Blogs Home » Arte » Arta » Cuvinte-Sunete-Imagini

Cuvinte-Sunete-Imagini

Blog de scriitor conţinînd articole personale (şi nu numai!) din cele trei domenii sugerate chiar de titlul blogului: literatură, muzică, arte vizuale.



Articole Blog

01. Clin d'oeil - Oct 18, 2019 8:55:00 AM

– Pe care femei le preferați: pe cele care vorbesc mult sau pe celelalte?– Care celelalte?  *Legea lui Slous:  Dacă îndeplineşti o sarcină prea bine, vei rămâne cu ea pe cap.     *Regula lui Harry: Când nu ştii ce să faci, mergi grăbit şi ia-ţi o mină îngrijorată.  *Concluzia coridorului: Poţi să te duci oriunde, dacă ai o mină serioasă şi duci cu tine un dosar.     *E foarte greu să aștepți ca persoana potrivită să apară în viața ta… Mai ales cînd cea nepotrivită arată al dracului de bine!     *Nu faceți aceeași greșeală de două ori! Sînt atît de multe greșeli noi de făcut!   *La început a fost nimic. Apoi, Dumnezeu a spus: Facă-se lumină! În continuare, a fost tot nimic, doar că devenise vizibil.   *Nu lua viața prea în serios! Oricum, nu scapi teafăr din ea!*Exista doua feluri de oameni. Unul spune mereu ce gîndeste. Celălalt are prieteni.* Fă jogging, du-te și trage de fiare la sală, stai în aer curat, fă-ți masaje și bea doi litri de apă pe zi. O să mori mult mai sănătos!   *Nu-ți fă griji cu sănătatea. Trece! 
*
Un puști se trezește dimineața și găsește în baie, făcînd duș, un tip atletic.– Cine sînteți dvs, domnule? Noul meu baby sitter?
– Nu, eu sunt noul tău mother fucker!

02. Haihui printre sunete - Oct 18, 2019 7:56:00 AM
Lucia Micarelli & Ian Anderson Bourée

03. - Oct 17, 2019 11:51:00 AM

Jurnal de-a bușilea
Emil Cioran scria, cîndva, că românul e o ființă cu foarte multă apă în sînge. Înclin să-i dau dreptate. Nu știu cît de rău e că în zilele noastre se gîndește/scrie sofisticat (prețios). Cu mult mai rău este faptul că se gîndește diluat. Se gîndește/scrie mai mult pentru formă (ambalaj), în detrimentul conținutului... Se scrie mult, mult, mult. Mult mai mult decît se citește. Se scrie mult și nu se gîndește pe măsură, ceea ce se pune pe hîrtie... Unora, pur și simplu, le vine să scrie! Ca o necesitate fiziologică obișnuită. Și o fac fără nici o opreliște. Pe vremuri, înainte de ʼ89, despre un scriitor căruia îi apăruseră doar două cărți și care făcea mare tam-tam pe seama asta, se spunea, cu malițiozitate, că a scris mai mult decît a citit...În zilelele noastre, sînt foarte mulți asemenea „scriitori”. Nepermis de mulți. Este o adevărată inflație. Toată lumea scrie, incontinent, tot ce-i trece prin cap, pe unde apucă și din orice poziție. Extrem de mulți își dau cu părerea despre orice, neînchipuindu-și că, de fapt, nu fac altceva decît să se afle-n treabă. Să se dea în stambă, cu alte cuvinte...Petre Țuțea a fost întrebat odată cum s-ar fi numit teza sa de doctorat în filozofie, dac-ar fi fost s-o facă. Răspunsul lui a fost năucitor: „Aflatul în treabă, ca metodă de lucru la români.” Dar, a mai adăugat el, din pricina vastității subiectului, nu a îndrăznit niciodată să se apuce de ea! *Acum mai bine de 100 de ani, G. B. Shaw, celebrul dramaturg și om de spirit britanic, spunea: Feriți-vă de falsa cunoaștere, este mai periculoasă decît ignoranța. O exortație perfect valabilă și astăzi, după cum se poate pipăi cu ochiul minții, semn că, pe ici pe colo, prin părțile lor esențiale, lucrurile stau cam la fel. Ba, prin multe locuri, chiar mai rău... Cu alte cuvinte, numărul ignoranților este în creștere exponențială, precum și acela al celor care se adapă copios din izvorul nesecat al falsei cunoașteri... O altă vorbă din categoria celor cu bătaie lungă.*„(...) știți ce a făcut Dumnezeu în ziua a șaptea?
Biblia ne spune că El s-a odihnit, dar atunci nu s-a încheiat lucrarea Domnului în ziua a șasea, dacă în ziua a șaptea doar s-a odihnit? Nu chiar. Bătrânii înțelepți evrei au ajuns la această concluzie: în ziua a șaptea, Dumnezeu a creat unul dintre cele mai frumoase lucruri care s-au creat, poate capodopera Sa.
În ziua a șaptea, Dumnezeu a creat odihna.”
Andrei Crăciun* „O româncă a cîștigat Roland-Garrosul.
 Fier vechi, fier vechi!”
Binecunoscuta revista franceză de așa zisă satiră „Charlie Hebdo” (da, da, aceeași care, în 2015, a trecut printr-o tragedie de proporții, atunci cînd 12 jurnaliști ai redacției au fost împușcați într-un atac terorist fără precedent, care a oripilat, pe bună dreptate, întreg mapamondul!) a găsit de cuviință să publice, imediat după cîștigarea finalei de la Roland-Garros de către Simona Halep, pe prima pagină, un desen grețos, cu o vădită tentă rasistă la adresa sportivei noastre și a țării sale... Nu, n-am fost „Charlie Hebdo” acum 4 ani și nici nu mi-am pus drept avatar fotgrafia pe care zeci de mii de români și miloane de pămînteni s-au grăbit să și-o atașeze pe paginile lor de Facebook în semn de solidaritate. Din mai multe considerente. Nu că aș fi lipsit de simțul umorului sau că n-aș fi empatizat cu drama celor 12 jurnaliști asasinați în mod bestial de către niște scelerați. Dimpotrivă.
Accept orice formă de umor, dar nu bășcălia de joasă speță.
Accept umorul sănătos, suculent, inteligent, rafinat, inspirat, frizînd genialitatea. Umorul cu ștaif.
Nu scabrosul.
Nu abjectul.
Nu atacurile la persoană.
Nu miștourile răsuflate la adresa religiei, provenienței etnice ori opțiunilor sexuale ale celor luați în colimator.
Bref, nu deraierile grobiene, peștericole din peisajul jurnalismului de calitate.
Se pare că, prin pierderea unora dintre foarte talentații ei jurnaliiști, hélas!, „Charlie Hebdo” este într-o cădere liberă spre o zonă a derizoriului și promiscuității.Păcat!* Un amic, mare microbist (spre deosebire de tetea, care se uită extrem de rar la forbal (sic!) și atunci cînd o face, numai la cel sud-american, în special la cel brazilian, feblețea lui...) mă întreba la debutul fostului campionat mondial, pe mîna cui merg (back in USSR, hehehe!). Nu merg pe nici o mînă, i-am zis, ci pe picioarele diavolilor cariocas! Evident, ca de fiecare dată, de cînd mă știu, Brasil a fost, parafrazînd titlul cînticelului, in my mind! „Daʼ di ce?”, mă întrebă el. I-am răspuns aporetic: d-aia! De par egzamplu putem da golul lui Cutinho, swițerilor, în partida la care tocmai ce mă uitam... Băiuțeii eștia tăvăliți în ciucalată, se joacă, nu joacă forbal, râd, cântă și dansează, picurîndu-mi în iremă drăcoasele/languroasele lor acorduri de samba (pa ti!). Hai, hai, haidi hai, Brasil! Chiar dacă în final s-a terminat meci nul (1:1), Brasil a mers mai departe. Naivitatea costă. N-ar fi pentru prima dată (și nici ultima, quien sabe?) cînd artizanii cariocas au sacrificat totul pentru spectacol. D-aia îi și iubesc!*

E o vorbă la români care spune așa: să lăsăm timpul să treacă! Eroare totală! Nu timpul e acela care trece... Timpul nu trece. Viața noastră trece. Dar cum ne place al naibii să ne îmbătăm cu apă rece, pasăm problema timpului...*Dintr-o misivă a lui Amedeo Modigliani  către Brâncuși: „Nu pot să termin portretul tău. Nu pot să te fixez și să tedefinesc. Ești viclean ca o vulpe. Dar nu te pot picta ca pe o vulpe, fiindcă ai o inimă bună, de țăran. Nu te pot picta ca pe un om de știință, deși ești detașat ca orice savant. Ești un bucătar excelent. N-am mâncat nicăieri o friptură de berbec mai bună decât la tine. Cum o să te pictez ca bucătar?
Te văd că postești zile întregi până la înfometare pentru a atinge stadiul iluminării. Dar cum să te pictez ca sfânt? Când îți licăre ochii de fiecare dată când aduc târfe pe aici?
Tu ai fațete în figura ta atât de felurite încât nu pot desena fizionomia esențială.
Spune-mi, ce fațetă preferi?”
*Julian Barnes, în cartea dumisale, Singura poveste, se întreabă, întrebîndu-ne: Ai prefera să iubești mai mult și să suferi mai mult sau să iubești mai puțin și să suferi mai puțin? Vorbele astea ale dumisale, mi-au amintit răspunsul primit de la un bătrân, aproape centenar, pe care l-am întrebat odată, printre altele, dacă e mai bine să nu te naști și să nu mori sau să te naști și să mori. Io crez că e mult mai bine să te naști, taică!, mi-a spus fără să clipească, bătrînul, cu un zîmbet șugubăț aninat în colțul buzelor...*„Cu țărînă stau în gurăȘi cu viermii mă tot certCă nu poci să ies din groapăSă te bat și să te iert...”(vechi cîntic de mahala)*„Starea poeziei şi literaturii este legată de starea societăţii şi relaţiilor interumane. Dacă vorbim mai plastic şi mai nuanţat, sentimentele, intenţiile şi deciziile noastre vor fi mai autentice. Interesul pentru literatură şi artă este înnăscut vorbitorului cumpenei de milenii şi căutarea prin cuvânt sau prin culoare ori sunet muzical face parte din aceeaşi expediţie umană cu căutările oamenilor de ştiinţă, ale filosofilor şi, în parte, ale oamenilor politici. Desconsiderarea artei vorbirii plastice şi a simbolurilor culturale ne aruncă în grobianism şi trivialitate”. Ion Stratan (aprilie 2005)*De foarte multe ori îmi visez cuvintele, pe care apoi doar le transcriu...*„Dacă aș avea bani mulți, aș chema toți poeții lumii în jurul meu și am schimba astfel rostul vieții.
Pe când așa, mă mulțumesc cu tăcerea.” George Bacovia*Rusul Vladimir Semionovici Vîsoțki (1938–1980) a fost un poet la fel de important ca americanul nostru din Minnesota, Robert Allen Zimmerman a.k.a. Bob Dylan, a cărui faimă atinsese un vîrf de sarcină în anii ʼ70 –ʼ80 ai secolului trecut. Însă din pricina morții sale mult prea timpurii, ea, faima sa, n-a apucat să se mondializeze, manifestîndu-se, îndeosebi, în spațiul rusesc, creația sa (însumînd peste 600 de poezii), intrînd, încă din timpul vieții sale, într-un fel de folclor sui-generis... A fost un mare poet care și-a recitat mai altfel poeziile (acompaniindu-se tot de-o chitară, ca și Dylan, dar spre deosebire de acesta, a folosit un instrument nu cu șase, ci cu șapte corzi, specific rusesc) și care ar fi putut, bine-mersi, lua un Nobel de care, ca și Dylan, am convingerea că nici n-ar fi avut nevoie... Și pe care premiu, dacă i s-ar fi decernat, cu siguranță că nici nu l-ar fi primit, ținînd cont de firea-i, hai să-i zicem, mult mai sturlubatică decît a bătrînului hippie american...* Eu asemui acest Facebook (prin cotloanele căruia mă preumblu de 10 ani bătuți pe muchie) unei plaje aglomerate, în plin sezon estival: îmi place şi hărmălaia pestriţă dar obositoare (ca la Moşi) din buza mării dar, mai presus de orice, aşa cum spuneam şi cu alt prilej, iubesc marea singuratică, tivită cu ţipete de pescăruşi, mai cu seamă toamna, tîrziu, în acele clipe inefabile din amurg, cînd plajele-i pustii sînt acoperite de pulberea aurie, diafan-luminoasă a soarelui blînd, atunci şi numai atunci cînd în aer vibrează poezia, amirosind a alge, a nisip şi-a amintiri sărate… Cît despre „prietenii feisbucişti” (hai, totuşi, să le zic aşa, deşi pentru mine prietenii adevăraţi reprezintă cu totul şi cu totul altceva, adică sînt o specie aparte, rară, pe cale de dispariţie, precum caprele negre, la noi, la Romanela), ca şi amicii din viaţa reală, cînd proliferează necontrolat, intervine un soi de autoselecţie naturală, mulţi dispărînd pur şi simplu, aşa cum au apărut. Uneori nu fac nici cel mai mic efort să-i şterg din „cartea de imobil” a sufletului. Unii lasă urme, alţii nu... Acolo, înlăuntru, rămîn doar cei adevăraţi. Ori o fi chiar așa cum spunea, cîndva, maestrul Ştefan Iordache: „Nu cred că există prieteni, ci doar momente de prietenie.”*Citesc nu-ştiu pe unde despre planta numită „pipirig” şi gîndul mă duce, inevitabil, la cătunul Pipirig din munții Neamțului, nemurit de Creangă în „Amintirile” sale… De acolo se trăgea bunicul său dinspre mamă, David Creangă. Evident că toponimicul vine de la pipirig („ţipirigul”, „capu-cîmpului” sau „iarbă de cositor” cum i se mai spune) care e o rudă apropiată a papurei. Nu degeaba prin alte locuri din țară i se mai zice şi păpurică... În satul din Dîmboviţa al bunicilor mei materni i se spunea rogoz sau papură rotundă… Ba, bunicul îi mai spunea uneori şi „spetează”, mai cu seamă atunci cînd îmi confecţiona zmeele, cînd pregătea „scheletul” acestora, format din fîşii de rogoz şi care era apoi lipit cu pap (acel lipici din făină amestecată cu apă) sau cu clei de oase, cînd se găsea, pe hîrtia (sau, uneori, pe o bucată de pînză de in sau etamină apretată) dreptunghiulară, de care apoi agăţa în locurile doar de el ştiute sfoara de mînuit, coada şi zbîrnîitoarea…


04. Cuvîntul de azi - Oct 17, 2019 9:54:00 AM

babaroáse – sfp 1. (Arg) Zaruri de os (cu care se joacă barbut). 2 (Pex) Barbut. În expr.: a suci babaroasele – a juca barbut
[N.B. Barbut (craps) este un joc cu zaruri în care jucătorii fac pariuri pe punctajul total a două zaruri aruncate.
Jucătorii pot paria între ei bani (la jocul pe stradă, de asemenea, cunoscut sub numele de barbut) sau contra unei „bănci” (la casino, joc cunoscut sub numele de craps). Deoarece nu este nevoie de vreun echipament sofisticat, barbutul poate fi jucat în toate mediile informale.]


05. Haihui printre sunete - Oct 16, 2019 10:20:00 AM
Vorbeam cu cineva, un fost amic (intelectual subțire, de felul lui), mai demult, despre premiul Nobel pentru literatură, luat de Bob Dylan... Omul nu știa prea multe despre el, doar faptul că e un „cîntăreț”. Și mai auzise dumnealui de cîteva dintre „melodiile” sale, printre care, evident, trona și Vînare de vînt/ Blowin In The Wind, acel adevărat „imn” al generației Flower Power... Nu știa, deci, mare lucru dar se afla în treabă, vorbind... (în deplină consonanță cu geniala sintagmă a lui Țuțea: „Aflatul în treabă ca metodă de lucru la români”)Omul meu, care-mi plăcuse pînă atunci, se arăta contrariat foarte de opțiunea Fundației „Nobel” de a acorda unui „muzicant” un premiu pentru literatură... Și-mi mai spunea, ca pentru el, retoric și ușor zărghit că, în balanță, trăsese mult, probabil, mai ales faptul că „americanul” e evreu (Bob Dylan, pe numele său de botez, Robert Allen Zimermann)... I-am spus omului acestuia (cu care, după această scurtă discuție, hélas!, mi-am încheiat conturile) că Bob Dylan nu este un „muzicant”, ci un uriaș muzician, poate unul dintre cei mai importanți ai zilelor noastre, dar care, mai presus de orice, este un mare poet, care se folosește de muzică, în cîntecele (nu „melodiile”) sale, într-un mod fabulos și extrem de original – ca și Leonard Cohen (alt evreu, dar canadian!) sau ca mult mai tînarul dar excepționalul muzician, evreu get-beget, Asaf Avidan – pentru a-și recita versurile minunate.Întru dumirire deplină, ca o confirmare, dacă mai era cazul, a celor mai sus spuse, m-am oprit doar asupra piesei One too manny mornings (excepțional tradusă și adaptată în românește de Alexandru Andrieș, un alt muzician tare drag inimii mele, cu titlul Poate mîine)...À bon entendeur, salut!
Down the street the dogs are barkingAnd the day is getting darkAs the night comes in a-fallingAll the dogs will lose their bark
And the silent night will shatter
From the thoughts inside my mindAnd I'm one too many morningsAnd a thousand miles behind
At the crossroads of my doorstepMy eyes, they start to fadeAnd I turn my head back to the roomWhere my love and I have laid
And I gaze back to the streetThe sidewalk and the signAnd I'm one too many morningsAnd a thousand miles behind
It's a restless hungry feelingThat don't mean no one no goodWhen everything I'm saying'You can say it just as good
You were right from your sideBut I was right from mineWe're both just one too many morningsAnd a thousand miles behind

 Nu sunt câinii care latră, nu e luna care tace,Ziua a fugit încolo, noaptea a venit încoaceDacă vii în asta seară tot aici mă vei găsi, O să-mi zici iar „bună seara”, eu n-am să-ți răspund, să știi...
E un om la colț de stradă pe-unde trebuie să treci,O să se uite după ține când dimineață o să pleci,Seara îmi vei povesti cum ai roșit când te-a văzut,Eu n-o să cred nici o silabă, tu o să crezi că te-am crezut...
Trenurile care pleacă sunt aceleași care vin,Gara e o simplă gara, doar orașul e străin.Ce vreau azi de la ține, mâine iar o să vreau,Însă mâine-i prea departe, astăzi prea aproape-ți stau...
Camera mea ți-e străină, prietenii mei nu îți plac,Până să-ti ating obrazul, o să mai apună-un veac,Și-o să am in loc de oase, doar petale de cais,Tu și-atuncea vei fi tânăr, eu voi fi și-atunci un vis...
Am pășit în astă-seară peste-un prag mult prea înalt,Înapoi a rămas cerul și-nainte-i doar asfalt... Buza ta avea la colțuri, picături curate,Dacă mi-ar fi fost doar sete, și tot le-aș fi băut pe toate.
Nu e luna care tace, nu sunt câinii care latră,Nu sunt pașii tăi cei care se apropie de poartă...Eu, de-atunci, te aștept, tu întîrzii să vii,Și-așa-i fiecare seară, și-așa-i fiecare zi...

06. Gînd în fuior - Oct 16, 2019 8:45:00 AM

„Mi-am amintit de o vorbă a lui Leszek Kolakowski apropo de fericire. Cînd luăm cunoștință de drama interioară a lui Dumnezeu dinaintea «căderii» creației Sale, de nevoia Lui de a-și sacrifica Fiul, pentru a «repara» ce se mai poate repara, cînd înțelegem, așadar, că Dumnezeu însuși poate fi nefericit, cum mai putem avea pretenția ca noi, simple creaturi, să fim fericiți?”Andrei Pleșu(„Depresiile” divine)

07. Cuvîntul de azi - Oct 16, 2019 8:43:00 AM


ajúr – sn [pl: ~uri] 1. Broderie pe o țesătură obținută prin scoaterea firelor din urzeală. 2. Rărituri cu scop decorativ de-a lungul unei țesături. 3. Tricou cu găurele obținute în timpul tricotării. 4. (Arhit.) Ornament perforat care permite pătrunderea luminii. 5. Ornament format din orificii practicate într-o placă de metal sau în pereții unui vas de lut. [ din fr. ajour]




08. Haihui printre sunete (...și ceva cuvinte, puține) - Oct 15, 2019 9:39:00 AM
În ʼ67, cînd au compus cîntecul ăsta (care rapid va deveni șlagăr mondial, single-ul extras din albumul „Horizon” din ʼ68, vînzîndu-se, pînă azi, în peste 5 milioane de cópii), cei trei frățiori Gibb, cunoscuți, îndeobște, sub titulatura Bee Gees nu văzuseră încă statul Massachusetts dar le plăcuse extrem de mult sonoritatea cuvîntului, așa cum vor mărturisi mai tîrziu. Trupa se născuse cu nouă ani mai devreme (are, deci, vîrsta mea, așadar sîntem - trupa cu mine, sper că s-a înțeles -, cum s-ar spune pre la noi, leat) iar piesa asta i-a ajutat mult să capete celebritate internațională, poate la fel de mult cum i-a ajutat și pe dragii mei băiuței din numita trupă Procol Harum, printre alte piese de geniu, celebra lor „A Whiter Shade Of Pale”(https://www.youtube.com/watch?v=Mb3iPP-tHdA). 
Habar n-am cînd or fi reușit alde Bee Gees să vadă Massachussets, însă nu asta importă... Aflîndu-mă io cu ceva timp în urmă, tot într-o asemenea splendidă zi de octombrie aurie și blînduță în statul Massachusetts (ex-New England, unde viețuiesc, de vreo șapte ani, fiul meu cu soața lui), mi-am (re)amintit (și) de ei, și de piesa lor (oare cînd oi fi ascultat-o prima oară?), care a devenit, pe măsura trecerii timpului, un fel de imn...Așa cum mi-am (re)amintit și de trupa Boston (https://www.youtube.com/watch?v=t4QK8RxCAwo), despre care voi scrie cu un alt prilej...


09. Gînd în fuior - Oct 15, 2019 9:27:00 AM

„Poţi să te ocupi toată viaţa cu filatelia sau cu o problemă de matematică. Dar ce periculos şi dificil e să iei în serios încercarea de a afla ce e cu tine! Filozoful, der liebe Niemand, acest Neica Nimeni, asta ar trebui să facă.”
Alexandru Dragomir („Crase banalităţi metafizice”)


10. Poemoteca - Oct 15, 2019 9:15:00 AM
Petru Creția(1927-1997)
„Toate coboară și urcă în tristețe. Ea este statornică înstrăinare și întoarcere în sine a ființei, tăcerea din adîncul oricărei muzici, înserarea ce crește cu zorii laolaltă, plînsul abstract al oricărei definiții, esență și ceață, prohod neauzit, vis latent al treazului suflet al lumii, posibil nicicînd împlinit.” („Norii”) 
Trecînd din timpul vechi în neștiut*
 Ca printr-un ochean întors am privit înapoiLa clipa abia dusă, încă vie și puțin rănită:Mici și departe ne vedeam,Foarte prezenți, dar în alt timp ori niciodată,Eram frumoși și tineri (chiar eram)Și nimeni nu ar fi putut să spună cîtă bucurieNe locuia și cîtă nu
În miezul potolit al unei veri și-al unei zileCare devenea deja trecut și viitor.Ca o noapte ascunsă în lumină ne împresuraDurerea care e în tot și nu putea lipsi de lîngă noi,În timp ce se simțea cum murmură în nevăzutApele grele și amare ale unei măriAltfel de neștiut.
Din altă parte, ca dintr-un alt, mai aspru, gînd,Venea spre noi, călcînd ușor cenușa clipei și zîmbind,Cu ochii mari, împărătești, Iubirea,Însăși ea, și s-a oprit apoi, privindu-ne cum numai eaȘtie privi, dulce-amar, făpturi atît de pieritoare și pierdute;Destrăinîndu-le desingurîndu-le, iertîndu-le.Știi bine că așa a fost, în timp ce timpul încerca,Doar încerca, să șteargă chipurile omenești și chipulclipei,Dar ce a fost rămîne veșnic ce a fost atunci. 
*din volumul 111 cele mai frumoase poezii, ediție îngrijită de Ofelia Creția, ed. Nemira, 2014

11. Gînd în fuior - Oct 11, 2019 8:08:00 AM
„Pictura mea reprezintă imagini vizibile care nu ascund nimic; ele evocă misterul…misterul nu înseamnă nimic altceva; el este de necunoscut.” René Magritte„Tentaţia imposibilului”
(1928, ulei pe pînză, 103,6x81 cm; colecţie privată)

12. Poemoteca (in memoriam) - Oct 11, 2019 8:03:00 AM
Nicu Vladimir(8 decembrie 1950 – 10 octombrie 1995)

Mircea Vintilă, Doru Stănculescu, Nicu Vladimir și Mircea Florian
(Tulcea, 1974; fotografie de Alex Voican)
punte scurtcircuitată
de-atîta timp murim în șoaptăcu gîndul răstignit în gîtvisînd că s-ar deschide-o poartăîn care să-și dea foc un sfînt
să spună el ce-avea pe sufletși doare ca un cuțit frîntsă ardă el pînă la urletși să-l iubim demitizînd
de-atîta timp prăsim șopîrleși-n amurgu-ăsta ochi apunmustește-o spaimă gri în urmeși-n sîngele unui meci nul
că de-am văzut șezum și plînsumcu lacrimi limpezi de nebunc-un arc voltaic destrămat în pumnși codul drumului e-n fum (și-i fum)
vai vai vai - aici lumina albă zacedestrăbălîndu-se-ntr-un curcubeuși fiecare fiecare-și ia ce-i placeși fiecare zbiară eu Eu EU
de-atîtea ori sporind în calenumărul umbrei te-am aflatam întrebat presimți vreo zareți-a fost răspunsul bla bla b-bla
și cerul către cer se-ntoarceși frate - lutul către lutși orice punte se desfacesub tîmpla celui surdo - mut

Ce de lupi se înconjoară...
 Iată, iată – stropi de îngeri cad în fum,Iată, iată – lupii ies la drum,Iată, iată – aripi grele trec în scrum,Iată, iată – te tocești de-acum.

Cheamă-ți câinii lângă tineLupii vin în cercuri lineLupii cresc în nopți tiptileNu te-ntoarce-acum

Urcă-aripi de fiare arseVremea-ascute foc prin plaseVremea-nnoadă gânduri roaseTaie-ți drum în drum
Cheamă-ți câinii – se-mpletesc șoapte de lut,Culcă-ți pașii – lupii calcă mut,Iată-ți câinii – prin gropi calde se învârt,Lasă-ți câinii – boturi vechi se-ascut.
Învelește-ți râsu-n umbre,Prea-s în drum doar coturi strâmbe –Gheara știe lin să umble,Uită ce și cum,
Lin pe cale urcă-ți urma,Mușuroaiele-și țin gura,Urma-n urmă scapă turma,Primul, la ce bun?
Iată, iată – spini de pândă ard pe crâng,Iată, iată – șoapte arse curg,Iată, iată – călușeii-n joc se frâng,Iată, iată – aerul ți-e strâmt.
Dimineața nu-i senină,Lupii semnul și-l anină,Peste zare din colină,Printre ochi de fum,
Lupii-și flutură iar goana,Haita-ntreagă-și linge rana,Haita lung își sună spaima,Nu te-opri acum.

„Poezia lui Nicu Vladimir, meditativă dar cu impulsuri polemice, are cromatica expresionistă și (paradoxal?!) tensiunea pînzelor unui Gauguin tragic. Din acest amestec, aproape imposibil de reconstruit, se naște autenticitatea unui autor a cărui lacrimă străluminează fără sa plîngă.” Denis Dinulescu
13. Altițe și bibiluri - Oct 10, 2019 12:39:00 PM
* „Dacă e să cădem suficient de mult, mai este asta o cădere?” Lewis Carroll („Alice în țara minunilor”)

* „Creativitatea ne inventează, ne desăvârșește și ne definește lumea. Ne explică și ne deconectează.” John Hegarty (partener fondator, „Bartle Bogle Hegarty”)

* „Fii dumneata însuți. Nu trăi cu teama că vecinul îți este sau nu superior. Dacă ai ceva de spus, spune așa cum poți – și va fi bine! Dacă n-ai nimic de spus, atunci taci – nici asta nu va fi rău. Nu căuta un limbaj nou, ci întrebuințează-l pe al dumitale, adică acela care-ți dă posibilitatea de a exprima exact ce ai de spus. Originalitatea se obține numai atunci când nu o cauți.” George Enescu
* „Genera­ția mea cuprinde doi prozatori excep­ționali, Ștefan Agopian și Mircea Cărtărescu, și un singur romancier în adevăratul sens al cuvântului, Stelian Tănase.” Gheorghe Crăciun
* Nu-mi amintesc dacă eram Abel sau Cain„...după moartea lui Abel, cei doi fraţi se întâlnesc din nou, într-o atmosferă de respiraţie eshatologică, deşi episodul se petrece în deşert, cândva la originile lumii. Cei doi se aşază, aprind focul, în vreme ce soarele coboară şi stelele, încă nenumite, încep să scânteieze pe cer: [La lumina flăcărilor Cain observă pe fruntea lui Abel semnul lăsat de piatră şi, scăpând din mână pâinea pe care o ducea la gură, îl întrebă dacă i-a fost iertată crima. Abel a răspuns: M-ai ucis tu sau te-am ucis eu? Nu-mi mai amintesc: să stăm acum la fel ca înainte. Acum ştiu că m-ai iertat - zice Cain -pentru că a uita înseamnă a ierta. Abel spuse încet: Aşa e. Cât timp ţine remuşcarea ţine şi vina].” Borges (O parabolă)
* Mihail (Mișu) Paleologu (1848–1903), bunicul domnului Alexandru (Alecu) Paleologu, director la „Timpul” în perioada în care Eminescu era redactorul-șef al publicației (1883–1884), povestea despre poet: „Eminescu venea elegant și purta foarte bine, cu dezinvoltură și prestanță, fracul. Iată o prima negare a legendei conform căreia era tot timpul neglijent și i se plimbau insecte pe guler. Ușor timid cu persoanele pe care nu le cunoștea și mult mai îndrăzneț cu doamnele pe care le frecventa, cu care era obișnuit și cărora își permitea să le spună și lucruri foarte decoltate, care îi aduceau un mare succes. Nu era un încruntat, ci un om care știa să râdă și să provoace râsul. Și nu era nici veșnic sărac; altfel cum ar fi putut să-i trimită unei femei de care era îndrăgostit, birje încărcate cu violete de Parma? Cheltuieli nesăbuite, de fapt... săbuite.”
* „Se spune că scrisul e o activitate solitară. Presupune izolare sau chiar o anume deprivare senzorială. În colectiv se fac alte chestii, se sapă șanțuri, se joacă fotbal. Poezia e cu totul altceva. Dacă așa se spune, nu înseamnă că e și adevărat.” Sorin Stoica
* „Mâncarea lor (a bucovinenilor – n.m.) este pe primul loc mămăliga, nedespărţită de suflarea românească, pregătită din făină cumpărată în Moldova. Ca udătură întrebuinţează mai ales lăptării de tot felul: brândă, lapte dulce, acru, unt, smântână etc. Ca mâncare mai de lucs au balmoşul, un fel de mămăligă pregătită în smântână, în loc de apă. Mai mănâncă apoi carne arareori de vită, mai des de mascur sau cârlan; adesea ori taie păsări, cu deosebire raţe şi gâşte, cari de altfel duc viaţa cea mai fericită în sânul apelor, ce le întâlnesc în toate părţile. Hrana este prin urmare îndeobşte bună şi întăritoare”. (Revista Politică, Anul II, nr. 11, Suceava, Octomvrie 1887).
14. Culorile toamnei... - Oct 9, 2019 12:00:00 PM
Iedera. Octombrie, început...


















(fotografii de B.-L.S.)
15. Gînd în fuior - Oct 9, 2019 7:03:00 AM

„Nu poţi prosti cu vorba o pisică așa cum poţi prosti un cîine.”Jerome K. Jerome
16. Poemoteca - Oct 9, 2019 7:00:00 AM

Ultima rugă
La sfîrșit, cu blîndeţeSă fiu purtatDeparte de zidurile puternicei fortăreţe,Departe de încuietorile ferecatelor lacăte,Departe de opreliștile bine închiselor porţi,Să alunec în liniște;Descuiaţi lacătele cu cheia tăcerii,Iar tu, suflete, cu o șoaptă, dă ușile în lături,Cu calm, nu fii nerăbdător!(Ce puternică e încleștarea ta, trup muritor!Ce tare e, iubire, împotrivirea ta!)
Walt Whitman

17. Clin d'oeil - Oct 8, 2019 11:53:00 AM
* Am aflat că nevasta domnului cuc este doamna cucoaie! 

* Am fost la un restaurant atît de scump, încît atunci cînd am vrut să comand felul doi, mi-au cerut buletinul și adeverință de salariat...

* Doi prieteni stăteau pe-o bancă în parc. Unul îi spune ăluilalt:
- Bă, io-n fiecare zi îi mulțumesc tatălui meu că exist! Că, mi-a spus el, atunci,  pe mama ori o durea capul, ori era obosită, ori plictisită ori n-avea niciun chef! 



18. Memento - Oct 8, 2019 11:29:00 AM
Regina Maria a României 29. X. 1875, Eastwell Park, Ashford, Kent, Anglia - 18. VII. 1938, castelul  Pelișor-Sinaia, Regatul României Domnie‎: ‎10 octombrie 1914 – 20 iulie 1927
Cu soțul său, Regele Ferdinand I al RomânieiAbia împlinisem 17 ani, când am venit la tine; eram tânără şi neştiutoare,
însă foarte mândră de ţara mea de baştină,
şi am îmbrăţişat o nouă naţionalitate m-am străduit să devin o bună Româncă. (...)Am devenit a voastră prin bucurie şi prin durere.
Privind înapoi e greu de spus ce a fost mai mare: bucuria ori durerea?
 – cred că bucuria a fost mai mare, dar mai lungă a fost durerea.*Mi-a fost dat să trăiesc cu tine, Poporul meu, vremuri de restrişte şi vremuri de mari îndepliniri.
Pentru un timp mi-a fost dat să-ţi fiu călăuză, să-ţi fiu inspiratoare,
să fiu aceia care a păstrat flacăra vie, aceia care a devenit centrul de îndârjire în zilele cele mai negre.
Alături de nepotul său, Regele Mihai I al RomânieiTe binecuvântez, iubită Românie, ţara bucuriilor şi durerilor mele,
frumoasă ţară, care ai trăit în inima mea şi ale cărei cărări le-am cunoscut toate.
Frumoasă ţară pe care am văzut-o întregită, a cărei soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită.
 Fii tu veşnic îmbelşugată, fii tu mare şi plină de cinste, să stai veşnic falnică printre naţiuni, să fii cinstită, iubită şi pricepută.
Nimeni nu e judecat pe drept cât trăieşte: abia după moarte este pomenit sau dat uitării.
Poate de mine vă veţi aminti deoarece v-am iubit cu toată puterea inimei mele
 şi dragostea mea a fost puternică, plină de avânt: mai târziu a devenit răbdătoare, foarte răbdătoare.
Regina, crinii și marea...*Cuvintele Reginei care însoțesc unele dintre aceste fotografii au fos extrase din testamentul său scris, datat şi semnat cu mâna sa, la Tenka – Juvah, Balcic, în ziua de joi, 29 iunie 1933.
19. Gînd în fuior - Oct 8, 2019 10:03:00 AM
„N-am decît un singur secret: credinţa sinceră că 95 la sută din ceea ce ni se întîmplă nu trebuie luat prea în serios.”
Yehuda Elkana (1934-2012)
20. Jurnal de-a bușilea - Oct 7, 2019 10:01:00 AM

O amintire mică. L-am cunoscut pe Alex Darie pe la începutul anilor ʼ80 ai secolului trecut. Eram, pe atunci, student în anul doi (el era boboc la regie de teatru la IATC, că era cu un an mai mic ca noi) la Politehnica bucureșteană, și luasem inițiativa formării, împreună cu un grup de colegi, a unei mici trupe de teatru a facultății noastre… Nu îmi mai amintesc cum am dat de el (e foarte posibil ca prin mijlocirea colegului și prietenului meu de atunci, Dan Berlogea, fiul dnei Ileana Berlogea, care în acei ani era rector al IATC-ului), cert e că Ducu Darie a venit singur, într-o seară, în sala unde ne strîngeam (la sediul nostru din „Polizu”) și a făcut o primă selecție din mai mulți studenți, pentru viitoarea echipă. Odată stabilită trupa, după mai multe întîlniri (în care făceam, sub atenta sa supraveghere, mișcare scenică și exerciții de dicție), urma să ne fixăm asupra  textului pe care urma să-l interpretăm  în cadrul celei mai apropiate ediții a FACS (Festival al Artei și Creației Studențești, parcă se numea). Ducu ne-a propus un scenariu dramatic alcătuit de el din mai multe fragmente din scrierile lui Ion Băieșu, extrem de spumos și hazos dar care conținea, mai aluziv dar și mai pe șleau, toată gama de înțepături la adresa regimului. Era foarte entuziasmat de ce făceam noi acolo, probabil că era prima lui încercare regizorală cît de cît serioasă și se vedea că pune tot sufletul… Ne dăduse apoi textul fiecăruia, multiplicat la o mașină de scris de nu știu cine, să-l învățăm pe de rost… Ne-am apucat de treabă însă asta pînă într-o seară, cînd am primit pe neașteptate vizita unuia de la ASC (un marțafoi cu meclă de activist, un student din anul cinci, șeful nu mai știu cărei comisii din CUASC, dacă nu cumva o fi fost un și vreun pui de securist), care a stat pînă la sfîrșitul repetiției, după care, pe un ton arogant și cam imperativ, ne-a spus că trebuie să trimitem textul la aprobat, la B.O.B., că altfel nu ne mai lasă să facem repetiții. Am dus textul, fără să ne ofuscăm prea tare și, în scurt timp, am fost chemați, cîțiva dintre noi, la decanat unde ni s-a spus, fără a ni se da prea multe explicații, că să lăsăm „piesa” asta a lui Băieșu, că nu e „reprezentativă” (fără să ni se specifice pentru ce sau cine nu e reprezentativă, deși noi ne cam prinsesem cum stă șpiluʼ) și că dacă vrem, ar fi mai nimerit să formăm o „brigadă studențească”, iar textele să le luăm de la nu știu cine. Cum totți, în frunte cu Ducu, uram grupurile astea de agitație artistică, n-am vrut să facem nici o brigadă și, astfel, de mica noastră aventură teatrală y compris de trupă, s-a ales praful. Cu Ducu m-am întîlnit după aceea de cîteva ori (pe la diverse agape studențești dar mai ales pe la concertele din „Club A”), după care drumurile noastre ne-au călătorit în alte direcții. Cam asta e, pe scurt, mica mea amintire despre Ducu. Dumnezeu să-l ocrotească!




21. Fototeca de dinamită - Oct 7, 2019 9:31:00 AM
Herr Heidegger,
la cabana sa din Todtnauberg, Munții Pădurea Neagră
(Germania)

22. „...emoția unui gînd exprimat...” - Oct 7, 2019 9:15:00 AM
Ion „Nino” Stratan(1.X.1955, Izbiceni, Olt - 19.X.2005, Ploiești, Prahova)«Nu sînt un tip senzual. Sînt un cerebral. Sînt şi un ideatic, dar stările mele sunt afective. Femeia, dragostea sunt atmosferă. O înlesnire a vieţii. O grijă. Este grija pe care femeia o acordă bărbatului singuratic, care atunci cînd scrie are nevoie de linişte, de-o cafea, de-o ţigară. Femeia este un bun conducător de poezie.»«Eu sînt cărţile mele. (...) Ţin la ele, chiar ca la nişte copii, pe care îi mai întrebi din cînd în cînd ce mai fac, deschizîndu-le şi răsfoindu-le.»*Nino alături de mama sa, doamna profesoară Elena Stratan
(fotografie din colecția personală B.-L.S.)„Am locuit 10 ani în București, de care mi-e dor sfâșietor uneori, ca și de alte localități pe care le-am văzut sau nu, de alte catedrale, de alte biblioteci, de alte muzee. După moartea tatălui meu, pilot de încercare pe avion, a trebuit să mă gândesc la sănătatea mamei mele, profesoară de la care am moștenit pasiunea scrisului. Și eu, și soția mea, poeta Letiția Ilea, dorim că părinții noștri să îmbătrînească frumos. Rămâne să fac naveta, când este necesar, la revista «Contrapunct» a Uniunii Scriitorilor. În Ploiești am prieteni remarcabili, precum criticul Nicolae Boaru, eseistul Bogdan Stoicescu, poetul Nicolae Stanciu, filosoful Arthur Teodorescu și gânditorul teologic Ion Mărculescu. Deci, am cu cine comenta lecturile din opera unui geniu de exemplul Domnului Mihai Șora (căruia îi urez cu smerenie un perpetuu «La mulți ani!»). Iubesc Ploieștiul pentru că există un Festival «Nichita Stănescu», de douăzeci de ani, pentru că există teatrul «Toma Caragiu», și regizorul Lucian Sabados, Muzeul de Artă și artistul Valter Paraschivescu, revista «Axioma» a talentatului poet Marian Ruscu, publicația tinerilor, «Atitudini» și adânc în inima mea treimea: Eugen Petri–Mihai Vasile–Martin Culcea, sculptor-regizor-poet. Sunt prieten cu prozatori străluciți, precum Mihai Cochinescu, Ioan Dan Nicolescu și Florin Sicoe. Am un frate întru lirism în persoana stenică a lui Florin Manole. Avem și eu, și Letiția foarte mulți prieteni. Sunt prieten până și cu «Palatul Culturii», cu care mă înțeleg din priviri.”**Ion Stratan* Din volumul Convorbiri la lumina gîndului de B.-L.Stoicescu, ediția a II-a, editura Mythos, Ploiești, 2016** Dintr-un interviu acordat Iolandei Malamen, apărut în „Ziua literară”, 22 octombrie 2005Coperta IV-a a publicației „Revista Nouă” din Câmpina,
închipuită de editorul ei, Florin Dochia 
23. Haihui printre imagini (...și cuvinte) - Oct 7, 2019 8:51:00 AM

„Ansamblul cuvintelor este comparabil, din punct de vedere funcţional, cu cel al articulaţiilor. Limbajul este o mînă căreia trebuie să-i exersezi independenţa degetelor, promptitudinea, folosirea simultană etc. Dar această mînă are 6000 de degete. Uneori chiar supleţea mîinii, deşi, în principiu, făcută numai pentru execuţie, te determină să găseşti efecte de pian şi creează o compoziţie. Urechea se miră de un efect pe care mîna l-a găsit, îl preia, îl încredinţează spiritului care îl gîndeşte şi îl dezvoltă, îi dă un sens, cauze, o profunzime etc. Este un schimb minunat.”

Paul Valery








Sculpturi de Yuichi Ikehata din ciclul Fragment of Long Term Memory



24. Haihui printre sunete - Sep 25, 2019 5:51:00 AM


25. Clin d’oeil - Sep 24, 2019 6:02:00 PM

Un inginer stătea pe un pod și arunca niște cărămizi în apă.Un trecător îl întreabă:
– De ce aruncați cărămizile acelea în apă?
Inginerul răspunde:
– Încerc să înțeleg…
– Ce să înțelegeți?
– De ce o cărămidă, care are formă paralelipipedică, odată aruncată în apă, face cercuri???*– Iar acesta se numește buton, spuse inginerul elevilor și folosește la deschiderea calculatoarului.
– Și de ce se numește buton, întrebă un elev?
– Pentru că, dacă ar fi folosit pentru închiderea calculatorului, el s-ar fi numit butoff.