speranţa care luminează carnea, nimicul de aici de care te agăţi, cuvintele care au un sens special, memoria de fosfor.Volumul de versuri are mai multe interioare gri: TRATAT DESPRE MORŢI, OBRAZUL TRAS , NOII PSALMI , INFARCT şi începe cu o introducere semnată de Liviu Ioan Stoiciu, poet şi el, marcat de eveniment, sub semnul „în acord cu legile firii”, moartea care nu poate fi evitată.Poezia de aici începe cu imaginea crinului şi sfârşeşte cu trădarea lui Iuda. Începe cu depozitele mari din întuneric şi sfârşeşte cu imaginea unui cosmos plat, marcat de căderea în gol a trădătorului. Trupul trădează omul, atât cele de sus cât şi cele de jos se tulbură. Autorul simte că Dumnezeu plânge: îşi plânge creaţia.Poezia aceasta se vrea un tratat, este atinsă de căderea chipului, rezistă prin cântecul frigului, apoi căderea în moarte şi priveliştea accidentului interior, mărturia în faţa cerului. Sunt câteva elemente care însoţesc zona de trecere, moartea este presată de cuvintele nespuse: crinul, sufletul, prinţul, luna, cântăreţi orbi, coline, cerul, inima, floarea soarelui, depozitul de dinamită, nebunul, pâlcul de zăpadă, decembrie, ultimul timp. De fapt toate aceste elemente vin din amintirea distorsionată de instinctul morţii la om, sunt elemente reale din viaţa petrecută, dar filmul se reia potenţat de sensibilitatea fiinţei interioare şi de frica adâncă ce străbate inima celui care ştie că a intrat pe fâşia de hotar. Elementele reale sunt elemente de sprijin pentru elementele gri de dincolo, ceva care prevesteşte imaginea trecerii, dar şi dorul după această viaţă. Dorul e marcat de alte elemente mai adânci: sângele, apa rece, dialogul, cântecul, floarea de prun, Eminescu, brusc, minunea, o limbă străină.Obsesia ruperii. Trădarea trupului limitat.„Floarea-Sorelui tăiată în borcanul/de cafea Brasero/polenul i se împrăştie fără noimă/pe duşumea/Peisajul e în afara naturii/Şi a bunului Dumnezeu” sau „În înaltul cerului/un poet bătrân/îşi ascute creionul/cu o sabie de Toledo”. Oboseala artistului aflat la limită, puterea care i s-a dat şi care se duce, întoarcerea spiritului în locul original. Primul ciclu al tratatului despre morţi se încheie cu decembrie, sfârşit de timp cu un fel de crucifix ce atârnă sub chipul poetului …  Religia personalizată ce marchează trecerea.În ciclul obrazul tras, imaginea chipului ce trecere din aceste dimensiuni: orice suflet vine din cosmos, ecourile epocii cad, pasăre cântă pe strada mare şi plouă cu stele pe omul singur, iar vinerea morţii ajung mai repede în cer …e pierderea acestui chip la care ţinem aşa de mult, care ne individualizează şi ne reaminteşte că am fost creaţi după un model superior ce se destramă brusc.„Ce mică e lumea/Din căruciorul ce duce la reanimare!” „În pat cu Diavolul/transpirat/plâng/şi aştept să deschidă uşa/petardele de Crăciun”.Evident că zgomotul lumii trebuie să fie puternic pentru a da sens trecerii şi frânturii de viaţă care mai palpită într-o zonă limitată a destinului, e o stare de veghe cu sânge, aparate, seruri, asistenta în halat alb care se minunează că personajul cu obrazul tras mai trăieşte. Şi mai trăieşte, înregistrează imagini, gesturi, e copleşit de simboluri, de cuvinte care ating firul cu plumb al destinului … Da, viaţa e o minune!În ciclul noii psalmi e un imn discret ce reia tema elementelor de siguranţă: salvarea sufletului prin credinţă, nu prin vedere: „În Nazaret/există o trecere/dintre cuvântul fără trup/şi cuvântul cu trup //În Nazaret/măslinii au inimă… ”, sau această imagine care potenţează lucrarea lui Dumnezeu în viaţa omului: „Patru stele/se arată/deasupra oceanului//Patru ucenici duc vestea/Patru femei/ duc în pântece pe Iacov”. Evident, amintirea spiritului pur din mesajul celor patru Evanghelii rămase pentru oameni ca mesaj venind de la Dumnezeu.Obsesia neputinţei omului în faţa morţii e redată prin poemele Infarct: „Explozia a avut loc/Deasupra hambarului cu îngeri”.Sunt elemente care prezintă slăbiciunea fiinţei de pământ: omul devine mai uşor, omul se evaporă, moartea râde şi se bucură, veştile vin ca obuzele, pădurea de azbest, mirosul are dinţi, în faţa lui Dumnezeu se adună lighioanele care beau sângele celui afectat, iar în faţa stelei vine noaptea galbenă: moartea.„Inima mea care nu se opreşte/se zbate ca o vită sălbatică în frig”.De remarcat grafia versurilor, uneori lipseşte un punct, nu toate versurile încep cu literă mare, e un haos în modul în care curg cuvintele care se strigă unele pe altele şi se alungă în acelaşi timp sub ochii medicului, ori asistentei, cu aparate care descentrează lumea, o deformează, echilibrul se rupe, e o parte sângele care curge prin trup, o altă parte sângele care curge în lumea din afara fiinţei, o memorie plată la un cosmos plat.Dar în faţa cerului cad imagini cu sânge şi inimi „rupte de la ieslea unde au stat legate”. Evident, elementele care vin din creştinism în fiinţa descentrată, sunt cele care mai susţin căderea omului în preistorie, în moarte … Apoi trupul ca un cântec, trădează: lumânarea se stinge, tratatul are concluziile sale, universul îşi pierde dimensiunile, devine plat, ca într-un desen de copii care nu au deprins logica vieţuirii, întoarcerea la lumea din două dimensiuni, apoi o dimensiune, apoi cântecul fără dimensiuni, curge ca sângele fără de trup. E o carte tristă, dar de moarte nu scăpăm, e ultima experienţă, uneori spusă, alteori dusă, alteori plânsă, alteori scrisă …Acest volum de versuri este unic în literatura română, soţia scriitorului a depus efortul de a recupera poemele de fosfor pentru a salva de la uitare experienţa morţii la artist, dar e unică şi pentru că fiecare moare în felul său, până şi ultimul gest are culoarea lui, irepetabila culoare, dar e un mesaj pentru fiinţa insului înainte de a vedea faţa netimpului.Singurul element de optimism este apa lucioasă a vremii …”Pe colina de lângă biserică/un nor se caţără în iulie/până la Sfântul Ilie”.

Constantin Stancu


15. Despre Eminescu... O temă actuală... „Când aprofundează temele, Gligor Haşa arată că în opera lui Mihai Eminescu se profilează clar conceptele de dor, jale, tristeţe, cântecul omului în faţa problemelor fundamentale ale vieţii, la intersecţia iubirii cu moartea, tensiunea unei vieţi care se vrea profundă şi luminoasă. De remarcat accentul pus pe concept, adică pe sistemul şi viziunea asupra universului în care se mişcă omul, indicând spre moartea ca dor la Eminescu” - Jun 28, 2019 10:27:00 AM
UN DOR DIN ALTE LUMI


MUNTELE FĂRĂ POTECI este o carte de studii şi eseuri dedicate lui Mihai Eminescu de scriitorul Gligor Haşa, publicată chiar la Editura Gligor Haşa în anul 2009 şi este la cea de a doua ediţie revizuită şi adăugită. Tema Eminescu este o temă complexă, dar abordată din diferite unghiuri de scriitori, de critici, de amatori sau de cei cu ochi la inimă, ori ignoranţi. Opera marelui poet român ori viaţa sa sunt argumente decisive pentru literatura română, pentru cititorul avizat, pentru iubitorul de romanţe, pentru iubitorul de povestiri de dragoste. Probabil că se va mai scrie despre Eminescu, ori nu s-a scris destul, încă. 
Gligor Haşa abordează tema cu multă dragoste, în stil clasic, într-o limbă didactică marcată de culoarea verbului la scriitorul român când se apleacă asupra miracolului din poeziile clasice ale lui Eminescu. Autorul doreşte să transmită un mesaj exact despre opera poetul naţional, titlul MUNTELE FĂRĂ POTECI este un titlu care exprimă locul acestuia în literatură, să arate înălţimea spirituală a celui care a focalizat sufletul românesc în poezie sau proză, în articolele de presă, în legende ori povestiri, în mituri ori lecţii pentru elevii aflaţi în căutarea identităţii. Autorul este conştient că Eminescu a pus cel mai bine în lumină sufletul românesc în raport cu universalul şi cu speranţele noastre, dând culoare specifică spaţiului mioritic, ori timpului iubirii fără de soţ, că opera marelui poet acoperă acest spaţiu de la Nistru la Tisa şi că este matricea, locul de testare a oamenilor de cultură şi a celorlalţi. Din această iluminare personală şi din perspectiva experienţei sale Gligor Haşa a transmis cititorului mesajul corect, poate cu o nuanţă de exaltare specifică când se intră în peisajul cultural Eminescu cu sufletul. Culoarea patriotică şi mesajul acesta se doreşte să consolideze spiritul românilor afectaţi de criza morală prin care trec şi chiar criza de identitate în aceşti ani, cartea fiind un răspuns care pune pe tapet resursele noastre viabile, de multe ori nefolosite. Scrierea mai pune o tuşă de culoare pe geniul şi genialitatea poetului şi ne indică spaţiul din istoria naţională acoperit de acesta, marcând ideea naţională la Eminescu. Apoi cronicile, articolele şi eseurile se referă la mediul în care a vieţuit poetul naţional, la confraţi şi înaintaşi aşa cum apar în cele scrise de poet cât şi contribuţiile sale în acele vremuri de tensiune între românii aflaţi la trecerea   dintr-o perioadă istorică în alta, afectaţi de valul cultural care venea din toate părţile Europei. Dar Eminescu a revenit la matcă,la cultul făcătorilor de ţară, la voievozii marcanţi ai neamului, la mitul dacic şi la Dochia. Când aprofundează temele, Gligor Haşa arată că în opera lui Mihai Eminescu se profilează clar conceptele de dor, jale, tristeţe, cântecul omului în faţa problemelor fundamentale ale vieţii, la intersecţia iubirii cu moartea, tensiunea unei vieţi care se vrea profundă şi luminoasă. De remarcat accentul pus pe concept, adică pe sistemul şi viziunea asupra universului în care se mişcă omul, indicând spre moartea ca dor la Eminescu. Autorul se apleacă asupra unor teme şi idei emblemă, muntele în poezia eminesciană, ori motivul fecioarei, trimiţând spre puritate şi echilibrul în viaţă, viaţa ca dar, ca expresie a  mişcării universului în spaţiul infinit dar şi în cel al gândului, a visării, a viziunii pure. Codrul este văzut de autor ca o temă importantă la poetul echinoxial, apoi paralelele dintre Eminescu şi Ion Budai-Deleanu, ori Lucian Blaga. Gligor Haşa coboară brusc în realitatea imediată subliniind versurile sublime pe care le-a reţinut ca stare şi canon, ca trecerea timpului prin fiinţa poetului, a cititorului, a lumii, cu accente pe marile motive mitice la Eminescu, finalizând călătoria literară în nemurire. Toată această paletă de gânduri despre poetul românilor s-a finalizat în cartea aceasta în care cititorul este invitat pe munte direct, fără intermediari, fără poteci, fără ecouri străine. Delia Alic scrie prefaţa cărţii, reţine aceste studii ale autorului subliniind următoarele: „Mărturisim că ne-a fost aleasă plăcere lecturarea şi relecturarea florilegiului de versuri sublime şi nu mai puţin dicţionarul de motive mitice, capitole care, decupate şi expuse în ţinută artistică, ar onora bibliotecile şi sălile de lectură cu mici antologii „de suflet”, cum spunea Eugen Simion”.    Gligor Haşa ţine să scrie în cartea sa dedicată poetului naţional: „Pe Eminescu l-am citit în întregime de vreo zece ori şi parţial de mai multe zeci de ori. I-am cercetat opera poetică, citind şi adnotând cu nesaţiu şi pe toţi cei care s-au simţit datori să-l tălmăcească, şi pe toţi cei care au îndrăznit să-l interpreteze. De fiecare dată mi se abătea gândul, ca un dor din alte lumi, să alcătuiesc un glosar, comentat, cu versurile eminesciene care se lipesc de sufletul şi inima cititorului odată pentru totdeauna”. Dacă înainte de anul 1989 criticii şi cei care au abordat tema Eminescu în literatura română au evitat analiza raporturilor dintre poet şi Dumnezeu, de data aceasta Gligor Haşa are curajul şi modestia, totodată, de a scrie despre aceste aspecte profunde din viaţa unui scriitor mare, după tiparul pus de Apostolul Pavel: omul mare, idee creştină fundamentală.  Este pătrunsă ideea de Dumnezeu în opera lui Mihai Eminescu, o temă controversată atât în mediile literare cât şi în cele teologice. Dacă teologii ortodocşi recunosc meritele poetului, cei protestanţi o fac într-o măsură mai mică, poate şi dintr-o anumită suficienţă specifică celor care stau în canon. Cu atât meritele autorului sunt mai importante, pentru că el arată că biserica a avut la români o dublă funcţionalitate: locaş de cult pentru toţi şi şcoală pentru copii, aspecte deloc de neglijat şi importante pentru creştini care au avut merite incontestabile în luminarea neamurilor prin educaţie. Autorul analizează afirmaţia falsă, vehiculată mai ales înainte anul 1989, că Eminescu ar fi fost ateu, analiza făcându-se mult prea superficial pornind de la poeziile „Eu nu cred nici în Iehova” (Dumnezeu aşa cum este numit de evrei, mai ales, şi nu de creştini), ori „Împărat şi proletar”. Analizând mai profund relaţia dintre poet şi divinitate, se pot reţine temele: Christos, implorarea dumnezeirii ca leac în suferinţă sau speranţa în deznădejde, Fecioara Maria, îngerul, icoană, preacurat, rugăciune, sfânt, clopot, divin, cer, profet, aripile, altarul, crucea, teme care marchează pe de altă parte revolta împotriva formelor religioase şi a instituţiilor corupte, care influenţau oamenii pe direcţii care ţineau de forme exterioare şi nu se o credinţă puternică, dimensiune spirituală de altfel. Evident că la Eminescu, anticipând pe Arghezi pe linie literară, se poate observa relaţia deteriorată dintre om şi Dumnezeu, un  anumit pesimism specific oamenilor de artă, sentimentul părăsirii la nivel spiritual, căutarea dramatică a adevărului etc.  De reţinut şi antitezele: Dumnezeu – Antihrist (semn al vremurilor din  urmă, temă preferată la creştinii protestanţi şi nu numai), ori bine – rău, pace – revoltă, lumină – întuneric. Apoi în poeziile dedicate naturii, ori iubirii în mediul natural, se pot anticipa viziuni ale Raiului pământesc, cu accente pe un nou cer şi un nou pământ la care fac trimitere indirect. Gligor Haşa mai reţine: „La Eminescu timpul rotirilor tinde mereu spre momentele sale aurorale, năzuind spre o veşnică tinereţe, rămânând perpetuu un timp echinoxial, fără ruperi de anotimpuri, un timp cosmic sesizabil în întunecimea verde a codrilor, măsurat de cântecul ritmic al greierilor ca de nişte orologii cosmice...”. Despre Eminescu s-au scris multe cărţi, se vor mai scrie, aş remarca studiul scris de prof. dr. Adrian Botez  cu titlul Spirit şi logos – o carte profundă, o analiză mergând până la ultimele consecinţe ale gândului aflat în sfera eminesciană, pe care Gligor Haşa probabil nu a reţinut-o, dar care demonstrează că tema poetul naţional este mereu actuală şi de actualitate, mai ales în perioade de criză spirituală la o naţiune. Poate câteva versuri de Eminescu, reţinute şi de autorul cărţii ar marca esenţa acesteia, ca o zeciuială dată de Gligor Haşa literaturii române, după o viaţă tensionată, aplecată asupra scrisului, a istoriei şi a activismului într-o lume în mişcare, dar imobilă cultural: „O nu-mi muri, o, nu-mi muri, iubită,/C-atunci în veci prin noapte-aş rătăci -/ Mi-aş sfărâma viaţa-n jalea mea cumplită/Şi de durere n-aş putea muri…”.
Constantin Stancu




16. Paulina Popa: Pe urmele Domnului la apa Iordanului... „Pe o cruce în Iudeea,/Ai murit Iisuse!/Tu păzeşti cerul şi pământul/Cu sângele Tău” - Jun 25, 2019 11:05:00 AM

ÎN ŢINUTUL POEMULUI, SAREA CUVINTELOR

O călătorie poate fi reală, dar şi spirituală, dureroasă, dar şi un vis trecător. În volumul de versuri  CARTEA IORDANIA ( Editura Emia, Deva – 2008 ) poeta Paulina Popa îşi lasă fiinţa să călătorească în timp şi anotimp, în Iordania. Întâlnirea cu istoria şi cu locurile pe care  s-a modelat credinţa omului şi credinţa creştină aşa cum o ştim astăzi, este şocantă pentru femeia Paulina Popa şi pentru poetă, totodată, dar e vremea recuperărilor ... Impactul este puternic, limitele timpului prezent se îngustează şi tind spre un prezent continuu, aparent posibil...
Titlul volumului este unul simplu şi, poate, nerelevant, dar pare ales cu grijă de autoare, e un fel de incrustare în marile cărţi ale lumii, un fel de cuprindere a poeziei în tema majoră a credinţei care schimbă sufletele. În fond suntem călători pe acest pământ, călătorim cu pământul în univers, cu gândul o iluzie, iluzia deşertului fertil … Volumul de versuri are mai multe părţi: Cartea lui Adam sau Grădina Raiului/ Cartealui Lot/ Cartea lui Moise, Cartea Iordanului. Pământul sfânt face fiinţa să vibreze, locurile au ceva magnetic care atinge inimile, locurile atrag alte locuri, alte fiinţe, sunt teme fundamentale care intră în versurile poeziei lui Paulina Popa precum: alegerea, prezenţa îngerilor, poemul ca fiinţă vie magmatică, Marea Moartă, prezenţa divină, izvorul nesfârşit,  imaginea crudă a locurilor unde au trăit, au vorbit, au murit personajele biblice, dreptatea invizibilă care frânge fiinţele, porţile raiului, potirul, tăcerea, plânsul, ţinutul promis, versul ca un fir subţire de aur ce leagă lumile …În carte sunt inserate imagini color din zonele alese, mirajul este prezent, minunea se presupune, dragostea leagă poemele, locurile, oamenii, trecutul de viitor, atinge prezentul, nisipul cântă …Sentimentul acut al călătoriei se transformă în sentimentul regăsirii fiinţei spirituale pierdute de autoare, se suprapune peste fiinţa reală o altă fiinţă, cumva pierdută în timp şi regăsită în locurile Iordanului, e o trecere a râului şi pentru Paulina Popa, e ridicare din nisipuri cântătoare la patria supremă. Elanul există … Poemele încep cu ultimul verset al poemului care a murit în cuibul lui de cuvinte, pare un singur poem cartea, frânt de „amin-ul” necesar, de psalmul care se presupune şi răsare, de apa ce umezeşte vocalele. „ AMIN/ am strigat atunci când am auzit glas. Ne chema să ne spălăm aripile/înaintea zborului nostru/ peste grădinile Raiului”.      Intrarea în Grădina Raiului este impulsul poeziei din Cartea Iordania, acolo sunt flori cum nu s-au mai văzut, orele sunt de extaz, timpul nu mai e timp, întâlnirea dintre fiinţa femeii şi fiinţa bărbatului reface lumile, totul e aşa cum trebuie să fie, iubirea e atât de intensă încât pare de nedefinit, este iubirea mamei pentru pruncul ce se naşte, densă, cosmică …Ochii lăcrimează în Grădina Raiului, cresc aripi pe umerii fiinţei, infinitul, simbolizat prin albastru originar, cheamă cu tărie, sunt poeme care nu se pot scrie, psalmul matrice care rămâne în fiinţă şi scrie pe carnea femeii, ca un miracol…În călătoria prin deşert, apare imaginea lui Lot, păcatul sparge grădina, scrisul pare unul din păcatele care apasă umerii ca o mantie umedă, iar prezentul e atins de sângele asfaltului, sarea e reală, o entitate aparte, simbol al păcatului prim, pământul e un descântec, semnul unei întoarceri la ţărm…  Salvarea lui Lot personajul biblic e prilej de cântec: „ Şi azi un Lot mai află scăpare / în braţele Domnului, când hăul se cască/şi, dezmăţată, o lume dănţuie goală, purtând pe faţă mâncată de molii/o mască”. Urmele sării vor fi purtate multă vreme, clipa - un timp ce moare, Îngerul Domnului păzeşte totul…  Călătoria se schimbă, prezenţa lui Moise este ieşirea din netimp, îngerul însoţeşte fiinţele, scheletul incendiar al zilei e acolo, fotografie eternă…„Pe muntele Nebo am poposit şi eu/cu rochia mea de carne, încinsă./ Am dansat în faldurile ei,/m-a dansat pe flacără, cândva anume/acum tremurând se-aşeză/pe oasele mele învinsă”.În biserica de pe Muntele Nebo, sufletul dă muguri, înfloreşte, lăstarii creşteau, mozaicul podelei pare de neatins, acolo e locul curat unde Moise, personaj biblic şi emblematic, a fost chemat la Domnul…Bucuria e un sentiment nou, irezistibil, meritoriu pentru cel ce scoate apă din stâncă, pentru cel ce a băut apă din stâncă, pentru că cel bucuros poate trece pe unde vrea, poate să dea nume, cuvintele au aripi, bucuria nu are formulă pentru a fi prinsă de omul trecător, e un sentiment adânc… „ În lacrimile bucuriei/stau cele mai curate gânduri,/fiinţele din vitraliile de aur ale sufletului./În lacrimile bucuriei se aude cântecul: …”.Călătoria e cu adevărat spirituală, dimensiunea pare să cuprindă trupul muritor: „Urcăm în spirit/aşa cum urcă timpul pe trupul istoriei,/îl cuprinde ca-ntr-un cleşte,/apoi tace … tace…devine amintire”.Ioan Botezătorul, botezul lui Iisus, Glasul care atinge istoria: „Deasupra capetelor noastre/nu zboară decât pasărea Domnului,/porumbeii vieţii şi ai morţii,/descifrând lacrimile, starea sinelui,/strălucirea porţilor atingând cu grijă pământul/pietrele, nisipul fin al Iordanului”. Toate acestea, lucrarea divină, sentimentul veşniciei,  par a nu da dreptul omului la cuvinte, în prezenţa lui Dumnezeu tăcerea e starea de graţie, starea corectă, arborele cosmic leagă fiinţa de cer …Glasul divin acoperă totul, eu-ul nu se regăseşte …Poemele curg în sensuri diamantine, clepsidra marchează viaţa, în creierul omului e un înger, limita la care se poate trăi lângă Iordan e întinsă la maxim, copilăria trece prin fiinţa celui matur, miracolul istoriei unui individ pare a nu putea fi prins în cuvinte …Dar în burta existenţei Salomeea cere capul lui Ioan Botezătorul, pe buze se simte gustul sării…Ziua de 29 august pare a fi una tainică, cântecul unduia ziua, lupul poemului e prezent…„Un poem care ne conţine în el,/ne acoperă gura/să nu vorbim mai multe decât ne e permis,/aşa prăpădiţi cum suntem/pe urmele Domnului,/la apa Iordanului”.Iar pânza de aramă se topeşte în rugăciunile poetei, călătoria pare a se sfârşi cumva în miracolul sfânt, carnea tânjeşte după acest miracol, simbolurile creştine sunt atrase în vers, apa Iordanului e un cântec, o liturghie, tot ceea ce s-ar fi putut vedea s-a văzut în acel ţinut al Moabului, iar, la sfârşit, singurătatea pare a fi locul unde începe un  alt ţinut… Poemul a intrat în intimitatea poetei, prezenţă divină, modalitatea de a rămâne în Grădinile Raiului, cumva, depăşind timpul …În acest volum poemele sunt cam lungi, e un aer sentimental în versuri, specific scrierilor feministe, sentimentul e acut, un sunet de fond învăluie temele, scrisul curge firesc, dintr-o zonă carnală, iar ideea este copleşită de geografia momentului trăit, de fapt Paulina Popa nu urmăreşte firul logic al versului, ci cântecul inimii. Volumul nu abordează temele moderne, nu se refugiază în teme clasice, e tema căutării sinelui într-o călătorie care pare exterioară, dar ţinutul este estompat de lacrima sărată a tristeţii, a depărtării, a însingurării. Căutarea sinelui e o temă modernă mereu, e căutarea punctului central de unde lumea se vede altfel, e unghiul potrivit, care mereu ne scapă…
„Pe o cruce în Iudeea,/Ai murit Iisuse!/Tu păzeşti cerul şi pământul/Cu sângele Tău”.
Cartea Iordania e o călătorie neterminată,  autoarea a dorit să fie una elegantă, dar gustul sării pe buze i-a adus aminte de moartea celui care a salvat-o, ieşirea în lume iveşte aripi, atrage îngeri, durerea de a fi scris când crezi că tu scrii un cântec, psalmul care nu poate fi oprit, apoi sarea cuvintelor purtată multă vreme pe buze, după ce călătoria a luat sfârşit…

Constantin Stancu

17. Dumitru Hurubă: Valentin Silvestru, dinamica umorului... „Însă, calitatea sa de important critic teatral, o regăsim cu limpezime în scrierile acestui fin şi obiectiv receptor a spectacolului. Totul este înregistrat cu fidelitate şi maximă rigurozitate, analizat cu responsabilitate şi finalizat purtând girul unor observaţii imposibil de confundat” - Jun 25, 2019 10:53:00 AM

(continuare de pe acest blog)
Evident, indiferent ce am crede despre omul şi autorul Valentin Silvestru, obiectivitatea mă obligă să aduc noi dovezi care să îmbogăţească şi să consolideze zestrea care-i asigură statutul de personalitate cultural-literară. Volumele semnate de acest prolific şi talentat autor atestă atât puterea de muncă şi harul cât şi responsabilitatea de netăgăduit în faţa actului de creaţie şi diversitatea temelor abordate. Iată şi o parte din argumente:    Teatrul Naţional „I.L. Caragiale” la Paris,  (1957); Personajul în teatru, (1966); Prezenţa teatrului (1968)… Apoi, câteva monografii ale unor mari actori români:  Jules Cazaban (1964); Birlic: o viaţă trăită pe scenă (1991); Alexandru Giugariu (1996)…
Însă, calitatea sa de important critic teatral, o regăsim cu limpezime în scrierile acestui fin şi obiectiv receptor a spectacolului. Totul este înregistrat cu fidelitate şi maximă rigurozitate, analizat cu responsabilitate şi finalizat purtând girul unor observaţii imposibil de confundat. Pentru că, bine se ştie, Valentin Silvestru nu a fost un simplu spectator-cronicar, ci şi un mare şi sincer iubitor al spectacolului de teatru. Mărturie stau multele cărţi publicate de el pe această temă:  Din fotoliul spectatorului. Însemnări teatrale dintr-o călătorie în URSS(1956); Caligrafii pe cortină (1974); Teatrul românesc contemporan (în colaborare) (1975); Clio şi Melpomena(1977); Un deceniu teatral(1984); Jurnal de drum al unui critic teatral, (1944-1984) I (1992)… Acestea sunt câteva dintre titlurile cărţilor publicate de Silvestru de-a lungul anilor, de-a lungul carierei sale, care cuprind detalii-argumente în favoarea uneia dintre cele mai importante figuri din teoria, critica şi comentariul de teatru. În această ordine de idei, ar fi nepotrivit să merg mai departe fără a menţiona faptul că, pentru el, cronica de teatru avea rostul şi rolul de a se adresa pe înţelesul atât al specialiştilor, cât şi tuturor categoriilor de cititori-spectatori. Acest „jurământ de credinţă” faţă de comentariul-cronică de teatru este o consecinţă firească a marii sale iubiri pentru arta teatrală.Dar, nu neapărat pentru a completa şi consolida cu noi motive personalitatea lui Valentin Silvestru, multilateralitatea preocupărilor sale ca scriitor complex, se cuvine să enumăr aici şi alte apariţii editoriale care se adresează (cu succes!) unei alte categorii de cititori, ceva mai speciale, şi descoperim acest lucru, fără alte explicaţii, doar din titluri: Jurnalul cu file violete (1955); Necazurile lui Şurubel (fabulă veselă pentru păpuşi  (1961); Întoarcerea Zânei Minunilor pe Pământ (1962); Teatrul de păpuşi în România (în colaborare cu Letiţia Gâtză şi Iordan Chimet) (1968); Spectacole în cerneală (1972); 1.000 de ore în Spania (1972); Elemente de caragialeologie (1979); Umorul popular românesc modern” (1987); Umorul în literatură şi artă (1988); Oasele ca proprietate personală(1993); Praf şi pulbere (1996). S-ar putea să nu mi se da dreptate însă, fie şi doar înşiruind titlurile de mai sus, prin extensie, titlurile din întreaga sa operă literară a lui Silvestru, definesc personalitatea acestuia.Însă, pe de altă parte, şi încercând pătrunderea în miraculoasele raţiuni conceptuale ţinând de sistemul cârcotăşesc, Silvestru începe să fie vinovat că trăise în vremea socialismului în calitate de „locuitor” al obsedantului deceniu în care zonă propagandistică se înscrie deplin publicarea nuvelei Trenul regal şi schiţele din volumul Bordeiul de la Poarta Albă, apărut în anul 1952, pentru care denigrarea ia forma voalată a diatribei. În acest sens, acuzaţiile de propagandă acută şi continuă împotriva regalităţii atestă convingător că autorul prozelor era pregnant loial politicii şi ideologiei comuniste, culpă din care nu există nicio portiţă de ieşire în zidul slăvirii „măreţelor realizări” din acei ani ale noii orânduiri social-economice şi chiar politico-ideologice... Şi dacă acuzaţiile s-ar referi exclusiv la creaţia din acea perioadă, adică anii ’50-‚60, ar mai exista ceva circumstanţe, chiar dacă mai… subţirele, din păcate, întreaga operă poartă cu sine respectivul stigmat din moment ce până în imediata apropiere a Marii Schimbări din  Decembrie 1989, textele silvestriene sunt constant amendate sau anulate de… reconsideratorii de serviciu. Iar dacă în plin avânt al deceniului obsedant o carte precum Jurnalul cu file violete, apărută în anul 1955, acuzaţiile sunt cât de cât reduse datorită tentei mai mult satirice decât umoristice a textului, volumul Glastra cu sfecle, publicat zece ani mai târziu, în 1965.  este pus la zidul defăimării fără menajamente, fiindcă satirico-umorismul acestuia nu mai reprezintă circumstanţe atenuante. Dar lucrurile sunt doar aparent simple şi întregul posibil de expediat către derizoriu şi… gata. În realitate, materia primă utilizată de Silvestru este convertită într-o suită de momente şi situaţii circumscrise perfect atmosferei binefăcătoare şi salvatoare de perpetuă veselie, corpul… delict fiind transferat la sectorul criticii „pozitive” indicaţie dată de activismul pecerist.  Cam acesta a fost, pe scurt, omul şi scriitorul Valentin Silvestru! Din nefericire, viaţa i-a fost curmată la o vârstă când puterea sa de muncă şi imaginaţia se aflau, încă, în plină efervescenţă… Astfel că, la sfârşitul lunii noiembrie 1996, în urma unui accident destul de bizar, pus la cale de un destin nedrept, Valentin Silvestru a fost lovit mortal de maşina unui taximetrist. Ciudăţenia, sau paradoxul, a fost că el se întorcea spre casă de la vizionarea unui spectacol deplasându-se pe unde nu o făcea de obicei… Neatenţie? Întâmplare nefericită? Coincidenţa că, tocmai în acea perioadă, discret, dar cu nedreaptă fermitate, în juru-i începuse o politică de diminuare a meritelor sale literar-artistice, iar sensibilitatea sa receptase şi trăise profund realitatea că reconsideratorii şi denigratorii îşi făceau tot mai simţită prezenţa în viaţa sa de scriitor? Fusese de-ajuns un moment de neatenţie şi seara zilei de 25 noiembrie va rămâne în istoria literară seara ultimă a vieţii lui Valentin Silvestru…În paranteză fie spus, există, însă, cel puţin un adevăr de care, inclusiv „scrâşnitorii de dinţi”, vor fi obligaţi să ţină seama mereu; multe creaţii de-ale lui Valentin Silvestru au avut interpreţi mari actori români, fie la radio, fie la televiziune. Între aceştia îi amintesc pe  Ion Lucian, Dem Rădulescu, Mihai Fotino, Ileana Stana Ionescu, Dorina Lazăr, Rodica Popescu Bitănescu, Rodica Mandache, Adina Popescu, Virginia Mirea, Radu Panamarenco, Cornel Vulpe, Valentin Teodosiu, Şerban Cellea, Mihai Bisericanu, Alexandru Bindea, Sorin Gheorghiu, Alfred Demetriu, Răzvan Vasilescu ş.a., care au desfătat radioascultătorii sau telespectatorii interpretând adaptări după textele silvestriene. Apoi, trebuie (re)aduse în atenţia marelui public şi volumele: „Un deceniu teatral” (studii de critică şi istorie, 1984); „Umorul în literatură şi artă” (glose istorice şi teoretice, 1988); „Jurnal de drum al unui critic teatral, 1944-1984” (1992), precum şi colaborările la importante volume colective: „Teatrul românesc în contemporaneitate” (1964); „Teatrul de păpuşi în România” (1968); „Teatrul românesc contemporan” (1975), pentru care s-a şi acordat Premiul Academiei. 
(va urma)
Dumitru Hurubă
20. Revista „Actualitatea literară”, nr. 93/2019... Literatura la zi (d)... - Jun 20, 2019 5:32:00 PM
Bună ziua, doamnelor și domnilor!Vă rugăm să primiți spre lecturăActualitatea literară nr. 93
http://actualitatealiterara.ro/(online) şihttp://actualitatealiterara.ro/al93.pdf(print)

--
Nicolae Silade
actualitatea literara
nicolaesilade.blogspot.ro
facebook.com/actualitatealiterara
actualitatealiterara@yahoo.com
Lecturi pe sit-ul revistei!
21. Remus Valeriu Giorgioni - Marea, o frescă livrescă... Când poezia se întâlnește cu Măreția... „Marea este fiara care domină scena, ea stăpânește peste vii și peste morți, sunt trepte lichide și cimitire fosforescente. Poeții prezintă narațiunea lirică, au devenit corăbii rătăcitoare, purtând poverile lichide, zidesc altare, pătrund în gropile abisale” - Jun 19, 2019 12:02:00 PM




Remus Valeriu Giorgioni realizează o frescă a mării, depășind limitele de timp și spațiu, pipăind eternitatea și problema puterii absolute, mărirea în termeni obișnuiți. Este o epopee amplă, în stilul operelor clasice. Curajul său este de admirat într-o lume care își caută nișa de existență, omițând tainele vieții așa cum au fost ele stabilite inițial. Marea este pântecul din care s-a ivit viața, un dar revelat. Pentru mulți viața este un mister, dar marea l-a făcut posibil în mod real prin energia divină. Remus Valeriu Giorgioni* denumește cartea Marea, o frescă livrescă**(Ed. Palimpsest, 2018)prozopopee, folosind un termen profund, menit să lege viziunile mundane într-o singură viziune.   Imaginea este grandioasă, desfășurată pe mari spații spirituale, înglobând marile mituri, tablourile biblice, știința de a vedea în perspectivă, tehnica vederii cu inima. Tablourile se derulează unele după altele ca-ntr-o tragedie antică, ele, însă, au și ceva din rigoare tablourilor prezentate de marii profeți, de cartea ultimă a Bibliei, Apocalipsa. Succesiunea este bine construită, riguroasă, poetul devine un văzător al frământărilor din existența vizibilă și din spatele scenei. Povestea mării este tulburătoare, tentantă, aduce bucurie și teamă. Este o teamă specială, teama de măreția Creatorului, Cel care ține marea în control. Personajele aventurii spirituale sunt cărturarul, poetul, Noe, Ulise, Ahab, Hercule, Ghilgameș, corăbierii, zeii de serviciu în veacul pierdut și regăsit, furtuna și, bineînțeles, Marea… Preluând numele Creatorului din literatura Vechiului Testament din Biblie, personajul suprem este Iehova (YHWH), Dumnezeu în control, cel care  deschide perspectivele. Epopeea se bazează pe viziunea iudeo-creștină asociată gândirii filozofilor antici și tehnicii literare a literaturii sapiențiale. Limbajul practicat demonstrează că Giorgioni a parcurs numeroase cărți dedicate subiectului, că plusează pe rigoarea teologică și pe tăria filozofiei. El punctează ideile și folosește versul solid, pe unele locuri lasă liber un umor fin, de bună calitate. Este un hâtru căruia îi place să povestească și să lămurească mitul ca fiind ceva normal într-o lume supusă schimbărilor, o lume sub furtună. Ca spectator al epopeii el simte că puterea mării este relativă și marile tablouri se vor dovedi a fi tablouri lichide, greu de prins în rama unui prezent satisfăcător pentru toată lumea. El a ales cu grijă cuvintele și știe puterea lor de a pătrunde în inima cititorului.Volumul este structurat pe mai multe nivele:
·      Prolegomenele Mării;·      Acasă la zei;·      Ghilgameș și Marea;·      Mărirea și Marea.
Cartea începe cu prezentarea Mării, personajul contradictoriu, cu putere și fără putere simultan, cel care dinamizează narațiunea. Temele sunt serioase, profunde și implică cititorul în dramă. Povestea se clădește pe infinitele povești care s-au structurat în cărțile scrise de-a lungul timpului și în medii culturale diverse. Poetul navighează liber pe un spațiu spiritual absolut, pus la dispoziție de la Creație.Volumul se dorește o expunere riguroasă, de natură științifică la nivel spriritual, așa cum s-a consolidat de-a lungul timpului și cum a tentat numeroși intelectuali. În Prefață Cornel Ungureanu susține despre Remus Valeriu Giorgioni: „Studiile biblice n-au rămas fără ecou în literatura sa: e vorba de o pregătire culturală care îl îndreaptă către un anumit fel de a gândi lumea („erezia”), de a scrise poezie, eseu, de a comenta într-un anumit fel literatura” (p. 5). Cu alte cuvinte, autorul își asumă o mărturie originală, bazată pe principiile teologiei, are curajul să abordeze teme controversate, precum problema evreiască, soluția finală pentru omenire, poziția de eretic raportat la marea masă a literaturii, preocupat de fenomenul credinței implicate până la ultima consecință, refuzând ritualul obișnuit, dobândit prin repetare. El se luptă cu morile de vânt de pe Mare, pentru a definitiva un  proiect poetic mai amplu, asumat cu mult curaj. Cartea are un motto preluat din Cartea Iov, Septuaginta, punând în lumină tainele profunde ale vieții și morții. În corpul volumului sunt incluse ilustrații color dinamizând enigmele. Avem și o scurtă prezentare a poetului, activ în peisajul literar, redactor de jurnale, colaborator la mai multe reviste literare, prozator solid, cu mesaj pătrunzător despre lumea de astăzi, marcată de tragedii și migrația oamenilor dintr-o zonă în alta a lumii.
Marea este fiara care domină scena, ea stăpânește peste vii și peste morți, sunt trepte lichide și cimitire fosforescente. Poeții prezintă narațiunea lirică, au devenit corăbii rătăcitoare, purtând poverile lichide, zidesc altare, pătrund în gropile abisale. Există și o Mare spirituală, dincolo de fresca imediată, trecătoare. Marea are o demnitate aparte, sunt păduri lichide, altarele ei apar peste tot. Viziunea este dominată de memoria culturală tezaurizată cu grijă de cărturar (Borges). De remarcat faptul că poetul scrie denumirea cu literă mare, acordând o atenție specială termenului.Pe această Mare cărturarii ies în larg, imaginile se mișcă sub puterea viziunii lichide și ea, este un tron pe roți, se văd galaxiile deasupra ca o prezență a infinitului. Un titlu inspirat: Acasă la zei. Poetul reia ciclul Creației permanente, muncile grele ale slujitorilor, obârșiile și secretele de început. Zeii sunt și ei aduși în prim plan, fac legătura superficială cu cerul de la Geneză, pregătind apariția decisivă a lui Iehova. De observată că există o Casă a Mării, că Iahve este pus în locul central, dincolo de furtuni și fântâni marine. Sunt trecute în revistă civilizațiile lumii, de la lumea lui Zalmoxe la universul religios al Ierusalimului, cu deschidere spre universul imens în care Dumnezeu controlează, în adevăr, toate lucrurile în dinamica lor.Remus Valeriu Giorgioni își continuă sigur pe el povestea, are instrumentele necesare să definească meandrele unui univers lichid care atrage focul, aerul, pământul, elementele vieții.Vântul transcrie narațiunea cu atenție, atinge limitele lumii cunoscute. Desigur, vântul este simbolul Spiritului care mișcă valurile…Poetul scrie: „Ca obiect de apă/ Marea e strâns legată de numele ei/ ca privighetoarea de cântec/ Cum cântărețul pe Mare se simte/ cotropit de imaginea ei: un discurs/ purtat de vânt pe-ncrețitele creste,/ lichidele sale alei” (Marea și Cartea, p. 19).   Aventura are în plan dominat Creatorul, Ghilgameș este un personaj dominat, prietenul său Enkidu participă sub tensiunea epopeii, Marea prezintă tabloul: ”Deasupra de Mare, în limpezi zilele ei/ stelele dimineții strigau,/ aclamau și băteau din palme/ sărbătorind întronarea lui Iahve/ definitiv/ peste zei!” (I. Întronarea lui Iahve, p. 97).    Când Marea ia act de cunoașterea lui Iahve, ea tremură din temeliile mucede ca piftia, se confundă cu Măreția, abisul se deschide (Un act de cunoaștere, p. 116).
Preluând o viziune din marii profeți (Isaia), poetul, după ce s-a dat cu capul de pereții nopții, căutând, are revelația: „Iehova cu poala mantiei Sale/ lungi și largi și adânci/ acoperă Cerul/ Pământul și Marea care/ spumega printre stele și stânci” (Iehova pe tron, p. 145).O imagine copleșitoare: Marea este și ea o corabie navigând pe mările cerului, scufundată în mit, dar este și un mal în timpul lichid. Istoria pământului este ascunsă în unde, marea picură peste case și oameni, ca într-un tablou de la Geneza (Marele episod pontic, p.118). Finalul cărții se încheie cu imaginea unui nou cer și a unui nou pământ. Remus Valeriu Giorgioni citează din cartea Apocalipsa, cartea descoperii lui Iisus, a celui care a făcut/ face legătura dintre om și Cer, cel care a umblat pe ape, dominându-le. A fost o vreme când Marea nu exista, iată și povestea în viitor: o vreme va veni și când ea nu va mai fi.  Refacerea lumii sub alte coordonate, iată misterul, chiar dacă a fost o vreme în care Marea și-a ridicat armada, zeii, amiralii, vânturile… Este o ieșire în Calea Lactee, o salvare divină, un portal, cum inspirat scrie poetul.

Constantin Stancu



* Remus Valeriu Giorgioni, scriitor român, născut la 2 decembrie 1952 în Fârdea, jud. Timiș. Absolvent al liceului și al cursului de Studii biblice al BIMI Chattanooga, Tennesse (1994-1998). Redactor de ziare și reviste din zona Banatului, redactor-șef la revista „Actualitatea literară”. Colaborator la reviste de cultură și literatură din țară și străinătate, membru al Uniunii Scriitorilor din România. A publicat mai multe cărți de poezie (Te caut, 1991; Din rostirile pelerinului, 1992; Norul de martori, 1996; Ferestre în cer, 2011; Pisarul și vântul, 2012; Arhitecturi selenare, 2018 etc. A scris romanele Cei șapte morți uriași, 2014; Cartea lapidată. Mihail Sebastian și problema evreiască, 2016 etc.).
Referinţe critice
În volume: Olimpia Berca, Dicţionar al scriitorilor bănăţeni, Timişoara, Editura Amarcord, 1996; Aquilina Birăescu, Diana Zărie, Scriitori şi lingvişti timişoreni, Timişoara, Editura Marineasa, 2000.

În periodice: Ion Gheorghe, „Luceafărul", 26 mai 1984; Alex. Ştefănescu, „SLAST", nr. 23, 1985; Eugen Dorcescu, „Orizont", nr. 11, 1992; Alexandru Spânu, „Luceafărul", nr. 31, 1995; Eugen Dorcescu, „Orizont", nr. 11, 1992;Gheorghe Grigurcu, „Contemporanul", nr. 7, 1995; Constantin Buiciuc, „Steaua", nr. 7-8, 1995; Constantin Buiciuc, „Reflex", nr.4-5-6, 2003; Ştefan Manasia, „Tribuna", nr.18, 2003; Olimpia Berca, „Reflex", nr.7-9, 2006 ş.a.
**Remus Valeriu Giorgioni, Marea o frescă livrescă, prozopoeme, 150 de pagini, București: Editura Palimpsest, 2018.
Foto: Remus Valeriu Giorgioni
Sursa: Revista „Banchetul”, aprilie, mai, iunie/ 2019
22. Atelierul de fluturi... Virgil Diaconu și textul din care trăiește un cireș înflorit... „Lecţia de hermeneutică despre poezie se face prin poezie. Când textul este eseu, proză, memorialistică, parabolă, manual de montat fluturi în catedrală, suntem în faţa poeziei... „Aflaţi atât de departe unul de altul, munţii nici nu vorbesc între ei. Dar ei se întâlnesc întotdeauna în cer” (Muntele, p.7) - Jun 19, 2019 11:56:00 AM

Un fulg de zăpadă pe o piatră încinsă(Virgil Diaconu, Atelierul de fluturi)


Virgil Diaconu ne oferă o carte de hermeneutică specială, o carte despre şi întru poezie. Atelierul de fluturi*, un titlu cât un tablou impresionist de valoare. Cartea a fost lansată la Piteşti în anul 2016, este dedicată fiului său Victor şi reprezintă laboratorul secret şi deschis, în acelaşi timp, al poetului. Poezia este un fapt de viaţă mult mai important decât pare şi face parte din ritualul special prin care omul poate intra în mall-ul eternităţii. De reţinut un aspect important: Cartea a fost scrisă în perioada canonică 26 – 37 de ani, perioada cea mai dinamică din viaţa unui scriitor. A purtat iniţial titlul Calea parabolei, un titlu de rezervă profund şi care trădează esenţa gândirii poetului. Parabola ca zicere în cetate, ca mesaj pentru ceilalţi. Cartea a fost cizelată de mai multe ori, a trecut prin „cenzura” de casă a scribului, cu toate rigorile posibile. Virgil Diaconu nu a şlefuit lentile, a şlefuit parabole până au ajuns poeme de diamant. Finalizată în anul 2011, cartea a apărut în anul 2016, dovadă că orice laborator are camere secrete şi tainice. Avem o scurtă prezentare a vieţii scriitorului, un script menit să fundamenteze textele din carte, să le susţină prin armătura rigorii. Virgil Diaconu s-a născut la 28.XI.1948 în Râmnicu Sărat şi a parcurs o cale peste muntele vieţii cu eleganţa scriitorului care are o viziune proprie, originală, cu mesaj şi delicateţe. Important pentru scriitor este această delicateţe de a spune lucruri incomode şi adevărate până la capăt. E semn de iubire pentru semeni... E semn de puritate şi rigoare. Cartea este structurată pe mai multe paliere:·      Portret cu cireşul în braţe;·      Absurdistan;·      O clipă de nemurire.Titluri care duc mesajul spre cititor în mod elegant şi corect, naşterea poeziei din coapsa poetului este un miracol, absurdul vieţii poate fi străbătut sub călăuzirea daimonului, există posibilitatea eternităţii pentru cel iniţiat deşi pare doar o clipă în eternitatea cea mare a lui Dumnezeu. Scriitorul percepe realitatea ca reflexie a lumii nevăzute.Intrând în laboratorul poetului, înţelegem că secretele poeziei de valoare sunt: iubirea, cultura, răbdarea, perseverenţa, credinţa, puţin umor, acceptarea regulilor ascunse ale miracolului din care se ridică fluturi. Cartea se citeşte cu interes, aduce o viziune curată, bazată pe sinceritate şi pasiune, pe durere şi cântec...Mesaj brodat în poeme, pentru poet lucrurile importante şi care contează sunt muntele care-i stă în faţă, avuţia sa spirituală, tiparul lăsat de Dumnezeu omului, vederea cu inima, călătoria spre cer, copilăria şi copilul bolnav de iubire, scrisorile de la maestrul hergheliei de fluturi, îngerul care priveşte la cireşul înflorit şi, bineînţeles, doctrina suferinţei...Cartea are înserat un dialog cu Virgil Diaconu realizat de Petruţ Pârvescu  în anul 2009. Răspunsurile poetului fixează ideile din text şi definesc chiar viziunea lui...„Acum, adică în democratură, literatura este eliberată, desigur, de cenzura politică. Dar libertatea nu te ajută neapărat să fii un scriitor mai bun. Revoluţia nu a făcut pe nimeni poet, ci doar i-a permis acestuia să se exprime liber şi să-şi promoveze opera” (p. 105).De reţinut titlurile date subcapitolelor din interviul realizat:·      Eu scriu poezie sub daimon;·      Am „debutat” în cărţile poştale de 25 de bani...;·      Eu nu am ca reper poetica generaţionistă;·      Patru literaturi generate de puterea politică;·      Guvernul literar, literatura oficială şi neoficială;·      Scriem pentru că viziunea este mai puternică decât noi.Suntem în faţa unui program literar puternic, pragmatic, bazat pe substanţă solidă. Virgil Diaconu nu pleacă de la supoziţii, el lansează certitudini...„Acest guvern literar poate să pună în fruntea ierarhiilor literare şi a listelor literare canonice poeţi modeşti, precum plagiatorul Mircea Cărtărescu, deci să oficializeze poeţi nesemnificativi, şi, în acelaşi timp, poate să ignore poeţi de valoare. În general, falsificarea istoriei literare este la ordinea zilei” (p.106).Lecţia de hermeneutică despre poezie se face prin poezie. Când textul este eseu, proză, memorialistică, parabolă, manual de montat fluturi în catedrală, suntem în faţa poeziei...„Aflaţi atât de departe unul de altul, munţii nici nu vorbesc între ei. Dar ei se întâlnesc întotdeauna în cer” (Muntele, p.7). Despre femeia iubită, averea poetului, adevărata avere, Diaconu mărturiseşte că a trebuit să o ascundă în cântec! „Cei mai mulţi nici nu ştiu că se află în labirint. Nici nu ştiu că labirintul este hrănit chiar de ignoranţa lor” (Labirintul,p. 10).„Eu lucrez toată noaptea în atelierul de fluturi. Cânt Bach! Eu nu am visurile culturii de masă, Aplauzele care urcă scara până la mine, sunt, desigur, discrete” (Atelierul de fluturi, p.19).Copilul nu a murit când s-a copt poetul cu cireşul în braţe, copilul reprezintă logica poeziei: „Ce ar putea egala îmbrăţişarea copilului tău? Cele mai frumoase  pagini din Cartea îmbrăţişării sunt scrise de copii (Copilul, p. 51).Virgil Diaconu este atent şi la rigoarea ştiinţei, ştiinţa are poezia ei, poezia este o ştiinţă ca în Mitologia apei: apa vieţii, apa morţii, stările apei, ce se mai poate spune despre apă, simboluri, expresii, metafore sugerate de apă... Miracolul: „Un fulg de zăpadă pe o piatră încinsă” (p.96).Reţinem concluzia poetului, una de esenţă: „În visul meu încape toată lumea (Omul-proiect, p. 98).Această carte se alătură cărţilor despre paradigma hermeneuticii în viaţa scriitorului: Etern, într-o eternă noapte-zi, despre opera scriitorului Eugen Dorcescu, scrisă de Ioana-Mirela Borchin; Dialog în larg, dialogul dintre Monica Pilat şi Radu Ciobanu, şi chiar Documentele haosului, antologia lui Daniel Corbu, văzută de Daniel Corbu etc.  Plus alte cărţi solide aflate în depozitele de frig ale guvernului literar...
* Virgil Diaconu, Atelierul de fluturi, Editura Tiparg, Piteşti, 2016. Sponsori: S.C. LAGUNA S.R.L., S.C. PENTAROM S.R.L., S.C INTES PREST S.R.L.
Constantin Stancu

    




* CELE MAI BUNE CĂRȚI ALE ANILOR 2016-2018 - PREMIATE DE UNIUNEA SCRIITORILOR
Filiala Pitești a Uniunii Scriitorilor din România a acordat, marți, 18 iunie, la Centrul Cultural Pitești, premiile literare pentru anii 2016, 2017 și 2018. Meritele în obținerea banilor necesari premierilor (din sponsorizări) îi revin criticului literar Nicolae Oprea, a spus Mircea Bârsilă, la Gala de acordare a premiilor literare.
Juriul, alcătuit din Mircea Bârsilă, președinte, Jean Dumitrașcu, membru, Leonid Dragomir, membru, Magda Grigore (Nicolae Oprea, pentru anul 2016), a acordat mai multe premii, printre care:
VIRGIL DIACONU – Cartea de poezie a anului 2016 („Atelierul de fluturi”).
25. Dumitru Hurubă: Valentin Silvestru și eleganța umorului... „Însă, una dintre componentele de bază ale personalităţii lui Valentin Silvestru a fost, nu încape discuţie, opera literar-artistică reprezentată de proza scurtă (schiţa), a cărei valoare indiscutabilă a contribuit esenţialmente la crearea şi consolidarea sa ca important autor de literatură satirico-umoristică, iar raportând situaţia la… întreg, a însemnat o completare esenţială la zestrea sa de producţie literară” - Jun 17, 2019 9:35:00 AM
Să ne mai (re)amintim de
VALENTIN SILVESTRU  – 20  octombrie 1924 - 25 noiembrie 1996 –                                              (fragment)
Pe Valentin Silvestru, l-am întâlnit pentru prima dată cu destui ani în urmă, la Deva, în calitatea sa de preşedinte al juriului la Festivalul satirico-umoristic „Liviu Oros”. Dar îl ştiam după nume şi după… voce, inconfundabila sa voce radiofonică de la emisiunea „Ora veselă”, recte „Poşta veselă” difuzată săptămânal, duminica, de Radio Bucureşti. Cred că era prin anii ’70-’80, iar emisiunea respectivă era una dintre acelea, puţine!, e drept, aşteptate şi iubite de radioascultători. În cadrul ei, Valentin Silvestru avea un rol bine determinat şi o priză uriaşă la public. Îmi amintesc fără vreo exagerare, cum aveam grijă să nu scap, mai ales „Poşta veselă” a Emisiunii, şi vocea uşor cântată în graiul moldovenesc a „poştaşului” Valentin Silvestru răspunzând la scrisorile, fictive sau nu, ale iubitorilor de umor din toată ţara. Iar poştaşul, cu o intonaţie cu totul specială a vocii, în veci inconfundabila sa voce!, făcea din rubrică momente chiar de neuitat, fiindcă avea, într-adevăr umor, un umor elegant şi lesne penetrant spre mintea şi sufletul celor care ascultau.

Ca om şi ca scriitor, Valentin Silvestru a fost şi va rămâne o personalitate atât în teatrologie – domeniu de care s-a simţit legat profund – cât şi în literatură în general. Prin operă, prin felul său de a fi, el şi-a construit una dintre cele mai iubite şi… vii persoane-personalităţi. Cu o activitate viguroasă şi multiplă, Valentin Silvestru a rămas şi ca amintire o prezenţă agreabilă pentru toţi cei care l-au cunoscut direct şi chiar indirect. Aş putea să vorbesc mult şi multe despre scriitorul şi Omul Valentin Silvestru pe care, repet, am avut norocul şi fericirea să-l cunosc, să discut cu el cum aş fi făcut-o cu un prieten foarte bun. Şi cred că eram chiar prieteni, o prietenie specială, cel puţin pentru mine,  fiindcă că ne legau nişte sentimente frumoase, sincere şi profund umane. Dar, de fapt, cine a fost Valentin Silvestru, de unde a plecat în lume şi cum s-a descurcat? Ca fiu al Surei şi Isac Moscovici, pe numele său adevărat Marcel Moscovici, Valentin Silvestru s-a născut la 20 octombrie 1924, în localitatea Scânteia din judeţul Iaşi.   După însăşi mărturia scriitorului, din anul 1985, primii ani de şcoală i-a urmat în satul Scânteia, având ca dascăl un fel „Domnul Trandafir" al vremurilor sale. În luna iunie a anului 1935,  pe Valentin Silvestru îl aflăm ca elev admis la Liceul Naţional din Iaşi, în clasa I A, anul şcolar 1935-1936, cursuri liceale pe care le absolvă în anul 1942. În continuare se înscrie şi urmează cursurile Facultăţii de Litere şi Filozofie din Bucureşti devenind licenţiat al acesteia în anul 1949. Între timp, în anul 1940, el debutează cu proză satirică şi umoristică în revista „Mitică”, a cărei conducere era asigurată de Tudor Muşatescu... în anul 1943, Valentin Silvestru debutează în ziarul „Ecoul”  în calitate de comentator despre teatrul lui Henrik Ibsen (articol-comentariu trimis de la Iași lui Miron Radu Paraschivescu), iar alt debut, de această dată ca prozator, are loc în anul 1949, cu nuvela Trenul regal. Tot în acea perioadă, respectiv între anii 1944-1947: trebuie menţionat că, în calitate de umorist, Silvestru apare în postura de reporter la publicaţiile „Victoria” (1944-1946) şi, respectiv, „România liberă” (1946-1947). Însă e potrivit de amintit aici încă un amănunt care poate fi, şi trebuie considerat, argument în favoarea… puterii de muncă şi talentului, când vorbim despre Valentin Silvestru a cărui prolificitate o vedem materializată în publicaţiile: „Contemporanul”în care îi apare proza  „Luminătorii satelor” (1947)… În anii 1947-1948, este redactor la revista de teatru „Rampa”, în acelaşi timp funcţionând şi ca redactor la revista „Flacăra” (1948-1950) şi colaborează, încă din 1946, la revista „Lumea”, condusă de George Călinescu. Şi, revenind la revista „Rampa”, care pentru Valentin Silvestru a avut o importanţă aparte, trebuie să adaug că ea a fost o publicaţie de teatru, muzică, artă şi literatură, editată la București. De reţinut că revista „Rampa” a fost o reală „rampă de lansare” în lumea cronicii de teatru a lui Silvestru, ba chiar o consacrare a sa din acest punct de vedere, dacă ţinem seama şi că, printre colaboratorii publicaţiei se aflau nume… importante în publicistica românească: Gala Galaction, Tudor Arghezi,  Victor Eftimiu, Camil Petrescu, ş.a. În orice caz, ascensiunea lui Valentin Silvestru este ilustrată de funcţii importante pe care le-a deţinut de-a lungul anilor, funcţii-consecinţă (şi) ale multor şi importantelor materiale/articole publicate în diverse ziare şi reviste. Astfel, în anii 1950-1951 este Director al Studioului Cinematografic Bucureşti, apoi redactor-şef al publicaţiei Probleme de cinematografie, între anii 1951-1953, an în care el apare şi ca profesor de estetică la Institutul de Teatru din Bucureşti, în perioada 1953-1959… De reţinut că, în anul 1954, el devine şef al secţiei de artă a revistei „Contemporanul”, funcţie pe care o va deţine timp de 15 ani, respectiv până în 1969, an din care îşi începe colaborarea, ca titular al cronicii dramatice din revista România literară, funcţie îndeplinită până în 1992, fapt care spune mult despre calitatea comentariilor sale… Însă, prolificitatea lui Valentin Silvestru este ilustrată de multele colaborări la publicaţii din ţară: Astra (Braşov), Ateneu(Bacău), Cronica (Iaşi),  Familia (Oradea), Ramuri(Craiova) Teatrul(Bucureşti), Tribuna(Cluj-Napoca), Viaţa Românească etc. Ca să cunoaştem şi mai bine amănunte despre Silvestru, în special despre marea sa popularitate, mi se pare firesc să aduc în prim-plan o activitate care a însemnat extrem de mult pentru publicul larg. Este vorba despre rubrica „Poşta veselă” din emisiunea „Unda veselă”, transmisă săptămânal de Radio Bucureşti, în care, cu intonaţia vocii sale mlădios-moldovenească a fermecat multe generaţii de radioascultători datorită comentariilor sale de „poştaş vesel” inegalabil şi pentru totdeauna inimitabil. Continuând comentariul de faţă, între altele şi cu scopul de-a (re)aduce cât mai multe amănunte despre viaţa şi activitatea lui Valentin Silvestru, mai trebuie menţionat, între altele: a scris scenarii radiofonice, sau/şi pentru filme de televiziune (v. „Arta conversaţiei”, 1975), precedat de un documentar excelent despre marea artistă Lucia Sturdza Bulandra, în 1961, apoi scenariul de desene animate, „Căsuţe ascunse”  (1961), şi chiar un scenariu de film artistic după proza sa „Tufă de Veneţia” (1975). În timp, Valentin Silvestru a făcut numeroase traduceri atât din scrierile unor scriitori spanioli cât şi francezi, desigur printr-o selecţie care îi aducea în atenţia publicului român pe scriitori precum Lope de Vega, Cervantes, Federico Garcia Lorca, sau/şi Prosper Mérimée, Anatole France, Aimé Césaire ş.a., cu precizarea pe care trebuie să o facem că textele traduse aveau destinaţia prioritară în sau ca spectacole de teatru. Să nu uităm de o latură extrem importantă a personalităţii lui Valentin Silvestru, şi anume aceea de foarte bun organizator. În acest sens, trebuie amintit că el a fost iniţiatorul şi organizatorul Asociaţiei Umoriştilor Români (A.U.R.) dintre membri căreia au făcut parte de la bun început câţiva autori cunoscuţi şi consacraţi ai satirei şi umorului românesc şi, cu onoare şi bucurie, şi subsemnatul... De asemenea, pe aceeaşi idee, mai pot aminti şi alte manifestări, acţiuni şi activităţi care nu doar că i-au sporit şi consolidat personalitatea, ci au modelat, să zicem, una dintre cele mai agreate personaje din ansamblul total. Lărgind puţin contextul, mai trebuie menţionat şi faptul că el a fost unul dintre iniţiatorii Festivalului şi concursului satirico-umoristic „Constantin Tănase” de la Vaslui îndeplinind chiar funcţia de preşedinte al juriului, ca şi la Festivalul „Liviu Oros” din Deva, din primăvara fiecărui an, un festival care, la rândul său, a reunit la fiecare ediţie forţe valoroase scriitoriceşti valoroase din genul satirico-umoristic, evident. Şi să nu uităm că, la ediţii ale Festivalului Naţional „Cântarea României”, la secţiunea de teatru, a fost preşedintele juriului… În această ordine de idei, ar mai fi multe de adăugat, inclusiv că Valentin Silvestru a fost membru al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru, a înfiinţat şi condus Fundaţia „Teatrul 21” etc. Pentru contribuţia sa în domeniul culturii şi literaturii, i-au fost decernate, între altele:  Premiul Asociaţiei Oamenilor de Teatru şi Muzică în anul 1978, Premiul Uniunii Scriitorilor pentru volumul Elemente de caragialeologie, în 1979… Şi să nu uităm că, în anul 1975 i-a fost decernat premiul Academiei Republicii Socialiste România pentru volumul colectiv Teatrul românesc contemporan. Şi, toate premiile astea, în vremea sistemului socialist şi ceauşism! Să mai fie circumstanţe atenuante? Nuuuu!, se isterizează pe loc ponegritorii, lăcrimând de dragul postdecembrismului literar-artistic. 
Respectându-şi aproape cu sfinţenie statutul de cârcotaşi şi denigratori, unii comentatori postdecembrişti, au trecut din timp la anularea mai tuturor meritelor lui Valentin Silvestru, pe motiv că a trăit şi activat în perioada ceauşistă, ceea ce, prin deducţie cârcotaşian-logică, însemna integrarea omului şi creaţiei sale în proletcultism. Scurt şi clar! În sacul, devenit fără fund, sunt deşertate orice produse literar-artistice pe motiv că toate ar fi infestate cu bacterii proletcultiste. Fără excepţii, fiindcă „la grămadă” e cu mult mai uşor de analizat şi aruncat în… proletcultism, ca să nu mai vorbim că soarta producţiilor literar-artistice din obsedantul deceniu este hotărâtă aprioric. Cel puţin din câte cunosc, la Valentin Silvestru nu pare să fie altfel, cu deosebirea – metodă mai nouă – că el este ignorat tacit, prin tactica… omiterii. …Preşedinte de juriu în cadrul Festivalului comunisto-ceauşist „Cântarea României”, ce să fie mai clar privind apartenenţa sa politică şi ideologia pecereului? Clar! Mai ales că majoritatea activităţilor şi acţiunilor persoanei în cauză erau conforme cu tradiţia instaurată cu mare zel după ’89, privitoare la o politică privind reconsiderarea şi demolarea cuiva pentru practicarea unui proletcultism asiduu. Este, după părerea mea, o greşeală impardonabilă anularea oricăror merite şi aruncarea lor în groapa comună a unui proletcultism „încăpător, primitor şi acuzator”. Deoarece, marşând pe această idee, am ajunge la constatarea că reconsideratorii au în vedere şi numele unor: Camil Petrescu, Marin Preda, Nichita Stănescu, Ana Blandiana, D.R.Popescu, Octavian Paler ş.a., a căror operă s-a desăvârşit între anii 1944-1989… Însă, una dintre componentele de bază ale personalităţii lui Valentin Silvestru a fost, nu încape discuţie, opera literar-artistică reprezentată de proza scurtă (schiţa), a cărei valoare indiscutabilă a contribuit esenţialmente la crearea şi consolidarea sa ca important autor de literatură satirico-umoristică, iar raportând situaţia la… întreg, a însemnat o completare esenţială la zestrea sa de producţie literară. Dacă e să privim lucrurile cu realism şi corectitudine, în proza lui Valentin Silvestru vom observa un amănunt simpatic şi interesant: în schiţele sale este dominantă partea de dialog, un dialog dinamic, ascuţit şi acaparant pentru cititor, acest mod de transmitere-comunicare înlesneşte relaţia dintre producător şi consumator. Pentru că autorul „nu lasă” cititorul în pace, ci îl ţine permanent conectat la mesaj, aparent superficial atât umoristic, dar mai ales satiric, tocmai prin exploatarea la maximum a mijloacelor de exprimare. În această ordine de idei, transformarea prozelor/schiţelor sale în scenete, nu ridică nici un fel de probleme… De-aici ne şi putem crea o imagine clară, deşi cumva paradoxală, a unui autor în care se află două laturi oarecum în contradicţie: cronicarul de teatru şi cea producătorului de literatură satirico-umoristă. Însă trebuie să acceptăm imediat că această potenţă de creator presupune, pe scurt, talent, cultură şi responsabilitate faţă de actul creaţiei. Din păcate, dacă vom coborâ discuţia la nivelul de gândire al denigratorilor şi al altora ca al lor, lesne vom desluşi osanalele înălţătorilor spre eternitate a uriaşei năvăliri de creaţii literare din care înşişi autorii nu înţeleg mare lucru, acestea fiind, în realitate, atât de alambicat construite, încât vor fi considerate ramificaţii ale unei noi filozofii invocate adeseori în prea multe cazuri postdecembriste.  Asemenea autori, clamându-şi elucubraţiile exact pe frecvenţa delatorilor, adică toţi cei care îşi  desfăşoară activitatea sub genericul şi lozinca absurd-subiectivă: cine nu a fost anticomunist şi, implicit dizident, înseamnă că a fost loial politicii şi ideologiei comuniste, fără să se mai ţină seama de valoarea operei literar-artistice şi condiţiile social-politice în care ea a fost creată. Nu ne va fi greu, astfel, să înţelegem, chiar repede, anumite lucruri, situaţii şi atitudini. Altfel, la groapa comună a proletcultismului! În această ordine de idei, citez dintr-un articol-comentariu edificator semănând cu un… material de serviciu din „Scânteia” peceristă,  însă convertit acum, din punct de vedere al conţinutului, la „Ordinul serviciu de credinţă denigratoare: „Primele scrieri în proză ale lui Silvestru sunt total (?, d.h.) aservite canonului proletcultist, ilustrând mai mult decât obişnuitul compromis menit a face posibilă „trecerea” peste graniţa cenzurii.” Să existe vreo îndoială, oricât de mică, asupra tonului şi sugestiva exprimare cu scopul anulării ca autor al lui Silvestru? Nici pomeneală! Individul/individa care semnează, adică… anonimul/anonima, fuge de responsabilitatea semnăturii! La urma urmelor, chestiunea poate fi reţinută şi ca o infailibilă insignifianţă acuzatoare. Aceasta se întâmplă şi pentru că pe Valentin Silvestru, prin scrierile sale şi genurile literare abordate, îl poţi fixa cu greu într-un anume gen literar. De la epigramă la istorie literară, îl (re)găsim atât în critica şi cronica de teatru, cât şi comentator de literatură, la reviste prestigioase începând’cu publicaţia „Lumea” (1946), iar colaborările sale de-alungul anilor la reviste precum Gazeta literară, Viaţa Românească, Teatrul, Tribuna (Cluj-Napoca), Cronica(Iaşi), Astra (Braşov), Familia (Oradea), Ateneu (Bacău), Ramurietc., consolidează afirmaţia de mai înainte. În plus, Valentin Silvestru a colaborat, în continuare, şi la: publicaţiile Libertatea, Curierul naţional, Rampa, Teatrul azi ş.a., pe lângă faptul că a scris, scenarii pentru emisiuni de radio (cum ar fi binecunoscuta emisiune de umor ”Ora veselă”), dar şi pentru televiziune. Şi, încă: Valentin Silvestru este, de asemenea, autorul unor note de călătorie, precum şi al unor volume de critică teatrală şi teatrologie, dintre care sunt de amintit: Personajul în teatru (1966), Prezenţa teatrului(1968), Spectacole în cerneală(1972), Caligrafii pe cortină (1974), Clio şi Melpomena (1977), Elemente de caragialeologie (1980), Ora 19,30 (1983) etc. Şi să nu uităm că el a fost unul dintre cei mai valoroşi autori români contemporani de literatură satirico-umoristică, sens în care cărţile, ca făcând parte din acest gen literar, se încadrează foarte bine în umorul tradiţional românesc de valoare. Să exemplific: Valentin Silvestru a publicat, în ordine cronologică volumele: Trenul regal, (1949); Într-o noapte înstelată (1951); Bordeiul de la Poarta Albă (1952); O femeie aprigă, (1955); Suferinţele Haralambinei (1964); Glastra cu sfecle (1965), Tufă de Veneţia (1971), De ce râdeau gepizii… (1973), Când plouă, taci şi-ascultă… (1974), Zâna castraveţilor (1976), Arta îmbrobodirii (1982), Ce mai faci? (1988); Un bou pe calea ferată (1992)… Şi un mic apendice: Valentin Silvestru a scris chiar epigramă, o epigramă pe măsura satirei şi umorului său pe care o redau aici: Fetei cu ochi negri Pe sub fruntea intelectă De-o priveşti cercetător, Vezi cum ochii ei reflectă Bezna din interior. epigramă de Mariol (Valentin Silvestru) din Antologia epigramei româneşti, 2007…

Dumitru Hurubă
Vatra veche, nr. 6/2019 Foto: Valentin Silvestru (dreapta)Dumitru Hurubă (stânga)