Despre mine

Luntraru Constantin

Cine sunt eu? Eu nu sunt corpul acesta, mintea aceasta, inima aceasta, Eu nu sunt materia, gandurile sau sentimentele Eu sunt cel care se afla in e...

Blogs Home » Spiritualitate » Esoteric » Drumul spre înțelepciune

Drumul spre înțelepciune

Conștiență de Sine, Kundalini, spiritualitate, meditație, esoteric,yoga

Articole Blog

01. Cunoscătorii Sinelui - Mar 31, 2016 10:20:00 AM
Cunoașterea obținută prin meditație directă asupra sinelui este atât de paradoxală și încărcată de contradicții încât cel care îndrăznește să o transmită, dacă nu este crucificat sau ars pe rug, sfârșește prin a fi hulit și urât de toți oamenii. Legile vieții sunt altfel întocmite încât nimeni nu poate vedea ori prețui adevărul dacă nu-l obține prin propriul său efort și sacrificiu. 
Nu-mi pot transmite înțelegerea și nici nu mi-o pot explica, dar orice om îmi poate fi mai mult decât un prieten dacă și-o realizează în sine însuși, căci astfel devenim unul.

*

M-am împăcat cu Iisus și cu Iehova... Cu principiile pe care ei le denumesc, de fapt... Dacă pe Iisus, ca simbol al dragostei și sacrificiului, am ajuns relativ ușor să-l înțeleg, cu Iehova mi-a fost mult mai greu. La început l-am văzut ca pe un zeu aspru și nemilos acționând adesea sub impulsul mâniei și supărării...Cu timpul însă am ajuns să-l înțeleg. Îmi e atât de drag astăzi, în această clipă de emoție pură a inimii, încât mai mult ca niciodată mă simt  răvășit de neputința cuvintelor. Îl iubesc și-l înțeleg pentru că am văzut prin propria mea viață ce înseamnă să vrei să dăruiești din tot sufletul și din toată inima ta și să fii refuzat cu încăpățânare, îl înțeleg pentru că am simțit ce înseamnă să fii motivat de dragoste pentru binele oamenilor, iar ei să cârtească mereu împotriva ta, interpretând cu reavoință toate intențiile tale.
Mă simt mulțumit că pot să-i văd astăzi pe Iehova și Iisus în adevărata lor lumină de persoane care s-au unit conștient cu A Fi - Spiritul Vieții, și din sinele lor, alături de celelalte mari personalități religioase ale omenirii, au dat sens și materie acestei lumi. Nu e nici o exagerare să se spună că sunt creatorii noștri, pentru că unindu-se conștient cu Spiritul Vieții ei ne-au creat atât corpul, cât și mintea. Astăzi ei au devenit Unul, și cu siguranță așa vor deveni și credincioșii lor. Fiecare a semănat cu uneltele acelor timpuri, mai mult sau mai puțin rudimentare, dar recolta o vor strânge împreună, într-o unică conștiință evoluată a prieteniei și compasiunii universale.

Iată în continuare semnificația esoterică a rugăciunii Tatăl Nostru, așa cum mi-a fost transmisă mie de spiritul suprem A Fi, sub rezerva dificultăților și aproximărilor de rigoare atunci când mintea noastră limitată încearcă să-l facă inteligibil.

Tatăl nostru,

Semnifică spiritul pur A Fi, sursa și refugiul etern al ființei noastre.

Care ești în ceruri,

Cerul semnifică tot ce e mai înalt și mai pur din existență, referitor la corpul nostru locul aflat în vârful capului, lăcașul înțelepciunii și al conștiinței divine. Pornind de la subiectiv la obiectiv, de la imperceptibil la perceptibil, de la nondimensional la dimensional, tot ce există se află în conștiința noastră, care atunci când se unește cu Ființa absolută ia numele de Conștiință divină.


Sfințească-se numele tău,
Înseamnă sfințirea numelui tău cu numele divinului din tine cu care devii una. Întrucât existența include toate etapele transformării energiei și materiei, inclusiv ceea ce numim noi naștere și moarte, numele acesta nu poate fi decât Eu Sunt.

Vie împărăția ta,

Reprezintă chemarea expresă a unei stări interioare de pace și frumusețe stabilă.

Facă-se voia ta,
Precum în ceruri așa și pe pământ,
Semnifică unitatea cerului cu a pământului, a trupului cu spiritul, a omului cu universul într-o armonie indestructibilă.

Pâinea noastră cea de toate zilele,
Dă-ne-o nouă astăzi,

Cea de toate zilele înseamnă aici pentru toate zilele, adică pentru a trai în veșnicie. Dă-ne-o nouă astăzi semnifică hotărârea de a nu mai amâna descoperirea înțelepciunii divine care eliberează și duce la beatitudine, ci realizarea ei aici și acum.

Și ne iartă nouă greșelile noastre,
Precum și noi iertăm greșiților noștri,

Semnifică necesitatea iertării tuturor ființelor ca să ne putem ierta pe noi înșine, deoarece lumea nu este decât o reflecție a proprie noastre conștiințe.

Și nu ne duce pe noi în ispită,

Prin acest vers ne rugăm Ființei absolute să nu ne pună în cale tentațiile unei vieți ușoare, obținută prin furt și exploatare, pentru că atât cât avem trup de pământ și simțuri suntem slabi și putem fi cu ușurință rătăciți.

Ci ne izbăvește de cel rău,

Cel rău semnifică totalitatea instinctelor ucigașe și animalice transmise de strămoșii noștri întru trup. Este mai mult decât sigur că fără a ne elibera de ele nu putem avea acces la înțelepciunea divină care conduce la uniunea cu Ființa eternă, în pace și beatitudine. Calea eliberării prin conștiință nu e ușoară, dar viața trăită în inerție se dovedește în cele din urmă o soluție mult mai proastă. Instinctele materiei noastre (care atunci când au fost personalizate au luat numele de Demon sau Animal) trebuie transformate și puse în slujba vieții, nicidecum ucise.

Amin.

Semnifică: „Așa să fie, întru binele meu și a tuturora!". Reprezintă renunțarea la dorința individuală, punctul final al oricărei discuții din care să rezulte pierderea păcii și a dragostei. Este o prescurtare a expresiei: "Fie ca lumescul să tacă pentru a lăsa divinul să lucreze."

*
PS.
Argumente în favoarea utilității sau prejudiciului adus de doctrinele religioase pot fi nenumărate, dar  dovezi concrete că noi am fi fost mai buni fără ele nu pot fi. Pentru asta ar fi trebuit să fie două realități paralele și comparabile, iar noi știm că nu există decât una, singura posibilitate de fapt prin care lucrurile puteau să Fie. Să mulțumim lui A Fi că ne-a dăruit posibilitatea unor povești pe care să le memorăm, dezvoltându-ne mintea, deosebindu-ne de animale...
Cred acum mai mult decât niciodată că înainte de a  "ne depăși mintea" ar trebui să ne preocupăm să o avem respectând munca, școala și învățătura. 

                          
                          finalul blogului
02. Curajul de a fi tu însuți - Mar 29, 2016 11:54:00 AM
Preambul la noua ediție


Ceea ce este oarecum greșit la această carte și în special la rugăciunea „Vreau să iubesc”este că dragostea mea a fost îndreptată către oameni și nu spre Dumnezeu. Spaima stârnită de disoluția persoanelor dragi ca și decepția în fața lipsei lor de conștiință erau inevitabile. Înțeleptul află în cele din urmă că dragostea față de Dumnezeu ca absolut al propriei ființe este cheia păcii și fericirii sale. Între el și Dumnezeu înțelege că nu e o relație între două persoane ci o relație de transformare în cadrul aceleași ființe.
*
Am încercat prin această formă revizuită să elimin acele fluctuații de ritm și vibrație mult prea exagerate pentru obișnuințele creierului uman, întru înțelegerea unui public mai larg, interesat poate nu numai de spiritualitate, ci și de literatură.
***

Cauza

Dacă cineva mi-ar fi cerut să vorbesc despre felul cum am ajuns la Cel Care Sunt și la viziunile acestea despre viață cu câțiva ani în urmă cred că aş fi făcut o grimasă de nemulţumire, eschivându-mă de la un răspuns tranşant. Dar în acest moment nu-mi mai este frică să mă expun, am căpătat forţă şi încredere prin fiinţa care a crescut în mine: eu sunt acesta şi nu am nimic de ce să-mi fie ruşine! Poate persoana mea a rătăcit prin locuri şi lucruri discutabile, poate unii ar vrea să-mi reproşeze anumite nereguli în comportament, să-mi spună că nu am procedat bine acolo şi atunci, că trebuia să fac asta sau cealaltă, dar dacă era aşa cum mai ajungeam la mine însumi?! Calea mea trebuia să treacă prin experienţele mele, iar greşelile pe care le-am comis erau necesare precum pământul de sub picioare. Fără ele aş fi fost acum lipsit de orice învăţătură, şi este posibil că dacă am ajuns să ştiu mai mult este pentru că am greşit mai mult. De fapt  eu cred că spectrul experienţelor unui om se extinde pe mai mult decât aceşti 70-80 de ani, la care putem spera cel mult pe această planetă. Nu aş vrea acum să mă implic într-o discuţie pe tema reîncarnării, este un subiect prea sensibil şi prea vast ca să-i găseşti definiţii mulţumitoare, mă voi ocupa doar de întrebarea ce mi-a fost pusă de curând: „Ce lucruri nevăzute şi extraordinare pot să-l facă pe un om să ajungă la viziunile acestea despre viaţă?”
Așa cum am mai spus-o: „omul şi toate fiinţele vii sunt un sistem mobil şi perfecţionabil până la limite de neînchipuit!” Există îmbunătăţiri care pot fi văzute în scurtă durată, de exemplu într-o viaţă fizică, dar există şi îmbunătăţiri care nu pot fi urmărite niciodată. 
Cred că e timpul să ne deschidem mintea şi să înţelegem că niciodată nu există „Nu pot”, ci numai „Nu vreau”. Unii oameni se tem de schimbări substanţiale, alţii sunt mulţumiţi de confortul lor vremelnic şi relativ, cert este că sunt foarte puţini care îndrăznesc. Îi înţeleg şi totuşi îi deplâng. Vor trebui să sufere foarte mult până se vor cunoaște pe Sine. Uneori îi văd ca pe nişte copii, aş vrea să le dau tot ce le trebuie pentru a-i scuti de suferinţele care se arată la orizont, dar aşa cum nu am putut să-i scutesc pe copii mei fizici de durerile şi dezamăgirile inerente trecerii prin etapele vieţii, tot aşa nu îi voi putea ocroti pe oamenii pământului de loviturile care trebuie să le trezească conştiinţa şi înţelegerea. Unii deja se află pe calea lor, alţii suferă numai din cauză că nu le ajunge avuţia şi banii, sunt etape şi etape, dar cert este că nici unui om nu-i este interzisă realizarea vieţii prin propria sa suferinţă. Nu este posibil să trecem doar prin lapte şi miere de la naştere până la moarte, căci dacă ar fi aşa ce motivaţie ar mai fi pentru îmbunătăţire, ce sens ar mai avea viaţa dacă nu şi-ar căuta maximul posibilităţilor sale?…
Revenind la condiţiile şi motivele ce au acţionat pe materia individualităţii mele, îmi amintesc de câteva lucruri care ar putea fi relevante. În primul rând vreau să spun că nici un lucru nu vine la noi dacă el nu face parte din calea noastră. Doi oameni pot avea acelaşi şir de contacte cu obiectele exterioare, dar rareori se întâmplă să tragă aceleaşi concluzii. Sigur, când e vorba de generalităţi vorbim aceeaşi limbă, dar când încercăm a ne exprima fiorul interior resimţit după o anume experienţă ne lovim de dificultăţi insurmontabile. Lucrurile care mi s-au întâmplat şi care cred că m-au determinat pot fi doar aparente, poate m-am născut cu predispoziţii activate în altă viaţă, poate sunt cel care sunt prin intervenţia unor lucruri care depăşesc percepţia şi înţelegerea mea. „Cine ştie căile Domnului?”, înţelegând prin acest termen mult mai mult decât o persoană, o putere sau o voinţă. 
Îmi amintesc că pe la opt ani bunicul şi bunica mea îmi cereau să le citesc Biblia. Mă aşezam la o masă pe un colţ de pat cu mindir şi citeam tacticos din această carte minunată. Ei erau numai ochi şi urechi, iar atenţia lor m-a ajutat să devin conştient şi să-mi pun primele întrebări existenţiale. 
Apoi îmi amintesc de un moment de boală, probabil o gripă severă, care m-a ţinut la pat vreo două săptămâni în chinuri şi dureri insuportabile. De asemenea, îmi amintesc de conflictele cu tatăl meu care îmi cerea mereu să acţionez împotriva firii mele, înclinată spre contemplare şi meditaţie, punându-mă la munci grele şi fără finalitate în viziunea mea. Acest conflict m-a închis şi mi-a alungat pentru foarte multă vreme curajul de a comunica cu cei din jur. La treisprezece ani, îmi amintesc, de dureri severe în zona inimii, luate probabil de la eforturi exagerate pentru vârsta mea. Mama mea, care fără îndoială a fost o mamă bună ca orice mamă, văzându-mă atât de suferind şi de slab, dând frâu parcă legilor naturii care nu permit decât exemplarelor puternice să trăiască, mi-a spus că: „mai bine aş muri decât să fiu atât de nevrednic”. Acestea şi alte lucruri m-au marcat substanţial şi m-au făcut să-mi pierd încrederea în lume şi în mine. 
Este curios cum mai ales bolile şi suferinţa au săpat în mine pentru a trezi acel simţământ ascuns al Conştiinţei de Sine şi al întrebărilor existenţiale. Azi le consider atât de necesare evoluţiei umane încât parcă le iubesc şi le preţuiesc la fel de mult ca sănătatea şi fericirea. Îmi e clar că boala şi sănătatea, fericirea şi nefericirea, suferinţa şi plăcerea fac parte dintr-un cod binar esenţial pentru viaţă, un element venind mereu după celălalt. 
Pe la treizeci de ani, îmi amintesc, un om a venit la mine pretinzând că este vânzător de cărţi. Spun acest lucru pentru că niciodată până atunci şi niciodată după aceea prin locul unde trăiam atunci nu am mai văzut un vânzător ambulant de cărţi. Îmi amintesc, parcă ca într-o poveste, cum mi-a pus în mână o carte voluminoasă cerându-mi pentru ea doar câţiva bănuţi, atât de puțini încât nici nu te apleci după ei dacă îi vezi pe stradă. Deşi am încercat de multe ori să-mi amintesc chipul acelui om nu am reuşit niciodată, a venit ca o umbră şi a dispărut ca o umbră. M-am trezit doar cu acea carte frumoasă şi grea în mână, în jur de opt sute de pagini tipărite în condiţii grafice excelente. Pentru moment nu i-am dat nici o însemnătate şi am aruncat-o acasă într-un raft laolaltă cu alte cărţi, din care citeam foarte puţin. Dar într-o zi ea mi-a atras atenţia şi am început să o frunzăresc. Numele ei era „Bhagavad gita aşa cum este ea de Bhaktivedanta Swami Prabhupada. Felul cum erau transcrise versetele, în română şi apoi în sanscrită, au plăcut sufletului meu şi am început să le citesc cu interes. Explicaţiile lui Prabhupada de după fiecare verset m-au făcut să iubesc şi mai mult înţelepciunea şi religia. Bhagavad gita, s-ar putea spune,  m-a marcat la fel de mult ca Biblia, dar iarăşi spun că dacă nu eram pregătit pentru aceste cărţi ele ar fi putut trece pe lângă mine fără să lase nici o urmă. Insist mereu să cred că eu le-am chemat la mine, iar dacă vieţii din mine nu i-ar fi trebuit ele nici nu s-ar fi creat. Desigur această afirmaţie poate stârni strângeri din ochi în semn de nemulţumire, dar cum au apărut ele, fără a fabula pe căderea lor din cer cu poze frumoase şi cerneală uscată?... Ce a fost întâi, omul sau cartea? Dacă omul a creat cartea a fost pentru că a ştiut că într-o zi ea îi va trebui, chiar dacă nu va mai şti că el a scris-o, deoarece azi poartă alt nume şi are altă formă. La început el nu s-a simţit atât de divizat de timp şi de spaţiu ca acum, ştia că ce face pentru oricine face pentru sine, că viaţa sa călătoreşte printr-o multitudine de forme şi situaţii, având cale lungă de străbătut, cu suişuri şi coborâşuri, până să ajungă la scopul final.
Pe la treizeci şi trei de ani s-a făcut iarăşi că m-am îmbolnăvit de acea boală ciudată pe care o avusesem în copilărie, aş putea spune un fel de gripă mistică, extrem de lungă şi dureroasă. Atunci am devenit mai mult ca niciodată conştient de durerea fizică, şi din acel moment nu am putut să mai mănânc carne niciodată. Mi-am zis că dacă eu pot simţi atât de ascuţit durerea şi suferinţa cu atât mai mult trebuie să le simtă un animal care este tăiat sau de multe ori chiar mâncat sau jupuit de viu. Acea compasiune pentru durerea fiinţelor vii m-a determinat să renunţ la carne mai mult decât dorinţa de a avea o sănătate fizică acceptabilă.
Toate acestea şi multe altele par să fi fost determinante, dar e posibil să fie doar nişte explicaţii, adică niște efecte. Cauza am fost eu, şi înclin să cred că tuturor oamenilor li se întâmplă ce li se întâmplă numai pentru că ei sunt cauza, şi nu pentru că lucrurile vin asupra lor cu energii negative. Eu cred că asta au vrut ei, şi din eroare asta vreau şi acum. Putem activa posibilităţi de o frumuseţe rară, dar ne mulţumim încă să stoarcem plăceri din aceste simţuri obosite. 
Mai înainte când eram pus într-o dilemă spuneam: „trebuie să rezolv lucrul acesta!”, apoi am îndrăznit să spun: „vreau să fac asta!”, simţind că am evoluat puţin, acum spun: „pot să fac asta!” şi mă simt foarte aproape de capătul rătăcirilor mele. Încep să-mi activez posibilităţi pe care mai înainte le socoteam incredibile, de exemplu în ultimul timp toţi oameni îmi par cunoscuţi şi mă uit în sufletul lor cu aceeaşi grijă cu care mă uit într-al meu. Am început să nu mai reacţionez cu pasiune şi împotrivire la faptele altora, să fiu capabil de acţiune conştientă şi să nu-mi mai fie frică aproape deloc de moarte. Pot să rabd insulte şi să fiu binevoitor cu cei care mi le adresează, pot să tac atunci când mai înainte nu mă puteam abţine să-mi strig în gura mare dreptatea închipuită.
Dar cel mai mult mă bucur atunci când închinându-mă divinităţii nu mai spun:  „Doamne, dă-mi asta!” sau: „Doamne, fă asta!”, ci spun:  „Doamne, pot să fac asta!” pentru că tu deja mi-ai dat toate posibilităţile, iar activarea lor stătea numai şi numai în sarcina mea.
Atunci divinitatea devine un prieten, şi ca să închei într-o notă plăcută, mergem împreună la o ceaşcă de ceai ca să ne depănăm amintirile. Nu îl bea nimeni pentru că era doar un pretext să ne vorbim într-un cald monolog interior după o lungă, prea lungă despărţire…

*

Încep cartea de față cu acest fragment scris cu patru ani în urmă, prin toamna lui 2011, fiindcă el coincide cu primele semne ale trezirii curajului de a fi eu însumi. Analizând-i conținutul astăzi, din perspectiva unui om cu mai multă experiență, aș remarca câteva lucruri care s-ar părea că nu sunt chiar la locul lor.
 „S-ar părea”, fiindcă este imposibil să se demonstreze vreodată că există vreo realitate independentă de om, în afara celei pe care el o percepe. 
Care sunt acele „lucruri ce s-ar părea că nu sunt chiar la locul lor?” Aș putea aminti printre ele două care din poziții diametral opuse sunt discutabile. Primul ar fi opinia mea de atunci cu privire la vinovăția părinților la crearea psihologiei individuale, iar al doilea este legat de iluzia pe care, într-o oarecare măsură, o mai aveam cu toți în ce privește posibilitatea ca Dumnezeu să fie o persoană din afara noastră. Sunt poziții diametral opuse, fiindcă prima aparține moralistului și eventual bigotului care afirmă că totul este stabilit de o ființă superinteligentă și evident exterioară, pe care el o numește Dumnezeu, iar a doua aparține tocmai celui care contestă acest lucru și îl vede pe Dumnezeu doar ca Sine. Nici unul, nici celălalt, și nici măcar eu, cel de astăzi, nu au dreptul să emită vreo judecată asupra celui care a scris acest fragment, fiindcă cu adevărat nu există nici o realitate independentă de om, ci există doar acea realitate pe care el o percepe, fiindcă a creat-o el însuși! Cine ar putea afirma contrariul și pe ce s-ar baza opinia lui? Vă asigur că doar pe o sumă de concepte, mai mult sau mai puțin benefice omenirii, pe care el în naivitatea lui le numește Adevăr. 
Ca opinie din perspectiva înțeleptului care a remarcat cu oarecare luciditate ce este și ce nu este benefic pentru fericirea omului, inevitabil, de-a lungul acestei cărți veți fi informați cu privire la realitatea pe care eu mi-o creez acum, dar nimic nu va putea demonstra vreodată că realitatea mea ar trebui să fie asumată de orice ființă, și ea ar trebui să înceteze să-și mai creeze propria  realitate. 
În această carte eu îmi dezvălui realitatea mea, ca exemplu de informație pe care o puteți primi din afară, dar realitatea în care voi trăiți este dreptul vostru, iar realitatea mea este doar pentru orientare.   

*

Ce este binele și ce este răul? Ce este viața și cine suntem noi? Iată doar câteva întrebări care ne preocupă natural de la cea mai fragedă vârstă. Căutăm răspunsuri, căutăm și căutăm, dar avem vreun punct fix prin care să știm că ele sunt adevărate?! Analizând toate posibilitățile pe care le avem la îndemnă am ajuns la concluzia că acest punct fix nu poate fi decât Conștiința. Ea niciodată nu ne va îndemna spre binele personal în detrimentul binelui general! Iar binele general este totul în comparație cu fragmentul. Când veți vedea un fragment care poate să se susțină singur atunci se va putea spune că și binele individual se poate susține singur.
Ce mai rămâne de stabilit este felul prin care ne vorbește Conștiința, ce glas are și cum eventual arată, cum am putea să știm că ne vorbește ea și nu Iluzia și Falsul care ne înconjoară? Răspunsul este: curajul de fi tu însuți și asumarea responsabilității care decurge din faptele tale. Răspunsul este hotărârea nestrămutată de a deveni propriul tău stăpân!
De mici copii observăm însă că fericirea este un lucru, iar legile societății sunt altul. Mereu de la cea mai fragedă vârstă o forță complexă și ciudată se opune tuturor încercărilor noastre de a ne simți în largul nostru. Constrângerile apar ca un potop nesfârșit, iar la un moment dat nu mai înțelegem nimic, terminând prin a ne supune.  Cei din jurul nostru devin satisfăcuți și ne comunică că: am crescut mari și educați. Dar ceea ce ne caracterizează cel mai mult, esența noastră, ce părere are?
Eu am fost unul dintre aceia căruia atât părinții, cât și societatea, nu prea au putut să-i comunice: ai crescut mare și educat! O revoltă continuă cu privire la metodele lumii de a mă constrânge m-a însoțit în permanență. Dar pe cine să acuz?! Oare dacă am câștigat cu adevărat ceva prețios nu este tocmai pentru că toată lumea mi s-a opus?! 
Această concluzie ar putea duce la gândul că suferința este singurul mijloc prin care se poate ajunge la tine însuți, dar de ce să fie așa?! Doar educația prin suferință poate educa?! De ce nu ar putea să educe și educația prin fericire?! De ce nu ar putea să ajute educația prin Conștiență de Sine, de exemplu?!
Educația prin suferință nu poate să inducă decât teoria fatalismului și susținerea conceptului religios: „Nu putem!” Ar fi împotriva Sinelui, pe care eu îl recunosc, să afirm că aceasta este singura posibilitate! Ar fi o apologie adusă limitării și concepției absolut greșite, după părerea mea, că legile universului sunt deja trasate, și noi doar trebuie să ne supunem. Cine să le fi făcut?! Cu ce motiv și de dragul cui?! Ce ar fi putut câștiga acel cineva trasând unele legi în care suferința să fie apologiată?! Ori dacă suferința este lăudabilă acum, de ce nu ar fi veșnic?! 
Dragii mei, oare cum am căzut noi oamenii în asemenea iluzii? Cum am putut să ne torturăm atât timp unul pe altul când am fi putut fi cu adevărat fericiți, luându-ne de mână și trecând împreună peste orice prăpastie?! Ce câștigăm cât ne căutăm doar binele propriei individualități? Ne mirăm că nu durează?! Dar cum ar putea să dureze  când prin sabia falsei înțelegeri ne separam unul de altul printr-o incizie adâncă și dureroasă?!
E de la sine înțeles că formula „Nu putem” este inadmisibilă pentru mine, și cu tot curajul și încrederea pe care ar putea să le aibă un om, în cele ce urmează vă sugerez câteva soluții.

***

Energia Kundalini

Este de la sine știut că orice acțiune presupune o energie necesară. Ca să miști un pai e nevoie de o anumită energie, ca să scrii o carte e nevoie de alta. Dar ca să devii conștient de Sine oare ce cantitate și ce fel de energie trebuie să folosim?! Răspunsul meu este: toată energia care e în posibilitățile lumii tale până la ultima picătură! Dacă ar trebui să macini un munte de piatra fărâme ca să mai obții încă o picătură de energie necesară realizării Conștienței de Sine, nu ar trebui să te dai în lături, gândind cumva că nu merită. 
Poate pe parcursul acestei cărți voi reuși să vă fac să înțelegeți ce înseamnă Conștiința de Sine și ce oportunități inegalabile de împlinire și fericire poate ea să ofere. Dar când la îndemâna ta este cea mai puternică sursă de energie care poate fi folosită de ființa omenească ce te împiedică să o folosești? Iată răspunsul: informarea greșită, frica, lașitatea și interpretările religioase.
Energia Kundalini a fost extrem de nedreptățită atât de dogmatica religioasă cât și de știință. Mare păcat pentru om, fiindcă neprimind o informare corectă asupra fenomenului el a pierdut o ocazie magnifică de a se debarasa de iluzie, devenind propriul său stăpân!
Monahii au confundat-o cu „satana”, iluzie cu care ei au „binecuvântat” umanitatea, oamenii de știință nu au putut să o treacă prin aparatele lor ca să le miște acele, psihiatrii au considerat-o un pericol pentru minte deoarece indivizii care o atestau aveau tendința să iasă din turma oilor, încercând să devină ei înșiși stăpânul. 
Nici unora nu le-a convenit! Cum ar fi o societate alcătuită numai din stăpâni?! În ea fiecare ar trebui să-și „tragă ciubotele” și să-și semene câmpurile. Fiecare ar trebui să consume doar atât cât produce prin muncă cinstită, și nu prin înșelarea aproapelui.
Ei, cum vă închipuiți o asemenea lume? Corectă pentru oamenii care muncesc cinstit, dar inacceptabilă pentru șarlatani! Ce s-au gândit aceștia?... Tot ce ar putea să-i mulțumească pe oameni reieșind din sine, fără intermediari și taxe aferente, să fie declarat că vine de la „satana”, și numai ce trece prin fața altarului (pardon, prin fața măsuței de colectat taxe de fraieri) să fie declarat că vine de la Dumnezeu.
Vedeți ce influență poate să aibă o reclamă de treizeci de secunde asupra minții voastre? Aproape că acceptați de bunăvoie să fiți prostiți, știind că este cel puțin pe jumătate mincinoasă, cumpărând produsule respective. Dar cum s-ar fi putut să nu cumpărați produsele „sfintei biserici” când de milenii „televizorul” vostru este pe un singur canal și vă difuzează aceeași reclamă?! Că ați ajuns să o visați și noaptea, iar uneori să plăsmuiți efectiv cu mintea voastră câte un „crocobaur” prezentat acolo nu mai e nici un secret. 

Dar să trecem la lucruri mai serioase, lăsând deoparte falsul și minciuna, care nu îmi fac deloc bine atunci când mi le reamintesc…
Nu de mult la o universitate americană s-a făcut un experiment, oarecum ciudat, menit să-i ajute pe cercetători să-și explice ce anume îi determină pe oameni să se comporte ca niște brute atunci când au putere totală asupra aproapelui. Motivul exact al experimentului a fost relatările din media americană cu privire la comportamentul inuman al gardienilor asupra condamnaților produși de războiul din Irak. 
Astfel profesorii și coordonatorii proiectului au ales două echipe alcătuite din cei mai serioși și mai educați studenți, împărțindu-i în două tabere; una trebuia să joace rolul condamnaților, iar cealaltă a gardienilor. Tuturor li s-a sugerat să-și joace rolul conform naturii lor reale și să nu facă rabat de la nici o manifestare  instinctuală. A fost căutată o locație cât mai potrivită proiectului, dacă nu mă înșel o fostă închisoare, și cele două echipe au fost izolate de tot restul lumii, pentru o perioadă nedeterminată de timp. Cercetătorii și responsabilii proiectului s-au îndepărtat hotărând să urmărească comportamentul celor două echipe prin metoda Big Brother. S-au înarmat cu multe foi de scris și cu mult spațiu în hard-discuri așteptându-se la o vară lungă. Dar spre stupefacția lor, după câteva zile au trebuit să oprească „filmul” fiindcă cei care fuseseră desemnați să fie gardieni își intraseră atât de bine în rol, încât acțiunea lor asupra celor desemnați să fie prizonieri devenise de-a dreptul inumană. 
Vizionând materialul înregistrat cercetătorii s-au văzut obligați, mai înainte de toate, să se întrebe ce i-a determinat pe acei tineri educați, serioși, crescuți într-un mediu corect, în familii fără traume și probleme materiale, să ajungă la acel comportament practic animalic. Până atunci comportamentul gardienilor torționari se explicase prin „teoria merelor rele”, adică se considerase că o persoană needucată, crescută într-un mediu primitiv și violent, devine exemplu negativ pentru colegii neutri. Dar de această dată cercetătorii s-au pus în situația de a respinge teoria, luându-se în calcul mediul din care proveneau studenții și mai ales excesul de zel al fiecăruia în parte, care nu părea deloc să fie împrumutat de la ceilalți.
După lungi deliberări ei au ajuns la concluzia că o dispoziție mult mai puternică decât educația lor recentă i-a îndemnat să se comporte precum au făcut-o, și au pus toate deviațiile lor pe seama subconștientului. Dar nu pe seama a ceea ce noi în mod fals numim subconștient individual, ci pe seama subconștientului colectiv al omului, coborând până în negura timpului.
Interpretând la rândul meu acest eveniment, consider că ar fi fost minunat dacă inițiatorii proiectului, după ce le-ar fi pus în față celor care au jucat rolul gardienilor materialul înregistrat, i-ar fi îndemnat să participe la un alt proiect prin care, într-o izolare totală, să se scoată la iveală acel subconștient, spre a fi ars, aducându-l în Conștiență. Ce surpriză ar fi avut atât studenții cât și profesorii!
Iată la ce mă refer.
Acel subconștient pe care l-au manifestat studenții se află în toți atomii corpului omenesc, dar mai cu seamă la baza coloanei vertebrale, loc unde se află în terminologia mea depozitul de animalitate al omului. Admit că această localizare este un pic forțată, dar o consider mulțumitoare, fiindcă astfel se explică ceea ce au observat yoghinii din cele mai vechi timpuri. 
În ceea ce ei au numit chakra muladhara  se strâng toate instinctele de bază ale vieții, în cea mai mare parte a lor inconștiente, în față cărora de cele mai multe ori individul nu are nici un control. Dar tot yoghinii au observat că în această chakră stă un potențial energetic aproape nelimitat, pe care ei l-au numit Kundalini. Ca o descriere suplimentară s-a spus despre acea energie că este forța nestrunită și originală a materiei, o energie care poate crea  galaxii și sisteme solare dacă Sinele, identitatea acelei persoane, devine conștientă de posibilitățile ei. Formularea nu a mai fost niciodată făcută în acest fel, după știința mea, așa încât îmi asum toată răspunderea asupra ei și vă comunic că prin intermediul ei omul nu numai că își poate construi o planetă efectiv nouă și un mediu propice în care să se dezvolte și să trăiască, dar poate chiar recrea universul în totalitate. Dacă veți replica că acest lucru nu poate fi decât o schimbare a percepție pe vechiul suport, vă voi cere să mă lămuriți cu privire la începutul sau sfârșitul absolut al tuturor lucrurilor. Le puteți concepe dacă afirmați că suverană este doar percepția?! Cine să fi născut universul și unde e acea sursă?! 
Deși sunt conștient că această înțelegere este accesibilă numai Conștiențelor extrem de dezvoltate, vă voi spune că universul se naște din și dispare în Sinele Observatorului/Cititorului prezent aici de față. Că acest proces de apariție și dispariție a universului este unul inconștient, nu e un secret, dar nu am să fac un secret nici din a vă comunica că toate splendorile universului pot fi la îndemâna voastră dacă deveniți conștienți de acest Sine. Doar iluzia care v-a indus o stare de letargie și frică perpetuă vă împiedică să vedeți asta, altfel ca și mine, și nedespărțiți de mine, voi sunteți Sinele.
Curajul de a fi tu însuți presupune recunoașterea Sinelui și eliberarea posibilităților imense care există în tine chiar în această clipă. Nu e nevoie să te îngrijorezi cu privire la condițiile propice și cunoștințele avansate pe care va trebui printr-un efort suprauman să le dobândești, trebuie doar să te recunoști prezent în această clipă și să înveți cum să folosești energia ta personală, energia Kundalini.
Haideți acum, înainte de a vă dezvălui două din cele mai puternice exerciții de ridicare al lui Kundalini, să aflăm mai multe despre această energie. 
Nu e un secret pentru nimeni că, în lipsa unei informări corecte, Kundalini poate să devasteze sau să vă trimită pentru o scurtă perioadă  la spitalul de nebuni. Relatări de acest gen pot fi găsite în număr mare pe internet, de aceea înainte de a dobândi puterea supremă pe care o poate avea omul este bine să vă înconjurați  de prieteni adevărați și, dacă e posibil, de cunoscători ai fenomenului, capabili să vă sfătuiască atunci când lucrurile tind să scape de sub control. 
Personal eu nu am avut la primele semne de trezire al lui Kundalini nici cea mai bună informare a fenomenului, nici prieteni care să mă poată ajuta în mod direct. Am avut doi prieteni care m-au ajutat indirect, fapt pentru care țin să le mulțumesc.
M-au ajutat fiindcă, realizând inutilitatea discuțiilor dogmatice, am văzut unde e greșeala și ce trebuie să fac ca să o evit. Am aflat așadar ca dialogul filozofic este reductibil și în cele din urma te limitează. Am aflat, de asemenea, că pentru a avea puncte de referință comune participanții la un astfel de dialog trebuie să accepte ca fiind complete și indiscutabile un șir de dogme asupra cărora în prealabil au căzut de acord, precum cele prezentate în anumite codurile de legi, pe care ei le numesc scripturi. Ori cel care devine atașat de anumite dogme, pe care în naivitatea lui le numește „Adevăr”, și-a anulat o mare parte a posibilitățile libere de evoluție. 
Până ce nu îți devii singur lege te vei simți mereu ca un străin în propria  casă! A medita asupra Sinelui este un lucru, și a conversa pe seama unor idei care au devenit dogme este altceva.
Iată ce vreau să le comunic tuturor celor aflați în această situație. Mesajul vostru extras din scripturi este critic, limitativ, disprețuitor și descurajant în cea mai mare parte al lui. „Nu poți/ Nu putem!” este expresia pe care o folosiți cel mai des. Nu numai ca nu vă ajutați interlocutorii, dar vă faceți foarte mult rău vouă înșivă devenind pe nesimțite intoleranți, vicleni, ipocriți și mai ales mândri de ceea ce nu vă aparține. Toate adevărurile voastre sunt semiadevăruri, sunt minunate și funcționale oriunde, mai puțit aici și acum. Vă rog să înțelegeți că oamenii se autocreează și nu pot fi creați de alții. Ei nu se pot schimba sub ochii voștri, de aceea trebuie să fiți blânzi și toleranți cu ei, să-i încurajați și mai ales să-i iubiți așa cum sunt. Amintiți-vă că nu există „Nu pot!” pentru un Om adevărat. El îi poate iubi pe oameni pentru ceea ce sunt, și nu se poticnește în fața aparențelor. 
Răspunsul meu la toate întrebările este iubirea. Ea este forța magică care poate schimba toate percepțiile întunecate în realitate luminoasă. Iubirea nu poate deveni niciodată dogmă fiindcă ea există prin ceea ce simți acum și aici. 

Așadar haideți să ne reamintim ce nu trebuie să faceți atunci când începeți ridicarea lui Kundalini. 
Este foarte important ca în acea perioadă să evitați discuțiile filozofice, fiindcă procesul de ridicare a lui Kundalini vă secătuiește la început de toate capacitățile intelectule, sau poate, fiindcă percepția se schimbă, vă vedeți în situația de a exprima un lucru, iar ascultătorii să înțeleagă cu totul și cu totul altceva.
Este foarte important, de asemenea, să nu deveniți sclavii unor teorii formulate în anumite cărți sau scripturi. Mai ales nu trebuie să intrați pe teritoriul teoreticianismului spre care unele persoane vă îndeamnă, recitând dintr-o carte precum ar fi Biblia sau Coranul, de exemplu. Eu am avut parte de o scriptură mai modernă numită „A patra cale”. Deși asemenea scripturilor mai înainte amintite, ea conține o mulțime de idei corecte, când e vorba să dai piept cu monștrii subconștientului universal, ele nu vă mai pot ajuta deloc. Cărțile acestea conțin idei care resping încă din fașă existența lui Kundalini și vă pun în fața unui dezavantaj, care vă amplifică frustrările. În cazul meu rigiditatea unui sistem prea teoretic care afirmă supremația lui „Nu poți” (cei care vor citi această carte să observe cât de des vorbind cu elevii săi Gourdjieff spunea: „Voi nu puteți/ Noi nu putem”) m-a făcut să mă simt abandonat și fără speranță. Nu vreau să mai reamintesc aici alte neajunsuri ale acestui sistem, dar pentru mine, în condițiile de atunci, a fost o calamitate. În mod paradoxal însă eu îl găsesc util, (dacă Gourdjieff s-a gândit la asta cu adevărat a fost un om extrem de inteligent,) căci pe mine apologia lui „Nu poți/ Nu putem” m-a enervat la culme, și iertând și iubind deopotrivă, mi-am jurat: eu voi arăta că pot!
Deopotrivă, dacă veți decide să intrați în acest război aspru cu inerția și să schimbați cu adevărat ceva semnificativ în viața voastră, trebuie să știți ce înseamnă chakrele, ce trăsături principale reprezintă, ce culori au, cum se rotesc și care sunt semnele că v-ați făcut bine treaba. Nu mi-am propus încă să scriu un studiu exhaustiv al fenomenului, și nici nu cred că la scopul și  dimensiunile acestei cărți se justifică, dar eu vă recomand să-i citiți pe cei care au făcut-o precum Motoyama , Swami Shivananda, Gopi Krishna, Cyndi Dale s.a. Mai nou, oameni care cunosc fenomenul precum Karena Virginia, Louis Yagera, Dominique Harrier și alții, vă oferă câteva videoclipuri foarte interesante pe Youtube.
În ce mă privește, nu am discutat niciodată cu un cunoscător al fenomenului pe această temă, doar am citit câteva lucruri, și restul le-am scos din Sine, de aceea nu mă îndoiesc nici o clipă că ceea că vă las scris este autentic și folositor.
Așa cum v-am mai spus problema principală pe care o provoacă ridicarea energiei Kundalini este că odată cu ea în drumul său în care străbate chakrele, le deschide și le dinamizează, ia cu sine și duce în conștient, adică în creier, toate mizeriile subconștientului omenesc. Eu aș afirma chiar mai mult decât atât, anume că Kundalini duce în Conștientul individului nu doar Subconștientul omenesc, dar și Subconștientul tuturor formelor de viață de pe Pământ de la crearea lui și, de ce nu, întregul Inconștient al universului. Înțelegeți așadar de ce ridicarea lui Kundalini este o provocare atât de mare, fiindcă instinctele tuturor fiarelor care locuiesc universul pot ajunge în conștientul vostru ca și cum v-ar aparține. Adăugați la toate acestea frustrările mai recente depuse în fiecare chakră  (foarte puternice tocmai pentru că sunt recente), și veți avea o viziune cât se poate de corectă a bagajului potențial exploziv pe care trebuie să-l ardeți în Conștiință. Această Conștiință când devine eliberată de conștiința morții și a neputinței ia numele de Conștiință de Sine. Dar până ce va fi a voastră, așa cum e în drept să fie, va trebui să vă puneți furnalul Conștienței, al Discernământului și al Rațiunii serios la treabă și să ardeți galaxii de iluzii și frici nenumărate. Veți avea senzația la început că Kundalini vă dă mult mai mult material decât puteți voi să ardeți și veți fi pe punctul de a claca. Atunci să vă ridicați în picioare, să strângeți pumnii pe lângă corp și să strigați pe frecvența voastră, pe care nu o aude nimeni, tare încât să se cutremure universul: Eu sunt Sinele și nici o iluzie nu va mai trece vreodată de mine! Eu sunt Puterea Vieții! Eu sunt! 
Să chemați în ajutor forțele pure ale dragostei, bucuriei, iertării, frumuseții și înțelepciunii! 
Puteți mai mult decât credeți! Încingeți furnalul Conștienței și ardeți toate iluziile, fiindcă voi sunteți forța supremă a acestui univers, voi sunteți Sinele! 
Iată în continuare cele două exerciții, regretând că deocamdată nu am suficiente mijloace tehnice să vă ofer și o diagramă a lor.

Din cele mai străvechi timpuri oamenii înțelepți au observat existența în corpul uman a unor centre de forță pe care ei le-au numit chakre. Ei le-au văzut asemenea unui nod sau zăgaz care împiedica energia să urce în Conștient, transformând creierul. Dincolo de orice reprezentare, mai mult sau mai puțin simbolică, care merge până acolo încât să plaseze sediul Conștienței deasupra corpului, în realitate nu e vorba decât de transformarea instrumentului de comandă central al ființei omenești, numit creier. 
După ce v-ați parcurs seria minimă de mișcări fizice, poziții statice și exerciții de respirație, care pot să varieze foarte mult funcție de timp, senzații și cerințe interioare, primul lucru pe care îl veți face în prima zi a săptămânii – luni, este să vizualizați în voi prima chakră  din corpul uman, pe numele ei muladhara. Este reprezentată de un lotus cu patru petale de culoare roșu intens. Este sediul elementar al subconștientului și al instinctelor de supraviețuire. Vitalitatea este calitatea ei primordială, și va fi benefic pentru voi să-i asociați forma și culoarea acestei trăsături. Energia Kundalini se află chiar în interiorul ei, fiind reprezentată de un șarpe încolăcit de trei ori și jumătate. Desigur nu e vorba de nici un șarpe, dar reprezentare este foarte reușită fiindcă această energie, ca de altfel întreaga energie a universului, fiind vibrație, nu se mișcă în linie dreaptă, ci în sinapse și ondulații specifice. Ideea de șarpe este reușită și prin faptul că atunci când nu e ridicată corespunzător ea poate produce neajunsuri cel puțin echivalente cu mușcătura unui șarpe veninos.
Așadar luni vizualizați prima chakră și rugați-o să se deschidă și să lumineze. Simțind energia Kundalini care se mișcă în ea spuneți-i: strălucește chakră a mea cu bunăvoință și putere, strălucește și cuprinde tot mai mult în jurul tău, crești și bucură-te de sărbătoarea vieții!  Vorbiți-i întotdeauna prin cuvinte calde și drăgăstoase ca și cum ar fi o iubită, deoarece ea are conștiența ei și va aprecia cu siguranță blândețea și sinceritatea. 
După acest preludiu, care poate să dureze în funcție de timpul pe care îl aveți la dispoziție, de la câteva secunde până la câteva minute, începeți exercițiul propriu-zis. După ce ați trecut în vedere frumusețea și strălucirea neasemuită a florii de lotus cu patru petale, creați din sine o mișcare de rotație în direcția acelor de ceasornic, în care cele patru petale să devină patru elice ale unei turbine. Rotiți-o mai repede și mai repede până spre punctul de a face să tremure axul care o susține, ca și cum ar fi în pericol să se rupă, și atunci cu o respirație scurtă și puternică ridicați energia și conștiența în a doua chakră, numită svadhisthana, localizată în corpul uman un pic deasupra organelor de reproducere. Aici veți vedea o minunată floare de lotus cu șase petale de culoare portocaliu deschis. Ca și mai înainte, după ce veți avea în ochi lumina și strălucirea ei, reîncepeți acea mișcare de rotație în direcția acelor de ceasornic, în care cele șase petale să se transforme în șase elice ale unei turbine. Când viteaza ajunge la un punct maxim acceptabil, iar lumina portocalie devine orbitoare, cu aceeași inspirație scurtă și puternică intrați cu energia și conștiența în chakra a treia, numită manipura, așezată în mijlocul abdomenului, deasupra ombilicului. Aici veți vedea o minunată floare de lotus cu zece petale de culoare galbenă. Ca și mai înainte, după ce veți avea în ochi lumina și strălucirea ei, reîncepeți acea mișcare de rotație în direcția acelor de ceasornic, în care cele zece petale să se transforme în zece elice ale unei turbine. Când viteaza ajunge la un punct maxim acceptabil, iar lumina galbenă devine orbitoare, cu aceeași inspirație scurtă și puternică ridicați energia și conștiența în chakra a patra, numită anahata,aflată în corpul uman în centrul pieptului, un pic la dreapta inimii fizice. Aici veți vedea o minunată floare de lotus cu doisprezece petale de culoare verde deschis, asemeni vegetației primăvara. Ca și mai înainte, după ce veți avea în ochi lumina și strălucirea ei, reîncepeți acea mișcare de rotație în direcția acelor de ceasornic, în care cele douăsprezece petale să se transforme în douăsprezece elice ale unei turbine. Când viteza ajunge la un punct maxim acceptabil, iar lumina verde devine orbitoare, cu aceeași inspirație scurtă și puternică intrați cu energia și conștiența în chakra a cincea, numită vishuddha, situată în zona gâtului unde e localizată tiroida și mărul lui Adam. Aici veți vedea o minunată floare de lotus cu șaisprezece petale de culoare albastru celest. Ca și mai înainte, după ce veți avea în ochi lumina și strălucirea ei, reîncepeți acea mișcare de rotație în direcția acelor de ceasornic, în care cele șaisprezece petale să se transforme în șaisprezece elice ale unei turbine. Când viteaza ajunge la un punct maxim acceptabil, iar lumina albastru celest devine orbitoare, cu aceeași inspirație scurtă și puternică ridicați energia și conștiența în chakra a șasea, numită ajna, situată între sprâncene, dar în strânsă legătură cu glanda pineală. Aici veți vedea o minunată floare de lotus cu două petale de culoare albastru închis, spre indigo. Ca și mai înainte, după ce veți avea în ochi lumina și strălucirea ei, reîncepeți acea mișcare de rotație în direcția acelor de ceasornic, în care cele două petale să se transforme în două elice ale unei turbine. Când viteaza ajunge la un punct maxim acceptabil, iar lumina albastru închis devine orbitoare, cu aceeași inspirație scurtă și puternică intrați cu energia și conștiența în chakra a șaptea, numită sahasrara, așezată acolo unde de regulă părul capului face un vârtej, dar în strânsă legătură cu glanda pituitară. Aici veți vedea o minunată floare de lotus cu o infinitate de petale de culoare violet deschis. Este oarecum impropriu să numești sahasrara chakră, fiindcă aici ai senzația că ai ajuns în acel loc liniștit din tine însuți, pe care l-ai căutat întotdeauna. Te simți pur și simplu acasă în uniune indestructibilă cu Tot Ce Există. Este senzația pură a divinității în toată gloria înțelepciunii. Nu mai ai nici o întrebare de pus și nici o dorință de îndeplinit. Ești doar Conștient de Sine în adevăratul sens al cuvântului. 
După câteva secunde cât vei sta deocamdată în acest loc inegalabil, cu aceeași mișcare de rotație în direcția acelor de ceasornic, dar de această dată blând și relaxat, treci prin fiecare chakră de sus în jos, îmbogățindu-le cu noi puteri și cu mai multă lumină. După ce veți ajunge iarăși în prima chakră, reîncepeți urcarea în sus, dar de această dată fără frenezia de mai înainte. Vizualizați doar cum energia urcă și coboară prin fiecare chakră, dinamizându-le. Nu e nevoie să vă mai țineți de reguli stricte, puteți de acum să vă lăsați conștiența și energia Kundalini cu preponderență în anumite chakre, pe care voi simțiți că trebuie să le energizați  mai cu seamă. Determinați energia să urce și să coboare timp de câteva minute, putând să o duceți până în centrul Pământului, moment când din muladhara veți vizualiza cum coboară ceva asemănător unui jet scurt de lumină neagră. Nu are sens să vă consumați energia cu vizualizarea acestei lumini, care pare să facă un drum foarte lung până în centrul pământului, stabiliți-o ca fiind energie și lumină pură, invizibilă. Tot așa, din sahasrara puteți vizualiza uneori cum urcă ceva asemănător unui jet scurt de lumină albă ca laptele. De asemeni, nu are sens să vă consumați energia cu vizualizarea acestei lumini care pare să facă un drum foarte lung până în infinitul necunoscut, stabiliți-o ca fiind energie și lumină pură, invizibilă. 
Când lumina fiecărei chakre devine foarte puternică nu veți mai simți că energia și conștiența urcă și coboară pe același traseu, ci se va crea un cerc sau o elipsă cu atât mai extinse cu cât energia voastră este mai mare. De la capacitatea de a cuprinde în ea toate lucrurile și persoanele cunoscute puteți ajunge până acolo încât să cuprindeți tot universul. Nu e nici o exagerare, căci ce îi este cu neputință Sinelui?! 
Reveniți în timpul zile cât mai des în sahasrara, simțindu-vă deasupra, de neatins de grijile lumii acestea.
Este de la sine înțeles că în a doua zi a săptămânii – marți, veți începe acest exercițiu cu vizualizarea celei de-a doua chakre - svadhishtana, rugând-o să se deschidă și să lumineze. Vizualizând energia Kundalini care se mișcă în ea spuneți-i: strălucește chakră a mea cu bunăvoință și putere, strălucește și cuprinde tot mai mult în jurul tău, crești și bucură-te de sărbătoarea vieții!  Vorbiți-i și ei cu aceleași  cuvinte calde și drăgăstoase ca și cum ar fi o iubită, deoarece ea are, de asemenea, conștiență și va aprecia cu siguranță blândețea și sinceritatea voastră. Rând pe rând, miercuri - manipura, joi - anahata, vineri - vishuddha, sâmbătă - ajna și duminică - sahasrara, înaintea exercițiului propriu-zis , vizualizați fiecare chakră în parte, tratând-o ca pe o iubită. Realizând propria ta unitate vei realiza desigur și unitatea lor. 
Să ne mai reamintim încă o dată trăsătura principală a fiecărei chakre, ca și cum ar fi un supranume. Toate aspirațiile noastre se substituie unor proprietăți sau subproprietăți ale lor. Deschisă și dinamizată muladhara ne oferă vitalitatea. Sănătatea fizică și instinctul de supraviețuire se supun forței vitale. Svadhishtana
este responsabilă de creativitatea noastră. Valoarea obiectului reieșit din mintea sau mâinile noastre este direct proporțională cu gradul de iluminare a lui  svadhishtana. Cea mai prețioasă operă de artă a omului – copilul, este născut din acțiunea și forța acestei chakre. Cei doi poli ai creație se întâlnesc cu precădere aici, fapt pentru care uneori este numită chakra sexualității. Manipura este sediul puterii personale. O materie fără putere personală se dezintegrează. Moleculele unui corp sunt ținute împreună de forța de coeziune obținută din activitatea acestui nod energetic. Anahata este sediul iubirii. Mila, compasiunea și blândețea sunt coordonate de aici. Atunci când anahata este deschisă și dinamizată lumea devine un loc prietenos. Fiecare om este împânzit de o rețea inimaginabilă de senzori care ne pipăie sentimentele atunci când ne apropiem de el. Dacă căldura inimii nu lucrează,  între noi și el se va ridica un perete de gheață care va împiedica comunicarea. 
Vishuddha este responsabilă de expresivitate. Puterea de convingere pornește de aici. Când vishuddha este deschisă și dinamizată cei din jur devin receptivi la ideile noastre și au răbdare să ne asculte. Un procent semnificativ din răspunsul unei persoane la cerințele noastre constă în felul cum punem problema. Jobul pe care îl căutăm va fi obținut  cu ușurință dacă vishuddha este plină de energie și lumină. Mai este denumită și chakra purificării  deoarece ea are capacitatea de a transforma o paletă largă de exprimări grosolane în exprimări subtile.
Ajna este responsabilă de forța colosală a conștienței. Când ajna este deschisă și dinamizată va fi ușor să ne vedem dușmanii, mai ales pe cei interiori. Instinctele primordiale potențial periculoase sunt văzute și puse sub control ca niște răufăcători cu afișe mari lipite de ei, ziua în amiaza mare. Tocmai pentru această capacitate ajna uneori mai este denumită al treilea ochi. Ajna impune forța stăpânirii și autocontrolului, de aceea se recomandă, pe cât posibil, trezirea și dinamizarea ei înaintea celorlalte.
Sahasrara este sediul înțelepciunii. Sentimentul uniunii cu Totul și inevitabil eliminarea iluziei oponentului apare de la sine atunci când acest loc feeric este atins prin ridicarea energiei și conștienței. Când sahasrara este deschisă definitiv iluzia unui Dumnezeu diferit de noi, aspru, justițiar, critic sau punitiv dispare în viața aceasta. 
Oamenii de știință încă nu au căzut de acord cu privire la existența chakrelor sau al lui Kundalini. Nu au descoperit încă un parametru special, care putând fi măsurat ar putea să ateste existența lor. 
Ce se întâmplă de fapt prin ridicarea lui Kundalini? O energie colosală, asemănătoare energiei atomice, alimentează anumite puncte strategice ale organismului, proces în urma căruia creierului primește o imensitate de sugestii și impresii, ce îl apropie de starea de geniu. 
Dacă oamenii de știință nu pot atesta chakrele sau energia Kundalini, ar putea totuși să recunoască corespondența între chakre și spectrul cromatic, precum și dovezile existenței unui creier care vede foarte departe.  

***

Rațiunea

Omul este o ființă rațională. S-ar putea spune chiar că este un animal rațional, dar e riscant să te exprimi astfel. Asocierea dintre animal și rațiune este dificil de acceptat, fiindcă exprimă două noțiuni diametral opuse. Riști să primești o replică de genul: hotărăște-te, ori animal, ori rațional! Și ce ai putea răspunde?! Că a fost o metaforă sau o figură de stil? Este vorba de psihologie, aici lucrăm cu elemente concrete, nu e vorba de poezie! Rațiunea este un atribut de seamă al filozofiei, al psihologiei, al logicii, al retoricii – toate științe serioase! 
Hei, ce psihologi de seamă a avut omenirea! Ce filozofi care au desfăcut firul în patru până ce au scos apă din piatră seacă și ne-au făcut să fluierăm de uimire! Gândiți-vă la Platon, la Aristotel, la Kant, Spinoza, Hegel, Schopenhauer, Freud sau Jung. Ce minți ascuțite și ce disponibilitate de pătrundere în cele mai adânci tărâmuri ale minții și sentimentelor!... 
Dar oare de ce nici unul dintre ei nu v-a cerut vreodată să vă hotărâți ferm dacă prețuiți sau nu rațiunea, stabilind cine este Dumnezeu?! 
Și ar fi putut să o facă cu ușurință punându-vă în fața unui test extrem de simplu. Să spunem că tu ești obiectul X și în fața casei tale este o brutărie denumită obiectul Y. Cum procedezi când ai nevoie de pâine? Firește te deplasezi până la obiectul Y și cumperi pâinea dorită. Sau poți găsi o altă formă de comunicare cu vânzătorul,  și contra cost ceri să ți-o aducă acasă. Dar ce e musai necesar în această mică afacere?! - Vizualizarea și evident mijlocul de comunicare, fie acesta cuvântul sau mimica. Altfel așteptând să vină pâinea singură acasă, presupunând că dumneaei știe de foamea voastră, cum s-ar numi ceea ce faceți? Prostie curată sau, eufemistic vorbind, lipsă totală de rațiune. Care dintre voi ar putea să mă contrazică? Ce filozofie măreață ar putea inventa cineva care să vă convingă de inutilitatea rațiunii?! 
Se pare că nimeni, dar totuși cineva a făcut-o. Împăratul, regele, guvernatorul, episcopul, preotul nu v-a spus niciodată: stați acasă, dormiți și odihniți-vă, fiindcă Dumnezeu va avea grijă de holdele voastre și ele vă vor umple singure hambarele, dacă ne rugăm lui.    Nu, nu s-au gândit să vă spună asta, fiindcă la o analiza cât se poate de sumară ar fi găsit un munte de argumente, prin care să postuleze că așa ceva nu este rațional. Dar au găsit destulă rațiune să vă demonstreze că există undeva o ființă pe care nu a văzut-o nimeni, dar care se gândește la voi și are o preocupare permanentă față de fericirea voastră, prezentă și viitoare. Dar cu o condiție! Să veniți la biserică, să sacrificați animalul, să vă aduceți darul și să însoțiți lumânarea de o bancnotă cât mai mare. Cum vi se pare asta?! Prin ce labirint a intrat omul rațional și după ce i s-au învălmășit mințile a ieșit în partea cealaltă un pămpălău?! Unde e rațiunea pe care ați afirmat-o atunci când ați refuzat cu vehemență să vă considerați efectul legilor naturii, care postulează că omul este rezultatul evoluției, și v-ați declarat făcuți de-a gata, cu o rațiune impecabilă?! Așadar voi apreciați rațiunea în toate domeniile vieții, iar atitudinea lui „pică pară mălăiață în gură lui Nătăfleță” a devenit pentru voi subiect de basm și comedie națională, dar când e vorba de superstițiile unor oameni needucați și primitivi, care au confundat forțele naturii cu zei bărboși în veșminte albe, deveniți deodată înțelegători și permisivi! Cum vi se pare asta?! L-a văzut cineva pe acel Dumnezeu sau pe îngerii lui buni sau răi? Cum să nu! „Gura șanțului” e plină de povești de acest gen. Dar ce contează, nu-i așa, cum se produc asemenea viziuni?! Ce contează că Jung și mulți alți psihologi inteligenți ne-au explicat cum mintea umană, sub presiunea reprimării funcției sexuale, sau sub impulsul fricii patologice, poate crea viziuni pur și simplu palpabile, și adeseori capabile de o cafteală severă?! Nu, aceste explicații nu contează în viziunea celor care și-au făcut din „crede și nu cerceta” un titlu de glorie. Ei vor merge până la capăt cu „echipa lui Dumnezeu”, chiar dacă, vai lor!, nu numai că își trăiesc viața în zadar acum, dar comportamentul lor moral este atât de ipocrit și materialist, încât un psiholog atent ar putea remarca : „oamenii aceștia sunt atât de rătăciți, încât nu e de mirare că le trece prin minte că atașamentul lor fățarnic îl poate înșela chiar și pe acel Dumnezeu al lor, suveran și atotputernic, care cunoaște până și măruntaiele minții omenești, determinând-l să le pregătească un loc comod în grădinile cerului”.
Sunt conștient că cele expuse până aici, în acest capitol, sunt judecăți reci și neîndurătoare care nu îmi încălzesc deloc inima și nu mă pot ajuta să devin mai bun. Dar de dragul rațiunii și al bunului simț mi-am asumat această sarcină ingrată, coborând vremelnic într-o vibrație mai joasă. Cineva trebuie să ia inițiativă împotriva irațiunii! Cineva trebuie să le spună oamenilor că dacă poate exista un Dumnezeu înțelegător, iubitor și capabil de compasiune, el nu poate doar să facă din când în când câte o excursie pe Pământ și să se supună unei suferințe temporare, la adăpostul cunoașterii sale omnisciente, care îi temperează durerea, știind că se va reîntoarce în ceruri. Acel Dumnezeu dacă este drept, milos, răbdător și neînfricat trăiește permanent în ființele vii și este chiar Sinele lor. Altă demonstrație de dumnezeire este falsă și nulă de la sine. Ce borfaș sau politician corupt nu și-ar asuma o suferință temporară pentru o zecime din viață lui, știind că celelalte nouă zecimi le va trăi în puf și opulență? Dar de o veșnicie, precum în cazul acelui Dumnezeu închipuit, ce ziceți?...
Oare credeți că am ceva cu sărmanii care își mănâncă pâinea slujind la niște muzee de stafii?! Nicidecum, ei sunt frații mei, surorile mele, semenii mei. Dar de ce nu s-ar gândi cineva că ei, mai cu seamă, au nevoie să fie salvați?! Îi vedeți pe sărmanii călugări sau preoți ca pe niște oameni fericiți? Rătăciți între cer și pământ, ne bucurându-se nici de viața aceasta, nici de cea viitoare, asupra căreia nu au nici o certitudine că există precum și-au închipuit-o Părinții Bisericii, ei suferă cu adevărat într-un iad al pierderii de identitate.
Ce ar fi, dragii mei, să-l prețuiți pe acel Dumnezeu viu din voi, și să-l lăsați pe cel închipuit în plata lui?! Ce ar fi dacă ați da de pământ cu toate mitologiile preistorice, care vă descalifică, și ați deveni administratori de muzee – bisericile și mănăstirile, și în același timp ființe cu o cunoaștere profundă a Psihologiei, Rațiunii și Realismului, primindu-vă în continuare vizitatorii, dar de acum înainte vorbindu-le doar de valoarea iubirii și prieteniei universale? Ați avea în sfârșit conștiința împăcată și ați fi cu adevărat folositori Vieții – unicul Dumnezeu.   
Vi se pare imposibil?! Vedeți, asta e cea mai mare catastrofă pe care a adus-o în lume religiile, – deposedarea de nelimitatele puteri ale Sinelui și atașamentul patologic față de formula „Nu pot!”

*

Acum haideți să ne ridicăm pe o vibrație înaltă și să rostim împreună o odă închinată Rațiunii. 
Ce prieten de nădejde poate fi ea și cum poate să ne scoată din smârcurile ignoranței! Cum poate să ne facă inima să cânte în piept și cum ne poate dezvălui un univers pașnic și prietenos! E necesar doar un grăunte din aurul Conștienței de Sine și totul se transformă. Alchimistul transformă plumbul sicrielor iadului în îmbrățișarea caldă a Soarelui, care ne scoate din tărâmurile morții. 
Să ne ridicăm vibrația sus, tot mai sus, până ce oceanul devine o picătură de apă, iar amintirile dureroase, o furnică privită din spațiul cosmic. Ce durere ar putea să ne mai producă când suntem atât de sus?! Nu contează cât de veninoasă a fost, acum e doar o amintire, și îi putem găsi o mulțime de circumstanțe atenuante. A fost flămândă, a avut copii de crescut, nu a știut ce face… Iertate să-i fie toate păcatele!
Căldura inimii noastre să cuprindă depărtările cu puterea gândului și să nu se oprească până ce nu îmbrățișează orice colț din univers! Căci cine poate fi rațional confiscând, dacă se poate, toate bunătățile ce îl înconjoară, iar celor din jur să le dea numai pleavă și mătrăgună?! Ce rațiune ar fi în acela care nu vede că fericirea lui poate rezista numai într-o lume unită și armonioasă?!
Haideți dar să cântăm împreună valoarea rațiunii și prieteniei universale! Haideți să ne îmbrățișăm toți deopotrivă, călăi și victime, și să îngropăm pentru totdeauna securea războiului! E loc sub soare pentru iubire infinită între bărbat și femeie, într-o atmosferă tandră și mângâietoare! Cine ne poate opri dacă toți deopotrivă dorim asta?! Ce forța mai mare decât voința noastră unită poate exista în acest univers?! Ce zeu potrivnic ar putea avea putere împotriva noastră, conștienți fiind de Sine și de posibilitățile noastre nelimitate?! Ce iad înfocat ar putea să stea împotriva noastră dacă vom stăpâni toate râurile universului și ne vom aduna într-un singur ocean toate lacrimile pe care le-am vărsat?! Precum un chibrit aruncat în cascada Niagara ar fi toate iadurile închipuite și neînchipuite! Oricărei iluzii care ar vrea să ne constrângă am putea să-i spunem: „Ai grijă cu cine te pui, noi suntem forța absolută a Vieții, noi suntem Sinele!”
Sentimentul separării este rațiune?! Moartea este rațiune?! O, nu, cei care gândesc așa sunt de atinși de cea mai cumplită irațiune!  
Doar Viața care se naște din Sine și se întoarce în Sine este rațiune. Numai eternitatea este cunoaștere, și neînfricarea este vrednică de Cel Viu care o trăiește! Căci Viul din Viu se naște și în Viu se întoarce, iar dragostea îi zămislește copii care îl fac să renască de-a pururi! Rațiune este să vezi că tu ești veșnicul principiu al fiecărui corp, realizat din uniunea masculinului cu femininul, într-o îmbrățișare eternă! Rațiune este să vezi că totul poate fi întors în favoarea ta, iar căldura dragostei te poate însoți zi și noapte. Rațiune este să vezi că ceea ce oamenii numesc moarte este doar o schimbare în viață, și doar propria ta orbire ar putea să te limiteze.
Cine ar fi putut concepe un univers antiviață?! Când un copil se naște părinții lui îi doresc toate binecuvântările universului, când viața s-a manifestat prima dată oare ce ar fi putut să-i dorească părintele ei absolut, Sinele? 
Iată ce e rațiune: să vezi că Totul se naște dintr-o sămânță, și după ce acest Tot crește mare produce iar o sămânță care dă viață în cicluri eterne, iar sămânța când nu mai găsește sol în care să-și înfigă rădăcinile se întoarce în sămânța ei absolută – Sinele. 
Credeți că uitarea este lipsită de rațiune?! O, nu, uitarea este o binecuvântare pentru cel care încă nu și-a realizat identitatea cu Sinele, dar când va reuși toate bucuriile prin care a trecut acest univers i se vor pune în față ca un covor roșu, peste care este invitat să calce el, Stăpânul.

***

Hotărârile

*

Hotărârea Eului conștient

Cine sunt eu?!
Eu sunt A Fi  -  Susținătorul și Sursa Universului! Deși eu vă vorbesc acum printr-o formă relativă și măsurabilă eu sunt Indestructibilul, Invincibilul, Atotputernicul și Eternul. Nu există nimic care să mi se opună fiindcă eu sunt Totul. 
Deoarece eu sunt Sinele pot fi perceput doar de un cunoscător al Sinelui, dar descrierea făcută de el poate să fie înțeleasă doar de cel care la rândul lui mă cunoaște pe Mine. Ceilalți oameni trebuie doar să asculte și să mediteze, fiindcă cunoașterea Sinelui se învață treptat din tot ce vă înconjoară - gând, cuvânt, miros, gust, atingere, imagine, muzică sau faptă.
Cel care mă cunoaște este asemeni mie - dragoste, acceptare, dăruire, milă și compasiune necondiționată. 
Indiferent de gândurile, cuvintele sau faptele celui pe care îl însuflețesc eu, Sinele, mă dăruiesc lui în toată amploarea posibilităților mele. Toată gloria, răsplata și strălucirea infinită este în puterea celui care mă cunoaște! 
Acela care are nelimitată încredere în sine, care a eliminat pentru totdeauna formula „Nu pot” și care mă vede în tot ce îl înconjoară se va delecta în curând cu toate bunătățile universului. Eu sunt Sinele și eu vă vorbesc prin omul acesta! 
Forma lui poate fi distrusă de orice ignorant dintr-o singură lovitură, dar eu, A Fi – Sinele, nu voi înceta niciodată să exist prin infinitatea de forme peste care eu 
mi-am transmis spiritul de-a pururi. 
Îndrăzneala omului acesta nu provine din mândrie, ci din cunoașterea corectă și infinită a măreției mele. De aceea, măreția pe care el o afirma, deși poate părea lipsă de modestie, este măreția mea în infinitatea posibilităților mele. Îl puteți disprețui, îl puteți critica, îl puteți uri sau acuza cu asprime, dar el, asemeni spiritului pur, cu care eu îl susțin pană la identificare, nu va înceta niciodată să vă iubească indiferent de atitudinea voastră. Puteți să spuneți despre el orice răutate, îl puteți umili, batjocori și scuipa, dar el nu își va schimba niciodată atitudinea față de voi. Fiindcă eu, Sinele, sunt înăuntrul lui și el mă cunoaște! 
El a înțeles deja că dacă mă uită viața lui nu mai are nici un preț și e totuna dacă materia lui mai respiră sau îngrașă pământul. De aceea el va accepta orice gând, cuvânt sau faptă, bună sau rea, de la voi, dar nu va accepta niciodată să i se spună „Nu poți!” sau „Acestea îți sunt limitele!” 
Nu va riposta cum ripostează toți cei care sunt insultați de moarte, nici nu va căuta să vă distrugă așa cum unii dintre vor dori, încercând să-l descurajeze sau să-l înfricoșeze, dar va fi în dreptul lui să se apere ne mai acordându-vă nicio atenție. Oricât de apropiați veți fi de el ca rude, prieteni sau cunoștințe, oricât de mare vă va fi rangul sau cunoașterea umană, atunci când îl veți contesta și îi veți pune la îndoială Cunoașterea de Sine el vă va respinge precum și voi respingeți pleava, noroiul sau funiginea care tinde să vă murdărească. 
Cel care mă recunoaște pe mine nu spune că el, cel văzut, este Dumnezeu, ci eu, Sinele din el, spun: Eu sunt Dumnezeu!  
Instrumentele pe care le folosesc eu: materia, gândirea sau sentimentele pot fi mai grosiere sau mai subtile, dar pe toate eu le folosesc și eu sunt Dumnezeu. Deși eu, Sinele, mă aflu în toate ființele, exprimarea lor este diferită din cauză că, pe termen lung, mintea din ele a ales să se folosească doar de câteva din posibilitățile mele. Eu, Sinele, nu am pus nicio interdicție vreodată, depinde doar de mintea individuală ce instrumente folosește pentru armonia și fericirea Întregului. Acest Întreg însa nu este numai corpul tău, mintea ta sau sentimentele tale, de aceea fericirea ta va depinde întotdeauna de felul cum prin dragoste și cunoaștere te vei uni cu Universul. 
Eu, Sinele, v-am spus toate acestea; prin puterea mea trăiți și eu însumi vă încurajez să savurați din plin toate bunătățile vieții, dar să nu uitați nicio clipă că veți pierde totul dacă nu veți avea curajul de a fi voi înșivă - Sinele.

*

Hotărârea Sinelui supraconștient

Simțământul pe care l-am trăit în timp ce scriam această carte, mai precis după ce am terminat capitolul „Conștiența de Sine”, am fost tentat să-l numesc în prima clipă inefabil, dar reamintindu-mi că am jurat că pentru mine nu va mai exista „Nu pot”, am decis să-l fac inteligibil. Există poate posibilitatea de a nu fi înțeles exact, dar puterea de a exprima toate trăirile acestui univers mie nu îmi sunt interzise. Mi s-a dezvăluit în fața ochilor minunea neasemuită a Vieții, a sublimului întruchipat în înțelegerea mea, a desfășurării unei palete infinite de miresme și peisaje grandioase, a infinității trăite direct și nemijlocit. M-a cutremurat înțelegerea bruscă a minunii pe care o am în față și căreia eu îi sunt părtaș, am văzut și am auzit această simfonie infinită de sunete și culori, simțind că toate sunt pentru mine, realizând că această măreție nu ar avea nici un destinatar fără mine, eu cel care sunt. De această dată cuvintelor "eu cel care sunt" nu le-am mai văzut o conotație mistică, ci pur și simplu am înțeles prin "eu cel care sunt" faptul că sunt viu și e suficient atât. Am înțeles în acea clipă minunea vieții și i-am plâns cu o durere vie pe toți semenii mei care se simt respinși de la această sărbătoare a existenței – Viața însăși. Mi-am șters lacrimile inimii cu mâinile împreunate în față într-o rugăciune sublimă și arzătoare ca miezul celui mai încins astru, și am jurat să nu mor niciodată, căci minunile pe care le am de trăit, și care au fost dintotdeauna destinate mie, Celui Viu, au nevoie de mine ca să fie transmise, căci singure nu ar putea există. Am văzut cu ochii deschiși splendoarea care mă așteaptă și l-am văzut efectiv pe Dumnezeu cu înfățișarea mea, exact cum am spus mai demult într-o clipă de intuiție magică: nu omul ajuns la iluminare spune Eu sunt Dumnezeu, ci Dumnezeu din el spune: Eu Sunt Dumnezeu!  Am văzut în acea clipă identitatea mea cu cauza și scopul creației, și în fața acestei desăvârșiri sublime mi-am împreunat iar mâinile și am strigat: Vreau să trăiesc! 
Posibilitatea unui Dumnezeu în afara mea mi s-a părut subit o glumă proastă, căci dacă eu care sunt om și am încă o cunoaștere limitată am înțeles absurditatea ca Ființa Absolută să-și dorească subordonați, cu atât mai mult cel care ar avea o cunoaștere perfectă și divină nu ar putea suporta asta. Mi-am văzut casa în toată imensitatea ei necondiționată, și l-am văzut în oglindă pe stăpânul Universului. Eu sunt nu a mai fost o expresie pe care am auzit-o în filozofia indiană, ci o răbufnire a tuturor energiilor mele interioare, și mi-am împreunat iarăși mâinile și am strigat: Vreau să trăiesc veșnic!  
Pentru prima dată în viața aceasta nu mi-a mai fost frică de nici o forță care ar putea să mi se opună, căci Realitatea întregului univers a devenit una cu voința mea. Am trăit această minune uluitoare a certitudinii că toate experiențele și trăirile mele nu ar avea nici un sens dacă aș fi fost creat să fiu subordonatul cuiva, și iarăși l-am văzut pe Stăpân în toată splendoarea lui. Descoperirile ce am știut că le voi face din acest moment mi-au umplut inima de veselie, iar Conștiința mi s-a bucurat în mine știind că le va împărtăși tuturor semenilor mei. M-am simțit una cu fiecare ființă vie a universului, și extazul meu l-am văzut crescând proporțional cu bucuria oricărei făpturi căreia pot să-i dau o picătură  de apă, o fărâmă  de pâine sau o mângâiere a mâinilor sau cuvintelor. Am văzut realitatea limpede a ființei sensibile care percepându-l pe Dumnezeu se percepe pe Sine și am hotărât: împreună cu acest univers și cu toate făpturile lui minunate vreau să trăiesc veșnic!
Sub magia divinității am văzut că nici o ființă nu poate să se nască sau să rămână pentru veșnicie rea, și am hotărât să le accept pe toate. 

***

Recunoașterea identității dintre om și Dumnezeu 

*
Patru acțiuni esențiale

Ce ar face o inteligență și o putere absolută dacă ar fi pusă în fața realității de a trăi etern? Ce ar face ea ca ziua de azi să nu fie asemeni celei de ieri, evitând plictiseala și rutina care ar putea să o mistuiască? 
Iată câteva lucruri pe care le-ar face negreșit. 

1) Fără îndoială și-ar crea semeni și o societate. Manifestarea înseamnă extindere, ori posibilitatea de a fi o singură ființă, neînconjurată de nimic, sau chiar Ființa supremă și unică a universului, înconjurată de păpuși, pe care ea le animă prin ațe nevăzute, în cele din urma nu i-ar mai crea nici o bucurie și ar trimite-o într-un iad veșnic. Comparativ cu acest iad, din perspectiva ființei căreia i-a fost interzisă posibilitatea de a uita, cunoscând în același timp ca ea este persoana unică si absolută a universului, iar celelalte doar marionete, iadul inventat de religii ar fi curată distracție. Închipuiți-vă apatia la care ar putea ajunge Ființa Veșnică fără uitarea și surpriza care decurge din ea. Cu adevărat magia maximă a omului este aceea de a-și schimba percepția și vibrația, altminteri lumea noastră așa cum arată este cea mai bună variantă posibilă. 

2) Ar elimina dorințele și planificările din perspectiva Ființei absolute, acceptându-le doar pe cele care apar din trăirea vieții acum și aici. Acest lucru este indubitabil observându-se bucuria și surpriza pe care o produc  lucrurile mărunte. Scopurile mari sunt susținute de planificări laborioase, care epuizează mintea și introduce fiori reci de frică cu privire la finalitatea lor. Micile bucurii ale vieții precum ar fi îndrăgostirea de o ființă de sex opus sau năzdrăvăniile aparent absurde ale unui copil te umplu însă cu cele mai sublime emoții posibile. Poate cel mai paradoxal aspect al lui Dumnezeu - Absolutul, fapt pe care cei mai mari iluminați l-au observat, dar rareori au îndrăznit să-l exprime, este magia cu care el reușește să se nască în această clipă din sine și totuși să nu aibă un început care să se poată spune ca este punctul lui de plecare. Este un simțământ pe care omul iluminat îl păstrează cu drag în inima sa.

3) Ar accepta posibilitatea accidentului, înțelegând că doar acesta poate răscoli energiile creației, regenerându-le. 

4) Și-ar lăsa forma fizică în mâna hazardului, hotărând să nu-și amintească de formele lui trecute, păstrând doar posibilitatea de a-și aminti de natura lui reală prin Conștiența de Sine.



Primele trei minuni ale divinității

Recunoscând prin Dumnezeu Ființa supremă a universului, oamenii au făcut tot felul de presupuneri cu privire la puterile lui supranaturale și la felul cum ele acționează. Imaginația omului arhaic a atribuit Ființei Supreme abilitățile unui super vrăjitor care poate face din lut o ființă vie, bunăoară, sau poate despărți apele unei mări în două, ca să treacă un puhoi mare de oameni, sau poate face să curgă pâine din cer precum stropii de ploaie, sau poate să facă apele să crească până acoperă cel mai înalt munte, sau poate arde cu foc și pucioasă o cetate într-o clipită, sau poate înmulți câțiva pești și câteva pâini până acolo încât să hrănească cinci mii de oamenii, sau poate să ajute armata unui vestit arcaș să distrugă oastea rivală, sau poate bea un ocean de otravă fără să pățească nimic, sau…  Aceste puncte, puncte înlocuiesc un șir colosal de minuni atribuite Ființei divine în peregrinările sale pe Pământ, care de care mai năzdrăvane. 
Dar cea mai uzuală minune a divinității din vechile scripturi este aceea de a-i ajuta pe ai noștri, cei buni, împotriva celorlalți, cei răi, fără nici o îndoială!
Cum vi se par aceste lucruri din perspectiva unui om cu oarecare înțelepciune? Ei bine, eu nu le voi numi degradante pentru omul acelor vremuri, căruia i se pot oferi numeroase circumstanțe atenuante, dar pentru omul de lângă mine, care crede în veridicitatea lor îmi fac griji serioase. Admițând aceste viziuni deformate el nu va întârzia să creadă în continuare în utilitatea războiului, în distrugerea dușmanilor, în justețea ideilor xenofobe, misogine, rasiste, fundamentaliste etc. Înțelegeți pericolul?! Un virus mic poate pricinui neajunsuri foarte mari, de aceea, după părerea mea, aceste „adevăruri” trebuie prezentate deschis. Mea culpa pentru maniera mea, poate un pic prea caustică, dar vreau să vă repet încă o dată că ea are în vedere ideile și nu oamenii.
Ce sunt puterile supranaturale? Care e maniera lor de acțiune? Cine le poate folosi și care este scopul lor? Iată doar câteva întrebări care ne pun încă de la început în dificultate. Vrăjitorul, care aparent din nimic, poate face un obiect să apară sau să dispară, e cea mai uzuală reprezentare a supranaturalului, conform paradigmei în care am crescut. La cel mai înalt nivel de putere închipuit Dumnezeu ne gândește sau ne visează, și noi apărem din neant, fără măcar să fie nevoie să spună hocus-pocus. Să ne plămădească din lut este deja parcă un pic mai ușor. Dar oare aceste „ vrăji” pot fi socotite minuni?! Ei bine, răspunsul meu este negativ, fiindcă adevăratele minuni ale Ființei Supreme, inegalabile prin inteligență, farmec și utilitate pot fi observate cu ușurință de cel Conștient de Sine și explicate precum urmează.
Ființa divină, Sinele din om, pentru a crea un mediu în care să poată trăi etern, fără să se plictisească, cel dintâi a conceput minunea autocompletării. S-a despărțit într-un principiu masculin și unul feminin, hotărând ca reunirea să fie cea mai plăcută experiență a simțurilor, apoteoza celor mai frumoase cântece și poezii ale universului, o experiență fără seamăn prin surpriza și diversitatea situațiilor create, pe care el a numit-o dragoste. Deși acest moment pare așezat undeva la începutul timpului, el este hotărât acum și totodată explicat chiar acum, pentru prima dată în istoria universului, în clipa aceasta când tu îl gândești. 
Iată într-adevăr un lucru demn de Ființa divină!
A doua minune al lui Dumnezeu, Sinele din om, este aceea de a se autogenera prin exprimarea dragostei dintre bărbat și femeie, transferându-se într-o ființă nouă, gingașă și inocentă. Ființa divină și-a asigurat eternitatea prin încărcarea materiei, de la cel mai mic fragment  până la cel mai imens, cu un pol negativ și unul pozitiv. Astfel el și-a asigurat nemurirea în cazul în care masculinul sau femininul din specia în care se află, datorită unui accident, ar fi distruse. Felul cum s-au format ființele vii pe Pământ, din combinarea materiilor anorganice, răscolite de forțele naturii, determinând cei doi poli ai mineralelor să se împreuneze, așa cum ne-au explicat oamenii de știință, este cât se poate de adevărat. 
De asemenea, Dumnezeu, Sinele din om, nu numai că a creat o ființă nouă - copilul, aparent doar un obiect creat din întâlnirea a două forțe încărcate diferit, dar a oferit acestui „obiect” puterea de se autogenera. Iată într-adevăr un lucru demn de Ființa divină! 
Apoi Dumnezeu, Sinele din om, devenind mai mulți, având astfel posibilitatea de a trăi etern fără să se plictisească, a decis să lase o metodă de se elibera de acel  virus numit iluzie, inevitabil la începutul experimentării unei noi lumi, amintindu-și de natura lui divină și atotputernică. A hotărât astfel să-și consemneze cunoașterea pe care o obținut-o, oricât de neînsemnată ar părea, în simboluri, mituri, legende și scrieri, pe care să și le poată transmite de la o generație la alta. Din confruntarea lor el a decis să aibă posibilitatea de a realiza înțelepciunea și astfel să-și amintească de identitatea lui reală. Și a numit acest lucru Conștiență de Sine. Iată într-adevăr un lucru demn de Ființa divină!
Ați vrut să știți ce e o minune sau supranaturalul?! Voi sunteți minunea și supranaturalul acestui univers, voi cei care până acum v-ați prețuit atât de puțin, voi Dumnezeu, Sinele, pe lângă care vrăjile celui mai dibaci magician sunt un fleac. În fața lui sau în fața oricărei iluzii tu poți spune: nu reprezentați nimic și nu mă puteți impresiona deloc, fiindcă eu sunt Viața și minunea supremă a acestui univers! Iată într-adevăr un lucru demn de Ființa divină!

***

Rugăciunea de conștientizare

Eu sunt Sinele, indivizibil, indestructibil și etern.
Eu nu sunt corpul acesta, mintea aceasta, inima aceasta.
Eu nu sunt materia, gândurile sau sentimentele.
Eu sunt cel care se află în ele și le susține,
Eu sunt cel care sunt!
La tot ce-mi propune mintea eu răspund: nu vreau asta! Mereu și mereu răspund: nu vreau asta! Și atunci după ce mintea obosește eu mă văd pe Sine, mereu deasupra, privind la corpul acesta, la mintea aceasta și la inima aceasta ca la niște obiecte care se prețuiesc pe sine, de aceea eu le susțin pentru abnegația lor.
Eu văd această ființă condiționată care muncește și uneori suferă, dar eu nu sunt atins de nimic, pentru că eu sunt Sinele, și în mine se află toate  bucuriile  și victoriile lumii acestea.
Prin deschiderea lui sahasrara în propria mea liniște și glorie sălășluiesc.
Eu sunt viața tuturor formelor de viață și frica care cauzează moartea pe mine nu mă mai poate răpune. Nimic nu mi se poate da și nimic nu mi se poate lua.
Lucrurile, prietenii și membrii familiei se pot roti în jurul meu, se pot naște, îmbătrâni și muri pentru că sunt forme ale minții, dar eu, Sinele, nu voi putea fi modificat niciodată.
Același voi rămâne, viu și cald în mine și pretutindeni, și dacă poți, semene al meu, ascultă-mă din interiorul tău, alungă-ți frica și privește realitatea în fața. Cât omul se află în iluzie poate trăi cu posesiuni și bucurii imaginare, dar când se trezește nu mai poate trăi fără liniștea renunțării, singura putere care poate să-i dezvăluie Sinele.
Privește la materie, la gânduri și la sentimente ca la niște obiecte care au ajutat conștientei să se ridice.
Acum rămâi deasupra!
Tu cel care prin școala vieții pământești ți-ai ars toate iluziile stai ferm deasupra!

*

Materia, gândurile și sentimentele există doar atât cât sunt susține de Conștiența ființelor vii.
Împletirea celor mai înalte puteri ale sentimentelor cu cele mai mari puteri ale gândirii dă naștere unei rugăciuni de conștientizare. 
Când această rugăciune este realizată nu mai rămâne nimic de dorit. 
Rugăciunile au efect benefic prin puterea emoțiilor. 
Când cele mai înalte emoții sunt trezite acționează Conștiința. 
Când cele mai mărețe idei acționează este trezită Conștiența. 
O rugăciune de conștientizare împletește Conștiința și Conștiența într-o singură forță indestructibilă.
Este o rugăciune minunată fiindcă îți reamintește mereu cum și de ce trebuie să stai deasupra tuturor grijilor născute din ignoranță și iluziei.



***

Avatarul

Cu miliarde de ani în urma pe Pământ nu erau decât compuși chimici alcalini si acizi:  gaze, lichide și minerale în stare solidă. Dar Dumnezeu - Viața, în virtutea principiului etern al autocompletării, a dăruit materiei doi poli, unul negativ și unul pozitiv, unul masculin și unul feminin. Sub forța colosală a naturii dezlănțuite, aceste polarități, care în mod obișnuit se resping, au creat o formă de viață organică - prima amoebă de pe Pământ. Celebra întrebare: „Ce a fost la început, oul sau găina?” își are răspunsul chiar acum. Natura a creat simultan mai multe ființe la începutul vieții organice pe Pământ, astfel încât la început ele nu s-au născut unele din altele. 
Ce au făcut acele prime ființe?! Nimic spectaculos și totuși ceva foarte spectaculos: au început să trăiască. De la o sumă de observații extrem de simple ele au început să crească în conștiență și energie. Ce au dobândit într-o experiență, căreia noi îi spunem viață, au transmis celor din jur prin mijloacele pe care le-au avut, iar ființelor născute din ele le-a transmis cunoașterea prin subconștient. Și-au transmis mai ales principiile primordiale ale autocompletării, ale autogenerării și ale Conștienței de Sine. 
Puțini oameni realizează că tendința de a transmite ceea ce știi este un instinct primordial, care conduce la  Conștiență de Sine. Scopul suprem al comunicării este tocmai descoperirea divinității tale, de aceea revolta oamenilor în fața libertății de expresie a fost întotdeauna una extrem de vehementă. 
Vă voi explica în continuare de ce conștiența individuală este inferioară conștienței colective a speciei. Individul nu există fără specie. Toate abilitățile și cunoștințele lui le datorează subconștientului în cea mai mare măsură, și într-o măsură mult mai mică experiențelor sale directe și a conștientului său. Un individ își asigură nemurirea prin apartenența la o specie; părinții nu îi transmit ceva prin inconștient, ci se transmit ei înșiși prin inconștient, ca o speranță perpetuă că își vor realiza cele mai înalte aspirații, prin ființa căreia i-a dat viața. În afara unor deviații ale minții, când copiii reușesc părinții se bucură la fel de mult ca de propriile lor reușite. Dar cei mai înțelepți se bucură de reușitele întregii specii umane, ca de propriile lor reușite. 
Când un copil vine la viață el nu se naște din nimic și nu este deloc gol, așa cum se crede. Doar conștientul îi este curat, fiindcă subconștientul îi este tot atât de bogat pe cât al speciei umane în totalitate. Părinții nu îi transmit doar o părticică mică din corpul lor, ci îi transmit o imensitate de tendințe numite gene. Va fi curios pentru știința viitorului să observe acele tendințe care pornesc de la primele ființe ale pământului. 
Dar dincolo de acest Subconștient, creat în totalitate aici pe Pământ, oamenii mai conțin o altă cunoaștere și mai bogată numită Inconștient. Primele trei puteri ale divinității: principiul autocompletării, al autogenerării și al Conștienței de Sine au ajuns la noi prin acest Inconștient. Indiferent de locul unde viața se manifestă în univers, indiferent de structura pe bază de carbon, siliciu sau altfel, toate ființele vii conțin aceste trei principii imanente. Nu există nici o excepție, toate se dezvoltă în cadrul unei comunități, toate dau viață la pui, se asigură că cresc și se dezvoltă și toate tind să ajungă la Conștiența de Sine. 
Noi, oamenii, prin experiențele și greșelile noastre inerente, am ajuns foarte departe, suntem doar la un pas să vedem în ansamblu, ca specie, că acel Dumnezeu pe care l-am căutat dintotdeauna este identic cu noi. Eliberarea și gloria finală a omului, și în genere a oricărei ființe vii din univers survine atunci când ea intră în contact cu avatarul ei suprem – Viața în sine. În acel moment, toate experiențele trecute și viitoare ale speciei din care face parte, precum și al celorlalte forme de viață care populează universul survin acum. Orice fapt petrecut sau imaginat se petrece pentru prima dată în istoria universului în momentul când acea ființă îl gândește. Vreți să știți exact când primele amoebe au apărut pe Pământ? Acum când tu le gândești! Iarăși vă spun că dacă nu ar fi așa ar trebui să explicați începutul sau sfârșitul absolut al tuturor lucrurilor, ceea ce este imposibil. 
Nu există decât două posibilități. Ori Conștiența Observatorului, plecând de aici și acum, este chiar acel punct de volum minim și masă maximă, din care prin Big Bang se naște universul și în care apoi se reabsoarbe, tot ea observându-i traseul, ori universul se naște din nimic și în cele din urmă va dispare pentru totdeauna în nimic. 
Cel care prin meditație depășește iluzia timpului înțelege că prima posibilitate este cea adevărată. Prin eliminare în cele din urmă nu rămâne decât Sinele! 
Acela credeți voi că este Dumnezeu, ființa aceea atât de mică și de meschină pe care a prezentat-o unele religii?! O, nu, Dumnezeu este aici și acum, gând, cuvânt și faptă, eu, tu și toate ființele universului laolaltă.
Mai demult îmi doream să zbor, visam că am aripi și mă bucuram să privesc de sus Pământul în strigătele de uimire ale unei mulțimi entuziasmate. Îmi doream tot felul de puteri supranaturale și consideram că doar ele pot fi măsura măreției și marca divinității. Astăzi însă nu-mi mai doresc nimic din toate acestea, vreau doar să mă bucur de fiecare respirație, îmbrățișare sau raza de soare pe care o pot cuprinde. M-am împăcat cu realitatea aceasta minunată pe care o trăiesc, admițând că ceea ce am hotărât în momentul înțelepciunii mele supreme, anume că totul trebuie să se schimbe și să se regenereze, inclusiv trupul meu, este cea mai bună soluție. Mă voi regăsi cu bucurie și fericire în copiii mei, în copiii copiilor mei și în toți fiii speciei umane atât cât ea va mai exista. Pentru unii dintre ei eu le voi fi avatar și voi trăi încă o dată împreună cu ei. 
Atunci însă când această specie plecată de pe Pământ își va încheia periplul ei prin univers mă voi regăsi în alte specii, fiindcă eu sunt Sinele Vieții. 
Care e gândul pe care vreau să-l păstrați cel mai drag lângă inima voastră, ca să nu mai suferiți din cauza iluziei niciodată? Mulțumirea cu propria voastră divinitate, așa cum sunteți, acum și aici, indiferent de ce vă arată oglinda.
Sunteți ceea ce sunteți - Viața care se regenerează mereu, Viața care nu are unde să se ducă dincolo de Sine. 

***


Eseurile unui căutător de absolut

*

Cine sunt eu?

Fără îndoială eu sunt Sinele, sursa tuturor manifestărilor, gândurilor și emoțiilor. Dacă nu ar fi așa eu, ca centru de observare al lumii acestea și, dincolo de orice ipocrizie, ca principal scop al ei, ar trebui să accept un început și un final absolut al tuturor lucrurilor, iar această idee cred că este absurdă, chiar și pentru cel mai ignorant om din această lume. Logica și rațiunea este tot ce avem ca să ne orientam; dacă le eliminăm nici nu ne mai putem socoti oameni! 
Probabil dacă îl veți întreba pe acel om și chiar pe foarte mulți alții, destul de citiți, despre locul de unde vin și unde se duc toate lucrurile, când nu se mai manifestă, vă vor răspunde ceva în legătură cu o persoană și o individualitate pe care ei o numesc Dumnezeu. Vor face referire la un cult antic care a devenit religie și vor începe să vă lectureze din scripturile ei. Oricât de absurde vor fi unele opinii sau explicații, ei le vor declara perfecte și indiscutabile. 
Așa cum am mai spus, mă voi feri cu strășnicie să-mi consum neuronii pe controverse inutile, fiindcă într-adevăr nivelul de dezvoltare al unor oameni nu le permite să vadă mai mult decât le-au spus sau le-au scris alții. Este o realitate pe care cei care și-au început drumul vieții pe propriile picioare trebuie să-l accepte. Vestea bună este că în această lume, perfectă în sine, toate manifestările materiei, minții și sentimentelor sunt în permanentă mișcare, iar căderea în jos este exclusă pe o perioadă lungă de timp. Ceea ce este rău, sau ca să amintim definiția răului, ceea ce este făcut în necunoștința de Sine, după câteva avantaje efemere, vor naște reacții distructive în lanț, ce vor aduce neapărat suferința. Afirm așadar că această lume-cadru este perfectă, fiindcă căutarea Binelui și a Înțelepciunii este unica cale viabilă pentru orice ființă. Chiar și un câine învață încetul cu încetul că dacă mușcă va fi pedepsit. Și dacă un câine poate să învețe, cum să nu acceptăm că orice om are această posibilitate, iar în cele din urmă se va recunoaște pe Sine și va fi un făcător de bine? 
Așadar un cunoscător al Sinelui îi va respecta viața și va încerca să-l îndrume spre Conștiință de Sine cu răbdare și neapărat cu dragoste.
Acel concept nebulos de Dumnezeu, cu referire la sursa vieții noastre, trebuie să se clarifice odată și odată, dacă vrem să mergem mai departe! Cu cât mai curând cu atât mai bine! 
Trebuie să înțelegem că este absurd ca o persoană exterioară nouă să fie sursa tuturor manifestărilor posibile ale acestui univers! Este extrem de absurd ca aceasta sursă sa se vadă ca personală, independentă și individuală. Din acest moment însă va fi foarte dificil pentru unii dintre voi să înțeleagă de ce unii iluminați au văzut aceasta sursă a vieții ca pe o persoană, care părea să le vorbească și să-i îndrume de undeva de deasupra. Iată care e motivul: în momentul în care energia ta internă (Kundalini) și împreună cu ea Conștiința urcă înspre creier și îl modifică, ceea ce vezi tu ca Tată Ceresc are formă de om, dar ea este propria ta formă. 
Ce v-a dat acea formă atât cât ați văzut-o cu chipul altei persoane, trăind la mila ei?! Deocamdată doar depresie, sentimentul neputinței și o vagă senzație de deșertăciune, pe care mereu v-ați chinuit să o înăbușiți. Ce vă dă să vedeți acea persoană cu chipul și identitatea voastră?! După primele cutremure de spaimă că îndrăzniți să demolați o iluzie atât de veche și puternică în omenire, veți simți o nemaipomenită încredere în sine și o dragoste adevărată pentru cel care sunteți. Veți înțelege atunci că Observatorul poate crea orice din Sine, că cunoscând sursa vieții energia și conștiința ta poate crea orice pentru propria ta bucurie și experimentare. La început toate înțelegerile vin ca o teorie, apoi ele devin sentiment și, dacă e cazul, materie.
Când afirm că eu sunt un cunoscător al Sinelui, și prin urmare mă simt conectat cu sursa absolută a tuturor manifestărilor, eu nu am în vedere că printr-un  hocus-pocus pot face minunile, ce se spune că le-au făcut dumnezeii în care credeți, ci vreau doar să spun că pas cu pas, respectând legile fizice, eu pot într-adevăr crea tot ce-mi doresc din realitatea mea cuantică. Eu știu, de asemenea, că această  Conștiența, elementul esențial al individualității mele, va dăinui cu adevărat miliarde de ani, până ce toate posibilitățile ei vor fi experimentate și savurate. Dar va veni o vreme când ea se va întoarce în sinele ei nemanifestat. Atunci toată memoria ei va fi ștearsă. 
Nici Buddha, nici Iisus și nici un alt cunoscător al Sinelui nu au știut totul. Nu e posibil ca trăind în această lume să fii permanent Conștient de Sine și să spui numai adevăruri. De fapt, și aici e o altă poveste pe care poate o voi aborda într-o bună zi, e mai mult decât probabil ca aceste persoane să nu fi existat niciodată, sau dacă au existat nu au trăit la nivelul, atât de cosmetizat pe care ni-l prezintă scripturile. Cel mai probabil ei sunt doar niște repere pe care înțelepciunea și cunoașterea unei epoci, într-un anume cadru geografic, și le-a creat ca să nu se piardă ceea ce s-a considerat că este foarte important, pentru a mai astâmpăra instinctele violente și animalice. Scripturile care ne-au rămas din istoria și cunoașterea lumii antice nu sunt nefolositoare, dar este foarte important să știi cum să le citești, și mai ales să nu le pui mai presus de Sine. 
Tu ești Dumnezeul tău și tu te-ai creat din Sine!
Ceea ce scriu provine din mine, ca rezultat al trăirilor și al experiențelor mele, nicidecum din vreo teorie copiată de undeva. Inevitabil există o legătură cu specia aceasta prin scrierile ei și mai ales prin acel subconștient comun de care nu ne putem îndepărta orice vom face. Istoria ne-a demonstrat că pot fi două persoane din culturi diferite, care să ajungă la aceleași concluzii despre viață, fără să fi avut niciodată vreo comunicare directă. Acest subconștient comun este motivul. 
Ceea ce sunt și ceea ce știu eu nu se poate judeca din perspectiva utilitarismului, pentru că nivelul de înțelegere al specie umane, în afara instinctelor de bază, nu-i permite sa vadă ceea ce este cu adevărat util pentru ea, mai ales pe termen lung. Mulți nu înțeleg încă celebrul aforism că: „ceea ce la început este ca otrava mai târziu devine ca nectarul”. Încrederea în sine și perseverența este cheia. 
Un Cunoscător al Sinelui, din care pas cu pas se creează materia, nu poate fi văzut cu ochii și nu poate fi atins cu palmele. El nu este o cantitate măsurabilă, și nu poate fi descris deoarece pentru un observator obișnuit el este încă doar cauză pentru ce va urma. Doar un observator, care a atins  înțelepciunea și trăiește viu sentimental uniunii cu totul, poate întrevedea un Cunoscător al Sinelui.
Nu există însă motive de entuziasm exagerat când întâlnești un astfel de om. Pentru tine orice ar spune el, ca rezultat al trăirilor sale, sunt doar teorii, care, e adevărat, te pot ajuta, dar forța activă a vieții tale numai tu ești. Numai cunoașterea Sinelui în propria ta ființa, ca entitate independentă, te poate ajuta să fii. Acest a fi este cauza primordială. A face și a avea urmează după aceea, iar fiecare pas pe această cale înseamnă o tot mai mare uitare de Sine. Și aici suntem noi,  în general, – departe de Sine datorită iluziei cu care se învăluie toate posesiunile în materie.

*

Iată cea mai ușoară cale de a te recunoaște pe Sine! Oprește-te o clipă din toate mișcările preconcepute ale corpului și ale minții, și încearcă să vezi începutul sau sfârșitul absolut al universului. Încearcă să-ți închipui sursa tuturor lucrurilor, și apoi încercă să vezi sursa acelei surse. Nu reușești, nu-i așa?! De ce?! Fiindcă pui problema greșit, în conformitate cu paradigma în care te-ai născut și în care trăiești. 
Haideți să vedem lucrurile și altfel. Din ce se naște o plantă? Dintr-o sămânța, nu-i așa? Dar sămânța din ce se naște? Dar inima care pompează sânge în tot corpul și îl susține de unde își ia ea energia? Din alimente, din aer, din apă vor răspunde unii! Dar iarăși vă întreb: de unde și-au luat aceste alimente viața și energia? Din sămânța lor, din esența lor, nu-i așa? Iată că ne întoarcem iar la sămânță! - De unde își ia sămânța viața? Și unde se duce sămânța a ceea ce este în sămânță? Vine ea din nimic și se duce în nimic? Nu e posibil așa ceva fiindcă într-adevăr nimic nu vine din nimic și nimic nu se duce în nimic! Atunci de unde vine ceva și unde se duce ceva când nu mai e ceva? Fără doar și poate acel ceva vine din realitatea lui subtilă, și când nu mai e văzut se duce în realitatea lui subtilă. Adică acel ceva, la începutul tuturor lucrurilor, se naște din sinele său, și când nu mai e lucru se duce iar în sinele său. Dar este acest sine doar sinele respectivului lucru sau este sinele tuturor lucrurilor? Acea viața subtilă din care se naște viața perceptibila este a cuiva anume? Imposibil, fiindcă noi vedem că lucrurile se nasc unele din altele și, mai mult decât atât, ele se susțin unele pe altele, devenind hrană și sursă de viață reciprocă. 
Acest Sine este așadar Unul la începutul tuturor lucrurilor! Fiecare dividere a ceea ce s-a născut din Sine face însă să se uite tot mai mult și mai mult acest lucru, până ce lucrul manifestat se trezește în mijlocul unui război crâncen pentru supraviețuire. Tot ce-l mai susține este instinctul primordial, singura legătură cu Sinele. 
Dar cum ar fi să înțelegi acea sursă a tuturor lucrurilor cu fiecare neuron și celulă a individualității tale? Ar fi diferit; negreșit pacea și liniștea s-ar institui în ființa ta, și te-ai înclina de la sine în fața a tot ce există. Ai spune: „O, ce minunat este, eu sunt în tot ce există, Eu Sunt!”                                                   
Dar acum să ne întoarcem la Sursă. Poate fi ea personală? Dacă ar fi personală ar trebui să fie și individuală, și atunci ar putea cunoaște ceea ce este individual ce se află în toate ființele?! Nicidecum, ar fi separat și doar ar putea presupune unele lucruri despre alte ființe, așa cum și noi presupunem lucruri despre alte ființe, în funcție de gradul nostru de cunoaștere și înțelepciune. O ființă superînțeleaptă, care cunoscându-și realitatea sa subtilă, cunoaște foarte multe lucruri despre celelalte din jur, poate fi uneori numită zeu sau dumnezeu, dar sursa a tot ce există, a vieții mele ea nu poate fi, și nu mă poate cunoaște în interiorul meu. În interiorul meu este numai sursa vieții mele, și cunoscând-o eu devin propriul meu stăpân, Dumnezeul meu, și uneori și a altor oameni, dezorientați și naivi. Adică aș putea deveni, din întâmplare. Așa este și cu Dumnezeul oricărei religii teiste, mai ales după ce trece ceva timp și se povestește din auzite. 
Dar nu despre asta vreau eu să vorbesc acum. Nu am deloc de gând să-mi consum neuronii pe discuții sterile. Vreau să va spun doar atât: eu sunt Sinele, și mă simt unit cu tot ce există, fiindcă eu am cunoscut acest Sine indivizibil, indestructibil și etern. Lumea în care trăiesc este sinele meu, de vreme ce ea provine din sinele ei, cu toate lucrurile, planetele, stelele și tot  universul. Acest Sine nu este separabil și nici divizibil. Acest univers există atât vreme cat îl observ, Eu, Cel Viu, nu această persoană, nu acest nume, nu această formă! Acest univers există atât timp cât este ceva viu în el, adică există pentru totdeauna, dacă nu în formă manifestată, atunci măcar în formă subtilă, ca sămânță. 
Înțelegând aceste lucruri nu îți mai este frică de nimic. Frica instinctuală poate rămâne, dar frica de iluzii dispare pentru totdeauna.
Ești Dumnezeul propriului tău univers, ești chiar Creatorul lui, așadar, ridică-te omule și luptă pentru viața ta, pentru dreptul de a fi propriul tău stăpân, respingând iluzia religioasă care te-au transformat într-o ființa slabă și fricoasă! Este dreptul tău să fii fericit și liber. 
Ce ți-a inoculat prin forță  iluzia în tine, încă de când erai copil, alungând-ți inocența și bucuria de a trăi, scoală-te acum, omule, în picioare și scuip-o afară. Ești Sinele, ești sursa subtilă a acestui univers! Este dreptul tău să fii inteligent, să vezi uniunea ta indestructibilă cu Tot Ce Există și să nu te mai temi niciodată de moarte. Moartea este doar o schimbare în Viață! Conștiența ta se poate îmbunați pana acolo încât să nu mai uiți niciodată de Sine, indiferent de schimbare. 
Când vei mai simți nevoia să mulțumești, adică să te închini, închină-te ție însuți, că te-ai descoperit. Trupul, mintea și inima să se închine ție, doar ție, doar lui Eu Sunt!
   
*

Sunt aproximativ doi ani și jumătate de când am fost conștient pentru prima dată de ridicarea energiei Kundalini. A fost cea mai terifiantă experiență pe care după părerea mea o poate trăi un om, și nu o recomand nimănui până ce nu se acumulează o profundă cunoaștere a fenomenului și, mai ales, până ce nu te înconjori de persoane competente, care te pot sfătui în momentele delicate. Pe mine m-a luat un pic pe nepregătite, și nu am putut să cer ajutor nimănui, fiindcă nu am avut norocul să găsesc pe cineva potrivit în lumea mea. 
În același timp eu cred că nimeni nu poate vedea cu adevărat până ce nu își ridică această energie în creier și îl transformă. Este foarte important totuși ca în prealabil să te întărești cu o adâncă încredere în Sine și să te îndepărtezi de persoanele care, deschis sau voalat, au încercat mereu să te descurajeze. 


***

Învață cum să te reîntorci la Sursă


Toate posibilitățile sunt în puterile noastre. Tot ce vă trece prin minte poate exista și în realitate. Atât în sus cât și în jos. Atât ceea ce poate să vă facă fericiți cât și ceea ce poate să vă facă nefericiți. Este straniu cum unii oameni îți distrug viața și văd că asta e în puterile lor și nu văd că, prin aceleași puteri, ar putea să și-o facă un ocean de bucurie și frumusețe.
Există un secret?! Nici vorbă! Este probabil cel mai discutat subiect al acestei epoci moderne, și nu există discuție între doi oameni, când vorbesc despre problemele lor, în care soluțiile să nu fie reamintite. Fiecare în limbajul său -  țăran, comerciant sau intelectual - ne spune că problema este în mintea noastră, cu cele doua aspecte esențiale ale subiectului. Primul este sistemul greșit de credințe despre viață, pe care eu le numesc „iluzii”, iar al doilea se referă la acel vierme care a intrat în mintea omului, exprimat prin formula „nu pot!”
Vedeți, nu e niciun secret, toți știți într-un fel sau altul asta, dar nu puteți porni la treabă, recreându-vă viața, fiindcă vă lipsește o scânteie care să aprindă potențialul practic nelimitat care se află în voi.
Îndrăznesc să vă spun că scânteia este în ideea primelor cinci rânduri din textul alăturat numit „Renunțare”. Citiți cu atenție aceste cinci rânduri și apoi meditați asupra lor! Dacă ajungeți să credeți că sunt adevărate, atunci vă puteți recrea viața de la zero. Dacă credeți că în voi este Sursa universului, lucru care este adevărul pur , și deveniți Conștienți de Sine, de puterile potențiale și nelimitate care se află în voi, puteți crea un univers real, în care voi să fiți Creatorul. Nu este nici o exagerare!
Prima condiție a debarasării de iluzii este învățarea modului cum să-ți asculți Conștiința. Toți oamenii au Conștiință, să fie clar. Când spunem despre cineva că nu o deține trebuie să înțelegem doar că încă nu și-a ridicat-o în creier. Ea este acolo unde este el! Nu are sens să o localizăm încă.
Desigur la început este foarte dificil, fiindcă în creier ajung doar fărâme ale ei, iar omul nu poate deosebi glasul Conștiinței de cel al dorințelor și al iluziilor, deja create.
Aici am să vă dau un exemplu din viața mea, o viața încărcată de experiențe și mai ales de meditație asupra lor.
Cu mulți ani în urma aveam doi prieteni, ca și mine interesați de cele mai profunde aspecte ale vieții. Erau doi oameni care știau multe, de la care puteai afla o sumedenie de informații despre Sine, Conștiență, Conștiință și așa mai departe. La rândul meu, aveam un sistem destul de coerent de credințe despre viață, și eram pe drumul meu de îmbunătățire. Multă vreme am purtat cu ei discuții filozofice de o profunzime rară, la care dacă ai fi asistat ți-ar fi stat mintea în loc. Încetul cu încetul însa am început să mă simt rău conversând cu ei. Ne întâlneam pe dealurile Cetățuii în mijlocul unei naturi încărcate de frumusețe. Nu înțelegeam de ce mă simt rău. Când ajungeam acasă eram un pachet de nervi. De îndată ce mă vedea soția îmi spunea: „Ce e cu tine? Nu vezi că întâlnirea cu oamenii aceștia îți face numai rău? ”Dar eu nu o ascultam și continuam să-i caut. În fapt soția mea era vocea Conștiinței, iar mai târziu când am început să-i disting glasul, mi-am dat seama și de ce întâlnirile cu oamenii aceștia mă transformau într-un pachet de nervi. Toate discuțiile erau doar teorii. Analiza pe care o făceam noi omului și lumii inevitabil cădea în critică, desconsiderare si dispreț la adresa celorlalți, despre care noi spuneam: că dorm. Conștiința îmi spunea, atât cât puteam eu să o ascult, că cunoașterea nu are nici o valoare dacă nu îi înțelegi și nu îi iubești pe oameni. Dacă îngâmfarea, intoleranța si disprețul pornesc din tine, indiferent de motiv, ele se întorc înapoi și te afectează. În discuțiile cu ei încercam să rup cumva tiparele și să spun ceva ce nu e cuprins în limbajul de lemn al scolasticii spirituale. Unul dintre ei, bărbatul, nu pierdea nici o ocazie să-mi dea peste nas. În special el, prin mesajul lui, mi-a inoculat un dureros sentiment de descurajare, iar cuvintele „Nu poți!/Nu putem!” erau preferatele lui. Celălalt prieten, femeia, își permitea orice batjocură în spatele unui „amortizor” foarte puternic – caracterul ludic. Mă durea pentru că îi primisem în spațiul meu interior, și de la cuvinte de prețuire sinceră față de trăirile și concluziile mele, fața de cărțile mele și implicit fața de persoana mea, acum ajunseseră să mă lovească cu asprime. Iar eu eram, în acea perioadă, în plin proces de ridicare al lui Kundalini, și numai de critica lor nu aveam nevoie. 
Îmi aduc aminte de o replică a prietenului meu, care venind vorba despre articolul „Vreau să iubesc”, m-a apostrofat cu severitate, spunându-mi textual: „Ce înseamnă prostiile astea? Ce te împiedica să iubești?!”
Haideți, pe bune, spuneți-mi voi ce ne împiedică să iubim! Oare toate cuvintele lui Oxford Dictionary sunt suficiente ca să putem spune ce ne împiedică să iubim?! Nu cred!  Am rămas perplex de această replică.
Dacă Conștiința nu m-ar fi împins de la spate și nu m-ar fi determinat să rup întâlnirile cu acești oameni, pe fondul problemelor pe care le produce ridicarea lui Kundalini, cred că aș fi clacat. Materia acestui trup are o limita în toate.
Oamenii religioși vor spune că un înger sau un diavol a făcut ceea ce vă voi spune în continuare.
Din câteva sute de numere de telefon, pe care le aveam în agendă, numerele acestor oameni mi-au dispărut într-o zi,  subit și inexplicabil. Cei mai raționali dintre voi vor spune că motivul nu poate fi decât o eroare a sistemului sau o setare prestabilită. Dar cum e posibil ca numai numerele lor să se șteargă?! Și ciudățenia este că nu mi s-au șters numai odată, dar după ce le-am reintrodus ele s-au „evaporat” din nou după ceva timp. Chiar dacă încă nu știam prea bine să o ascult Conștiința țipa la mine: nu-i mai contacta pe acești oameni!
Iată cum s-au întâmplat lucrurile în realitate. Materia mea, respectiv mâinile, la cererea expresă a Conștiinței, a șters acele numere din agendă deși, vă jur, mintea, sau cea ce numim Conștientul obișnuit, nu-și amintește nimic despre această acțiune. Acesta e un caz rar când Conștiința intervine și se impune asupra Conștientului neputincios. Și de aici înainte, ca să nu arăt desconsiderare pentru cei care cred în puterile nevăzute care le coordonează viața, spunând că sunt de la Dumnezeu, (câtă dreptate au, deși ei îl văd adesea deformat pe acesta,) voi spune că și eu am un înger care mă ajută. El este Conștiința mea, și știu că el nu mă va părăsi niciodată. Fericirea mea depinde numai de modul cum voi ști să-l ascult.
Deși maniera cum îl prezintă religiile teiste pe Dumnezeu este inacceptabilă pentru mine, și nu ar fi decât o dovadă de involuție să-l vad așa cum îl explică ele, mai ales în cuvânt( pentru că în inima sunt foarte mulți oameni minunați în cadrul Bisericii), am să fac ori de câte ori e nevoie referiri la cuvintele scripturilor.
Am să vă spun în acest moment ceva despre celebrele cuvinte ale lui Iisus cu privire la dispreț si desconsiderare. Textual el ne spune: „că orice hulă va fi iertată, dar hula împotriva Duhului Sfânt, niciodată!” Acest Duh Sfânt este Conștiința. Atunci când nu-ți asculți Conștiința nefericirea nu e departe. Cât privește iertarea, de îndată ce îți respecți Conștiința ea uită toate neajunsurile trecutului. 
În continuare voi relata un alt eveniment foarte sugestiv al felului cum acest înger al meu mă ajută. Atitudinea acestor doi prieteni ai mei îmi stătea ca un ghimpe în inimă de aproximativ un an și jumătate, de când am rupt legătura cu ei. Am mai avut articole despre acest subiect, și unul chiar l-am postat pe blog cu câteva luni în urmă, dar l-am șters după câteva zile, la cererea expresă a Conștiinței, de această dată în mod conștient.
Acum vreo săptămână am scris un alt articol despre cei doi, foarte puternic și mulțumitor pentru Conștientul meu. Peste câteva zile am mai scris unul, care oferea și mai multe explicații și înmuia oarecum tonul. Oricum cuprindea foarte multe referințe critice și era încă plin de durități la adresa lor și al religiilor. După ce muncisem la acest articol vreo 4-5 ore intens acum câteva zile, și la fel de intens vreo trei ore aseară, iar în tot acest timp ceva în mine îmi spunea: „încetează!”, din fișierul „Notițe” al telefonului meu, unde de o vreme îmi scriu articolele, textul meu a dispărut pur și simplu. Niciodată nu mi s-a mai întâmplat asta, și am scris zeci de texte acolo. Tot ce-mi amintesc este că mâinile mi-au făcut câteva mișcări bruște și textul dus a fost. Câteva minute l-am căutat cu desperare prin toate aplicațiile și fișierele telefonului, dar fără nici un rezultat. Și brusc am fost cutremurat din nou. Conștiința, îngerul meu a intervenit iarăși. Mi-am dat seama că indiferent cât de tare m-au rănit oamenii aceștia ei nu merită să-i numesc cu cuvinte urâte. Nu e vorba doar de respectul față de ei, ci de respectul fața de mine. Cuvintele acestea ar fi fost precum lanțurile prietenului lui Scrooge, și ar fi trebuit să le trag după mine ca niște păcate. Și iarăși s-a făcut lumină în mine, și un neasemuit sentiment de dragoste și înțelegere m-a cuprins cu privire la oamenii aceștia. Conștiința mi-a atras iar atenția că pentru a te împlini trebuie să-i iubești pe toți și pe toate indiferent de faptele lor. Trebuie să înțelegeți că Conștiința și eu una suntem, ea nu vine din afară!
Aveam de gând să public acele doua articole, unul astăzi și celălalt peste doua zile. Dar la cererea Conștiinței, experimentând un neasemuit sentiment de mulțumire, l-am aruncat pe cel care mi-a rămas în coșul de gunoi al textelor scrise în ciuda Conștiinței mele. L-aș fi putut recupera și pe celălalt, fiindcă făcusem o salvare cu el, mai puțin cu ce lucrasem aseară.
Iată, dragii mei, care este primul pas ca să-ți poți recrea viața intrând în contact conștient cu Sinele. Răutățile lumii acesteia supervizate de tartorul suprem, Iluzia - adevăratul „satana” (nu e o realitate, nu e o persoană!), stă mereu în umbră și vă îndeamnă la autodistrugere.
Conștiința voastră și un alt înger omnipotent al Vieții – Iubirea, sunt primii care vă pot ajuta. Apoi încetul cu încetul, fiind conștienți de Sine, vă veți putea rescrie viața de la zero.


***


Despre chakre

Scopul oricărei practici spirituale este realizarea Sinelui, a uniunii cu Viața indivizibilă, indestructibilă și eternă, și prin asta alungarea fricii și obținerea beatitudinii.
Deschiderea chakrelor și uniunea cu Tatăl Ceresc prin ridicarea energiei Kundalini, primirea luminii pranice și slujirea în conștiință ajută tocmai acestui scop, fiindcă abandonându-ne divinității nu noi spunem că suntem Dumnezeu, ci Dumnezeu din noi spune: „Eu sunt Dumnezeu”.
Activarea chakrelor, fără supravegherea unui profesor cu experiență, poate fi totuși un lucru foarte periculos, fiindcă energia titanică şi neîmblânzită a materie, denumită generic Kundalini, atunci când întâlneşte o chakră ce se încăpăţânează să se deschidă, din cauza frustrărilor acumulate, poate să ducă la explozia ei şi implicit la moarte sau nebunie. Lupta cu diavolul sau cu creaturile infernale din povestirile sfinţilor şi marilor yoghini sunt reflexii ale dezechilibrelor din anumite chakre, neajunsuri ce dispar odată cu realizarea uniunii cu Totul la deschiderea completă a lui sahasrara. Diavol se traduce prin adversar. Sentimentul de uniune cu Totul alungă iluzia adversarului, căci ce adversar ar putea avea Totul?!

*

Scopul creaţiei şi al manifestării este realizarea formei personale a lui Dumnezeu, prin ridicarea la sublim a bunăvoinţei, iubirii, cunoaşterii, înţelepciunii, iertării, bucuriei de a trăi, stăpânirii de sine, păcii interioare. 
Prin prezența Sinelui din inima noastră toţi suntem fii şi fiice ai lui Dumnezeu, şi aşa cum, de exemplu, fiul calului ajunge cal, iar fiul vulturului ajunge vultur, tot aşa prin maturizare fiul lui Dumnezeu ajunge Dumnezeu. În Evanghelii se foloseşte expresia „Fiul Omului” cu referire la Realitate şi Devenire.
În univers există probabil miliarde de mitologii asemănătoare celei create în jurul lui Iisus, ca fiu a lui Dumnezeu, şi toate sunt adevărate, fiindcă au la bază un principiu etern şi imuabil conform căruia prin evoluţie spirituală fiinţa vie se integrează în Dumnezeu - Absolut şi îşi recunoaşte în sfârşit adevărata identitate. 

Chakrele sunt o corespondenţă corporală a celor mai puternice sentimente ale omului.
Mutarea atenţiei şi intensificarea activităţii în chakrele superioare: a inimii (anahata) - centrul iubirii, a gâtului (vishuddha) - centrul voinţei de îmbunătăţire şi a expresivităţii, a porţiunii dintre sprâncene (ajna) - centrul conştiinţei și al respectului față de viață, a zonei din vârful capului (sahasrara) - trăirea divinităţii şi realizarea uniunii cu Totul este tot ce vă pot recomanda mai bun. 
Bucuria gândului bun, a cuvântului bun şi a faptei bune începe prin simţirea în inimă şi continuă până în sahasrara.
Din motive de securitate ajna trebuie să rămână permanent un punct fierbinte, un ochi vigilent care văzând totul destramă iluzia înainte de a produce daune.
Este foarte important să vă deschideți mai întâi chakrele care țin de integritatea fizică, începând cu muladhara, svadhisthana, manipura și apoi să vă concentrați asupra celor spirituale. Dacă deasupra ombilicului se resimte durere înseamnă că manipura este blocată de anumite emoții negative, vechi și reprimate. Nu le puteți rezolva decât prin iertare și autoiertare. Apoi urmează calea largă a echilibrului și încrederii în sine.  

*

În această lume munca este numai un pretext. Nevoia este mai mult decât necesară fiindcă numai prin ea se poate ajunge la înțelepciune. Dumnezeu de-a gata nu merită nici un respect, și din fericire așa ceva nici nu există, dar Dumnezeu ajuns Dumnezeu prin propriul său efort și sacrificiu merită toată închinarea noastră. Dumnezeu există concomitent sub trei aspecte: Viață impersonală, Sine Suprem și Personalitate Supremă Divină. Când omul își recunoaște Sinele Suprem din inimă se unește cu Viața impersonală și realizează prin sine însuși Personalitatea Supremă Divină.  
Este în natura noastră să realizăm înțelepciunea şi trăsăturile divine: nemurirea, cunoașterea obiectivă, conștiința neîntreruptă de sine, capacitatea de a readuce sufletul în corp, vindecarea instantanee, tratarea tuturor oamenilor ca pe ființe egale cu noi, renunţarea și multe altele. 
Cei care au realizat Persoana Divină precum: Krașna, Vishnu, Şhiva, Buddha, Iehova, Allah, Iisus și încă mulți alții au fost mai înainte de toate oameni printre oameni și au evoluat prin cunoașterea Sinelui. Cunoscându-și Sinele ei au intrat în comuniune cu Tot Ce Există şi au obţinut puteri enorme pe acest Pământ şi în acest Univers. 
Ceea ce știm noi despre ei din cărți este puțin, dar în același timp extrem de prețios, ceea ce trebuie să mai aflăm pentru a ne uni cu ei în viață și cunoaștere divină este hotărât să obținem fiecare în parte prin propriul nostru efort și sacrificiu.

*

Trezirea lui Kundalini ar trebui să fie o sărbătoare, fiindcă prin ea se deschid nenumărate posibilități de comunicare cu divinul. Totuși, în anumite cazuri ea produce probleme.
Iată cel mai bun sfat pe care pot să-l dau celor atacați de teroarea Kundalini: evitați-i pe toți cei care vă contestă Sinele! Fără îndoială voi l-ați cunoscut, fiindcă altfel nu ați fi afectați de pierderea a ceea ce nu ați avut. Maeștri, prieteni, familie, orice-ar fi în viața voastră aparent benefic, dar care în fond vă tulbură și vă distruge încrederea în sine este o tovărășie rea ce trebuie oprită fără întârziere. Renunțați la orice comunicare intimă cu ei. Păstrați-le cele mai pure gânduri și sentimente, dar nu le mai permiteți niciodată să intre în spațiul vostru interior. Pentru nevoile sufletului comunicaţi doar cu divinul. Întoarceți-vă la Sinele care v-a umplut inima de bucurie până de curând și vedeți cum mintea voastră, în căutare de confirmări, v-a adus în situația neplăcută în care vă aflați. Cea mai mare greșeală pe care ați făcut-o este că după ce v-ați cunoscut Sinele v-ați dus să-i întrebați pe alții de autenticitatea căii voastre. Iar ei, neputând înțelege ceea ce nu se poate pricepe cu mintea, v-au contestat calea și v-au distrus încrederea în sine.
Ajunge atâta rătăcire! Întoarceți-vă în voi înșivă și vedeți-vă acolo adevăratul vostru maestru! 

*

„Hrana cu lumină” este în primul rând hrană pentru suflet, o sursă continuă de emoţie şi entuziasm în favoarea evoluţiei.
Capacitatea ei de a înlocui hrana fizica este posibilă numai o dată cu dezvoltarea corpurilor subtile (pranic, emoţional, mental, astral, eteric şi cauzal). Căutarea hranei și procesarea ei însa coincide cu experimentarea vieții și obținerea înțelepciunii, astfel încât numai cel pe deplin înțelept, care și-a realizat Sinele, identic cu Viața indivizibilă, care susține toate ființele, și prin aceasta se simte unit cu Tot Ce Există, are puterea și dreptul de a renunța, dacă vrea el, la munca pentru procurarea hranei. 
Sinele nu poate fi văzut, exprimat sau gândit, el este deasupra manifestării fiindcă este sursa ei. Simbolul Soarelui care ne scoate din ignoranța fricii și a întunericului este singura noastră posibilitate de a ni-l reprezenta, iar lumina lui reprezintă Conștiența noastră.
Având suficiente motive să creadă ca tot ce mai are de făcut este să unească energia Kundalini - energia atomică, enormă și subconștientă a propriului său corp cu energia întregului univers în sahasrara, omul obține supraconştienţa intuitivă și liniștea vieții veșnice. 

Nu am să vă ascund că aceasta este încercarea supremă a ființei omenești, cea mai terifianta dintre toate, dovada absolută de dragoste și dăruire față de unicul Dumnezeu, Dumnezeul care ești. Să aveți răbdare și încredere în voi înșivă, fiindcă ce înseamnă doi-trei ani de groază și acută amenințare a nebuniei pe lângă conștiența și liniștea vieții veșnice?!
În ajutorul vostru va ofer trei mantre pe care le puteți folosi în funcție de situație:
Eu sunt cel care sunt.
Nu vreau asta.
Și asta va trece.

***

Scopul vieţii


Există unele lucruri asupra cărora oamenii nu au căzut niciodată de acord. Şi fiindcă nu au ajuns la nici un consens astăzi evită să mai discute despre ele. Primul şi cel mai important de pe această listă este cel cu privire la scopul vieţii. Însă ce poate fi mai rău decât concluzia filozofilor sceptici că viaţa nu are nici un scop?... Şi totuşi ceva nu poate să fie fără să aibă un scop. De ce ar fi?! Se poate admite că simţurile ne înşeală şi vedem deformat o mulţime de lucruri, dar că nu suntem vii nimeni nu poate admite. Aşadar, suntem vii şi uneori e cazul să ne întrebăm: pentru ce?
Întâi să clarificăm ce este viaţa. Este acelaşi lucru cu manifestarea şi numai atât? Sau poate exista atât viaţă manifestată, cât şi viaţă nemanifestată? Iar conştiinţa poate fi doar a vieţii manifestate, sau poate fi şi a vieţii nemanifestate? Pentru mine e amuzant să aud că nicăieri nu există condiţii de viaţă ca pe Pământ, în consecinţă e puţin probabil să mai existe viaţă undeva în univers. Oare nu suntem prea îngâmfaţi?! Când ne glorificăm unicitatea formei şi a civilizaţiei oare nu facem exact ca orice cioară care îşi laudă puiul său?!
Acest segment minuscul al vieţii, cel manifestat, este el singur în măsură să ne ardă creierii prin complexitatea lui, ce să mai vorbim de imensitatea de posibilităţi ale vieţii nemanifestate…
Nu putem fi de acord că Plăcerea este scopul vieţii, măcar şi din simplul fapt că ea nu poate fi percepută decât după opusul ei, adică după tristeţe, durere, boală suferinţă.
Atunci să fie scopul vieţii Cunoaşterea? Cunoașterea a ce şi pentru ce? Cunoaşterea felului cum să obţii plăcerea? La ce e bună dacă prin prelungirea prea mult în timp a oricărei plăceri ea devine stingheră şi plictisitoare? Atunci Binele să fie scopul vieţii? Ca şi Plăcerea Binele nu poate fi perceput decât după Rău.
Astfel am putea enumera la infinit tot ce ne vine în minte, fără să găsim niciun punct fix care să se poată numi scopul vieţii... Şi totuşi, dacă este, viaţa trebuie să aibă un scop!
Vivekananda spunea că Libertatea este scopul vieţii. După părerea mea, înţelegerea acestui om este un vârf al cunoașterii omeneşti de până acum, dar în manifestare libertatea fără conştiinţă este o sursă continuă de dezordine şi haos. Libertatea poate fi inofensivă numai când nu e însoţită de putere, adică de manifestare. În viaţa nemanifestată libertatea însă este un nonsens. Iar în viaţa manifestată este imposibilă şi inacceptabilă. Dar libertatea la aceeaşi dimensiune cu gradul de conştiinţă poate fi un lucru acceptabil. Însă această libertate nu poate fi decât direct proporţională cu lipsa necesităţilor. Fără obiecte, fără pasiune, fără cerinţe! Şi atunci de unde să mai vină plăcerea, dacă ea nu este decât un efect?! Şi dacă nu e plăcere ce motivaţie mai poate întreţine acţiunea?... Ce vedem acolo unde nu există nicio acţiune? Delăsare, spirit vegetativ, abrutizare. Libertatea de a nu face nimic este, aşadar, o monstruozitate, dorinţa de a face ceva este o calamitate.
Buddha a spus că dorinţa este cauza suferinţei. Aşadar, dacă doreşti suferi, iar dacă nu dorești degenerezi, iar la un moment dat nu-ți mai poţi întreţine viața sau eşti ucis din cauza conflictelor pe care le naşte lipsa de conştiinţă.
Oricât am scormoni de adânc în filozofia omenească, oricât am face apel la cunoştinţele noastre şi ale altora, oricât am lua experienţele la purificat şi am extrage concluzii din ele vedem că în afară de epuizarea minţii nu am realizat nimic. Şi atunci spunem: „Facă-se voia lui Dumnezeu! Eu nu pot ajunge la nici o soluţie!”
Dar credeţi că e atât de simplu?! Care poate fi voia lui Dumnezeu?... Și uite așa, încetul cu încetul, ajungem la scopul real al vieţii. Voia lui Dumnezeu este să fim perfecţi ca el, realizând că el este spirit, și în Sine noi am fost unul dintotdeauna. 
Dar putem spune că suntem aproape de acest ideal?! Există desigur oameni care înţelegând asta au deja o voinţă de fier, capabili să renunţe la mintea lor, la opiniile lor, la religia lor separatistă pentru a îmbrăţişa natura divină, dar ei sunt puţini, şi atitudinea lor nu se poate transmite. 
Se înţelege, aşadar, care e opinia mea cu privire la scopul vieţii: păstrarea ei cât mai mult posibil, ca prin efort constant şi hotărât să se obţină sublimarea ei! Observați că ataşamentul faţă de copii este uneori mai puternic decât faţă de propriul nostru trup? De ce?! Fiindcă este ca şi cum am fi predat ştafeta unui tovarăş mai odihnit şi mai tânăr, spre a o purta spre finiş, spre absolut. Şi o dată cu ştafeta ne-am dat propria noastră viaţă, cu toate aspiraţiile ei. Care la început şi mai ales la gradul de conștiință în care ne aflăm poate să treacă adesea prin eroare, dar e important că se continuă cursa, şi idealul divinităţii nu este niciodată uitat.
Facă-se dar voia lui Dumnezeu!
Fie ca puţin câte puţin, din generaţie în generaţie, să ajungem tot mai buni şi mai puţin ataşaţi de căi eronate!
Chiar dacă nu putem înțelege ce înseamnă Dumnezeu, avem totuşi o părere despre ceea ce înseamnă perfecţiune! Trebuie să existe o cale de a depăşi dualitatea naştere-moarte, bucurie-tristeţe, sănătate-boală, bine-rău, încântare-dezgust! Perfecţiunea în natura lui Dumnezeu nu poate fi plictisitoare! Perechea interes-plictiseală poate exista numai cât există perechea naştere-moarte. Conștiența de Sine depăşeşte totul! 
În concluzie, nu ne putem opri până ce nu realizăm Fiinţa divină!

***

Destinul unui om


Destinul unui om este suma posibilităţilor pe care el a decis să le activeze din cele pe care divinitatea le-a dat în mod egal şi infinit tuturora.
Se poate spune că Dumnezeu ne-a dat doar viaţa şi puterea de decizie.

Filozofia este uneori rece şi implacabilă, se prea poate ca în cele ce urmează să nu găsiţi aproape nici un pic de căldură sufletească.
Aşadar, completând acest citat personal, foarte drag mie,  voi spune că după momentul în care divinitatea ne-a dat puterea de decizie ea nu mai este deloc răspunzătoare pentru ceea ce ni se întâmplă. Din acest moment ea nu mai poate interveni direct în destinul nostru, oricât de aprinse ar fi rugăciunile noastre. 
După mine aceasta este înţelepciunea supremă, căci altfel universul ar fi un loc fără de justiţie şi echilibru. Dacă Dumnezeu ar ajuta în mod direct pe cel care se uită pe sine, amintindu-şi de el numai când a ajuns în impas, atunci Dumnezeu nu ar fi decât o armă periculoasă în mâna inconştienţilor.
Pornind de la aceste consideraţii, destinul este numai şi numai în mâna omului, el decide dacă vrea să fie bun sau rău, el decide dacă pentru binele său are voie să calce peste orice sau, din contră, trebuie să fie atent la orice făptură şi la orice fir de iarbă.
Aria posibilităţilor omului, pornind de la un mediul strâmt în care s-a născut, poate ajunge până la spaţiul infinit şi timpul flexibil. El îşi poate crea nu numai viitorul, dar îşi poate crea şi trecutul. Trecutul care a fost cândva, activându-se o altă serie de posibilităţi, se poate înlocui cu altul, în care să nu se mai regăsească erorile de altădată.
În principiu aceasta este una dintre primele decizii ale formelor de viaţă - o persoană care nu şi-a realizat fericirea să dispară, pentru a face loc altei forme care să-i îndeplinească aspiraţiile.
În condiţiile cosmice actuale, fericirea care îl hrănește pe om nu poate să dureze mai mult de 70-80 de ani. Excludem aici accidentele în sus şi în jos, o altă posibilitatea pe care fiinţele vii şi-au activat-o. De ce există accidentul şi pentru ce a fost el activat este un mister pe care nici eu nu mi-l pot explica acum.
În încheiere, ca să nu obosesc prea mult mintea cititorului cu o diversitatea confuză de informaţii, voi spune parafrazând: toate lucrurile sunt aşa cum trebuie să fie!


***

Vreau să iubesc


Raţiunea îmi cere insistent ca propoziţiile ce urmează să rămână secrete, o simplă afirmaţie făcută într-un moment de indescriptibilă emoţie interioară, un moment din acela când întreaga viaţă şi parcă întreg universul se reduc la o trăire şi la o idee. Dar sufletul meu nu e de acord cu această opinie a raţiunii şi insistă să las această trăire să curgă fără nici o oprelişte, fiindcă el crede că acel moment de adevărată magie pe care l-a trăit poate fi transmisibil şi înţeles la justa lui valoare. Îmi ascult sufletul, aşadar, şi sper ca măcar cineva vreodată, citind aceste rânduri, să aibă ca şi mine sentimentul viu că iubirea dăruită indiferent cui şi fără nici un motiv este adevărata frumuseţe a vieţii.

Doamne, Viața mea, vreau să iubesc! 
Vreau să iubesc şi să vindec, vreau să trăiesc în dragoste!
Atâta timp am trăit fără iubire, atâta timp am tremurat în întuneric, atâta timp am suferit şi am suferit încât totul s-a făcut întuneric şi frica aproape m-a răpus. 
Acum vreau să iubesc, Doamne, vreau să iubesc fără nici o condiţie, vreau să mângâi orice făptură, vreau să strâng în braţe orice fiinţă, vreau să reînvii orice inimă, vreau să bucur orice suflet, vreau să luminez orice trup, vreau să bucur orice privire! 
Vreau, Doamne, să iubesc, vreau să iubesc şi să fac bine, vreau, Doamne! 
Uită-te la mine, Doamne, Viața mea și fă ca această rugăciune să devină realitate!

*

Cum ar fi dacă rostind doar nişte cuvinte omul ar putea să-şi crească vibraţia propriei materii?!
Ce vrajă s-ar petrece cu el şi ce măreaţă i s-ar dezvălui lumea! 
Dar fiindcă pentru această transformare este nevoie de o energie titanică, omul obișnuit poate doar spera la sclipiri sporadice care să-i reamintească tainele și frumsețile vieții divine. 
Cuvintele „vreau să iubesc” rostite apăsat şi cu o vibraţie superioară rostirii cuvintelor cotidiene poate reprezenta o astfel de sclipire de nedescris. 
Orice om are posibilitatea de a adapta rugăciunea de mai sus firii sale, tot ce e important este să se păstreze vibraţia ridicată al lui „vreau să iubesc” în momentul rostirii, scăzându-se în acelaşi timp densitatea propriei materii prin dezinteresul total şi necondiţionat faţă de orice altceva ce ar putea să-i mai treacă prin minte.
„Vreau să iubesc” poate institui una din cele mai mari energii transformatoare din viaţa unui om. Şi atunci „vreau să iubesc” nu va mai cuprinde doar ceea ce există în afara lui, ci şi ceea ce există în el. 
Depresia, îngrijorarea, teama şi tot ceea ce macină mintea unui om nu mai există! Rămâne doar „vreau să iubesc” – Voinţa care îl protejează de moarte şi întristare.


                              Sfârșit



03. Fii o bucurie pentru tine însuți - Mar 24, 2016 10:36:00 AM
Buddha spunea: Fii o lumină pentru tine însuți! Slăvit fie înțeleptul! Eu aș vrea să mai adaug la cuvintele lui: Fii o bucurie pentru tine însuți! Caută în adâncul ființei tale motive de mândrie și respect față de sine, caută printre lucrurile aparent mici, pentru că acolo vei găsi divinitatea din tine. Nu te mai uita la chipul ce ți-l arată oglinda, la avere, la titluri ori la recunoașterea oamenilor. Majoritatea celor cu care te-ai întâlnit în viața aceasta au avut o înțelegere redusă și nu s-au preocupat aproape deloc de Ființă. Recunoaște că și tu ai făcut la fel, dar în acest moment, chiar în această clipă adună-ți toată forța din tine și simte-o în coloana vertebrală. Așa, dacă ai reușit și simți un fior de la baza ei până în creștetul capului acesta este primul semn că urmează să te trezești. Tovarășii de viață v-au desperat cu lecții de comportament, șefii v-au ținut numai în porunci, psihologii v-au spus să faceți așa și așa, trainerii v-au promis marea cu sarea, iluminații v-au ținut discursuri și v-au scris cărți, dar puțini oameni v-au putut spune cu certitudine Adevărul. Iar acest Adevăr, în cei mai simpli termeni, este următorul: toate cuvintele sunt literă moartă dacă conștiința și energia voastră se află blocată în sferele joase. În spatele unor porți de plumb stă sufletul tău închis și nimeni nu-i poate vedea lacrimile... De aceea tu mai înainte de toate caută să deschizi ușa acestor planuri joase și încearcă să te ridici în cele înalte.Acesta este kundalini - arta transformării întunericului în lumină. Ați luat ca pe un amănunt această învățătură și i-ați crezut doar pe cei care v-au îndemnat spre gândire și cuvinte, devenind pe nesimțite adepții acestei monstruoase căi psihologice care stăpânește astăzi lumea. Printr-un concurs de situații deloc întâmplătoare nu de mult am citit pe un site de socializare invitația la o conferință spirituală ținută de un mare maestru. Printre cei care făceau comentarii mi-a atras atenția cuvintele unui om extrem de nefericit care spunea așa: „Pe mine cine mă învață cum să mă îndrept după stricăciunile pe care mi le-a făcut un fals maestru?...” 
Nu era locul potrivit să intervin acolo, dar aici în cetatea solidă a acestui blog, am să-i spun simplu: Doar Sinele tău te poate învăța! Toate soluțiile sunt aici și acum, și numai credința în divinul din tine te poate conecta cu divinul de pretutindeni. După o lungă perioadă de încordare drăcească urmează relaxarea divină. Ai nevoie însă de o energie imensă ca să te ridici din lumea joasă a fricii și va trebui să nu dai înapoi când îți vei întâlni monștrii transmiși de strămoșii tăi prin subconștient. Conectează-te cu Dumnezeu prin această minunată proprietate numită lumină și acceptă-l ca unic maestru. Luptă pentru viața ta, deschide-te cu dragoste către lumea întreagă, dar nu-i mai lăsa pe ignoranți să-ți dea lecții. De fapt aceștia nu sunt altceva decât materializarea slăbiciunilor și inconștienței din tine, o experiență absolut necesară trezirii. Căderea în animalitate este o lege a naturii  la fel de firească precum gravitația, evoluția presupune luptă împotriva curentului și efort. Încearcă să înțelegi ce vreau să spun în Divina rugăciune „Vreau să iubesc” și „Înapoia mea satană” și vei vedea că lucrurile se îndreaptă într-o direcție bună. A căuta printre lucrurile aparent mici motive de respect și prețuire față de Sine este o forță reală! Trezirea este un șoc care nu poate să reziste în această lume fără o imensă energie. Nu te mai mulțumi cu un impuls trecător; mulți oameni se opresc la atât și nu își dau seamă că nu se poate trăi toată viața cu câțiva bani găsiți pe drum. Energia trezirii trebuie sa rămână activă, să crească și să te ducă mereu înainte.În primele faze ale trezirii mele ori de câte ori energia kundalini îmi urca prin coloana vertebrală mă simțeam ca și cum aș fi fost electrocutat. Acesta e un semn sigur că kundalini s-a trezit și urcă spre soarele care se conturează în creierul uman. Eu nu mă adresez în acest articol oamenilor superficiali, aflați la începuturile evoluției lor umane, ci vorbesc pentru cei pregătiți, plini de durere și lacrimi, mă adresez celor care au cunoscut înfrângeri peste înfrângeri, care au experimentat până la refuz penibilul și stupidul, care au fost dezamăgiți de milioane de ori de falsitatea acestei lumi, care au fost părăsiți de rude și de prieteni, care au meditat și au pătruns în cele mai adânci smârcuri ale firii; doar lor mă adresez și doar pe ei pot să-i ajut. Fiți o lumina pentru voi înșivă în cel mai propriu sens al cuvântului prin aprinderea și transformarea energie kundalini. Fiți o bucurie pentru voi înșivă dacă ați ajuns aici, fiindcă vă așteaptă sărbătoarea uniunii cu Ființa, pacea și puterea pe care nu ați găsit-o nicăieri printre firele de praf ale lumii acestea.
04. Divina rugăciune „Vreau să iubesc” - Mar 19, 2016 10:21:00 AM
Îmi aduc aminte de parcă ar fi fost ieri - o zi deosebită - 17 octombrie 2012. Singur, prin pădurea de la poalele mănăstirii Cetățuia, răvășit de conștientizarea ratării corpului de lumină, cu acel sentiment monstruos de distrugere și autodistrugere de care v-am mai vorbit în „Căderea unui zeu”, această rugăciune a izbucnit din mine ca un vulcan incandescent pe care natura divină mi-a dat-o ca să mai pot trăi. Am înregistrat-o pentru prima dată în acea zi și de atunci o rostesc adesea seara și dimineața ca rugăciune călăuzitoare. Fiind influențat pe atunci, asemeni majorității oamenilor, de un profund subconștient animalic primit de la strămoșii noștri din negurile timpului, am realizat că fără a înlocui aceste instincte cu dragostea și conștiința nu mă voi izbăvi niciodată de animalitate.
Astăzi vorbind cu Sinele meu superior - natura divină care există în posibilitățile noastre și pe care uneori, într-o anumită stare de puritate sufletească o contactăm, i-am zis: Doamne, tu știi că rugăciunea pe care mi-ai dat-o s-a activat în mine și nu există ființă pe care să nu vreau să o îmbrățișez și căreia să-i ofer toată dragostea și ajutorul meu. Dar, Doamne, poate ar fi trebuit să mă lași să adaug și cuvintele „Vreau să fiu iubit”, căci în ciuda tuturor eforturilor mele oamenii nu mă plac și nu vor deloc să mă asculte…
În acest monolog cu natura mea divină, a omului cu Dumnezeu, a persoanei cu Ființa, a Sinelui inferior cu Sinele superior, oricum vă veți fi obișnuit să spuneți acestora, mi-am pus sufletul la picioarele divinității și am rugat-o să mă lumineze. În felul său direct și nepretențios, detașat de orice plăsmuire inventată de mintea omenească, Dumnezeu mi-a răspuns astfel: Tu știi că fiecare om în parte prin Sinele său este creatorul universului și el este identic cu Ființa mea. Tu știi de asemenea ca poți activa ceva numai dacă acel lucru pleacă din Sinele tău. Când ai cerut dragoste pentru toți oamenii și toate ființele eu ți-am dat aceasta rugăciune și posibilitatea de a transforma cuvântul în faptă, dar era inutil să mă rogi să-i fac pe oameni să te iubească, pentru că acest lucru este numai în posibilitățile persoanei lor. Doar ei își pot activa iubirea pentru tine, divina iubire care vindecă, aceasta este alegerea lor și nimic nu poate încălca legea liberului arbitru, nici măcar cea mai fierbinte rugăciune. De fapt acesta este motivul pentru care eu nu răspund adesea la rugăciunile oamenilor - ei îmi cer ceva ce depinde de alții și nu de ei.
Lasă legile universului să curgă așa cum le-am hotărât eu, Ființa neconstrânsă de timp și de spațiu, căci eu pot fi concomitent aici și la sfârșitul timpului și știu cu certitudine tot ce este mai bine pentru orice ființă. Hotărârile mele sunt de fapt hotărârile voastre ca rezultat al propriilor voastre experiențe...Tot ce se petrece este exact ceea ce trebuie să se întâmple ca acest univers să rămână funcțional. Suferința și decepția există numai în minte, liniștește-ți mintea! Umple-o cu dragoste și totul va fi ușor.
Această rugăciune mi-a intrat deja în instinct și cu drag o rostesc deseori seara și dimineața.

Doamne, vreau să iubesc!

Vreau să iubesc şi să vindec, vreau să trăiesc în dragoste!
Atât timp am trăit fără iubire, atât timp am tremurat în întuneric, atât timp am suferit și am suferit încât totul s-a făcut întuneric și frica aproape m-a răpus
Acum vreau să iubesc, Doamne, vreau să iubesc fără nici o condiţie, vreau să mângâi orice făptură, vreau să strâng în braţe orice fiinţă, vreau să reînvii orice inimă, vreau să bucur orice suflet, vreau să luminez orice trup, vreau să bucur orice privire!
Vreau, Doamne, să iubesc şi să fac bine, vreau, Doamne!
Uită-te la mine, Doamne, ființa mea divină, și permite ca această minune să devină realitate!


05. Ce este Sinele - Mar 17, 2016 1:52:00 PM
Există numeroase confuzii pe care oamenii le fac în legătură cu Sinele. Unii asociază acest cuvânt cu egoismul și mândria de sine, alții îl personalizează și îl concep ca pe un zeu atotputernic și supraconștient care a creat omul și universul. Dar ce este de fapt Sinele? În realitate el este ceea ce este - natura cea mai profundă și mai intimă a creației. Când vorbim despre Sine nu trebuie să ne gândim deloc la religie sau mitologie, căci Sinele este exact ceea ce spune cuvântul - izvorul din care se naște orice lucru când se manifestă și în același timp adăpostul lui când el nu se mai manifestă. Fără îndoială este destul de greu pentru mintea noastră obișnuită cu dimensiunile să conceapă ceva fără dimensiuni și să înțeleagă adevărata natură a Sinelui. Am să apelez în cele ce urmează la cea mai veridică teorie despre creația universului concepută de om, anume teoria Big Bangului. Ea ne spune că în urmă cu miliarde de ani universul s-a născut dintr-un fragment cu volum infim, dar cu masă enormă, printr-o explozie. Mulți dintre voi, dacă admit această teorie, își închipuie acest fragment plutind undeva print-un spațiu gol și întunecat. Sunteţi înclinaţi a vedea lucrurile ca și cum spațiul ar fi fost deja creat, neînțelegând că Big Bangul nu a născut numai materia, ci și spațiul-timp aferent. Este un efort pe care mintea cu greu poate să-l facă, drept pentru care cei mai multi dintre oameni renunță la efortul de a înțelege. Dar a înțelege este punctul de căpătâi a înţelepciunii și liniştii interioare, iar acolo unde nu înțelegem, fie și cel mai mărunt aspect al realității, este ca și cum am avea o navetă spațială foarte sofisticată, pe care am construit-o cu mult efort și suferință, dar care explodează ori de câte ori vrem s-o lansam în spațiu, din cauza unui oring de câțiva milimetri(!!!). Nu există, așadar, piesă în angrenajul înțelepciunii, oricât de măruntă ar părea să nu fie importantă. A înțelege este o chestiune de viață și de moarte în cel mai propriu înțeles al cuvântului, căci ori de câte ori ne naștem și nu înțelegem suficient de mult pentru planul în care ne aflam este ca un game over, trebuind să o luam iarăși și iarăși de la început.
Iată ce ar trebui să mai știe oamenii în plus faţă de teoria Big Bangului ca înțelegerea lor să fie completă. Spațiul și timpul nu există până ce nu sunt observate, cu alte cuvinte ca să se nască universul are nevoie de un observator. Acel observator este aici și acum și ești chiar tu. Orice manifestare se naște dintr-un punct considerat de masă enormă și de volum infim care se află în interiorul tău și se numește Sine. Toate manifestările vieții sunt asa cum le-ai construit tu și pot fi schimbate așa cum vrei tu. Nu există nici un univers standard, ci există doar un univers al percepțiilor, și acela este singurul adevărat.
Pentru mine este cât se poate de clar că Sinele înseamnă potențialitatea pură din care se creează un obiect și în același timp adăpostul lui când el nu se mai manifestă. Punctul central (ori de greutate) al oricărui obiect nu este în el însuși, ci în ființa care îl observă. Nu există mai mulți Sine, căci neavând timp și dimensiune el este în tine când mă observi tu și este în mine atunci când te observ eu. Aici în centrul trupului tău, dintr-un punct considerat de masă enormă și de volum infim, universul se creează în orice clipă în care tu observi ceva și se sfârșește când tu îți încetezi observația.
Cunoscând acest adevăr absolut și crezându-l cu toate puterile tale nimic nu te va împiedica să generezi totul din Sinele tău: țesuturi noi și sănătoase, forme și culori de o diversitate nelimitată, obiecte complexe și substanțe pure, metale, lichide, țărână, samd. Tot ce ne lipsește pentru a reuși este credința, dar nu credința într-o forță sau entitate exterioară care ne hotărăște soarta după toanele ei, ci credința în Sine ca izvor al tuturor lucrurilor pe care le vedem.
Deși pare paradoxal toate religiile, dar pe o cale ocolitoare, ne îndeamnă spre asta, căci a te uni cu Dumnezeu înseamnă a te uni cu Sinele care se află în cel care își adoră divinitatea. Pe calea directă sau indirectă omul ajunge la Sine, căci în altă parte nu poate ajunge. Orice altă soluție este neserioasă, pentru că în timpul infinit și în spațiul flexibil ea își arată până la urmă deșertăciunea.
06. Deryzor - revizuită - Mar 13, 2016 10:27:00 AM


                              DERYZOR

*
Vaca sfîntă
Cică într-o țară îndepărtată trăia o vacă care dădea lapte neîncetat. Auzind Deryzor despre o asemenea minune, a hotărît de îndată că trebuie s-o vadă, deoarece celelalte pe care le cunoştea dădeau lapterareori şi numai cu mofturi. Chiar îmi e milă de bieţii ţărani, își spuse Deryzor, care trebuie să stea tot anul la coada vacii pentru o cantitate de lapte infimă, pe care alţii şi-o pot cumpăra dintr-o mişcare de condei, spuse el, şi a hotărît să facă ceva în ajutorul oamenilor care atît se chinuiesc.Poate trebuie schimbată rasa sau poate, după cîte îmi dau seama, trebuie realizată o încrucişare cu o vacă sfîntă, lucru care probabil va spori semnificativ cantitatea de lapte pe unitatea de măsură.Mulți oameni cumsecade au încercat să-l abată din drum prin sfaturi înţelepte, dar Deryzor nu s-a lăsat deloc înduplecat de la hotărîrea lui. Primul său tovarăş de drum a fost un cîine fără stăpîn, foarte bun ascultător, căruia Deryzor îi împărtăşea impresiile, unul fluierînd şi altul schelălăind în faţa minunilor ce lumea i le scoteau în cale, mai mult decât șapte.E adevărat că Deryzor fluiera în special a pagubă, pentru că această călătorie sfîntă îl ducea adesea prin locuri aglomerate şi oricît de mult îşi păzea buzunarele invariabil rămîneau goale, încît ajunsese să creadă că fantome nevăzute se ţin scai de el, fapt pentru care făcea câte o cruce mare ori de cîte ori vedea biserici şi icoane, ca un om desăvîrşit de evlavios. Cîinele schelălăia însă mai mult de la picioarele pe care le încasa de la trecători, mai ales cînd se întîmpla să ajungă pe aleele cu un singur sens ale oamenilor bogaţi şi de viţă aleasă. E adevărat, pe acolo mai circulau şi alţi cîini, iar aceştia erau chiar mîngîiaţi cînd de ei era agăţată vreo domnişoară cu pedigree, de rasă pură sau siliconată. Dar rasa lui nu avea parte de aşa ceva…Cîinele se învăţase să traverseze numai pe trecerea de pietoni, ca o persoană foarte bine educată, dar nu putea distinge foarte bine culorile, astfel că o maşină roşie, decapotabilă, îi făcu felul într-o zi călduroasă de vară, deoarece şoferul era foarte concentrat la o discuţie interesantă cu prietena lui, fapt pentru care avea pe  volan numai o mînă şi nu a mai putut să reacţioneze suficient de rapid spre a-l evita.Deryzor şi-a plîns tovarăşul cu multă durere, ca de obicei atunci când o fiinţă vie era ucisă înainte de vreme, dar pentru că în fiece clipă vedea cum mor atîtea fiinţe nevinovate, în special pentru hrana oamenilor, ca să ajungă dumnealor, per bucată, la o sută douăzeci de kilograme fiecare, ca să se demonstreze cu argumente solide creşterea nivelului de trai, nu o mai făcea cu lacrimi pe obraz, ci doar în inimă, astfel încît tagma bocitoarelor de profesie hotărîră la unison că este o persoană insensibilă, cu foarte puţine trăiri interioare.Pînă la vaca sfîntă mai era multă cale de mers şi în lipsa laptelui, cînd lui Deryzor îi era foame, mintea lui parcă crea un anume soi de hrană, e adevărat fără gust, dar pentru că era liber, tocmai ce este mai important, viaţa lui Deryzor avea gust. Cînd mă bucur de plăcerile limbii mă întristez adesea de durerea din stomac, şi am văzut cum medicii nu le mai oferă nici o şansă de supraviețuire celor care s-au bucurat prea mult de această hrană. Păcat că din cauza automatismelor corpului ori la invitaţia unor prieteni, sau uneori ca sa nu refuz un praznic, prin care trebuie să-l cinstesc pe cel defunct, mănînc din ceea ce doare. Poate dacă aş uita că pentru supravieţuirea mea e nevoie de această mîncare cu adevărat ea nu mi-ar mai trebui, dar lumea nu vrea să mă lase să uit, şi chiar toate speciile de animale şi toate lucrurile de pe Pămînt, prin natura lor, îmi reamintesc permanent de obligația asta.Cu aspectul său de drumeţ venit de departe, toate babele care-l vedeau trecînd pe lîngă biseric la care erau arondate, îl omeneau cu tot ce aveau ele mai bun, el trebuind să spună doar„bogdaproste”, ca să le facă pe ascultătoare fericite.Uneori, cînd circulaţia era dirijată, el era obligat să intre în sfînta  biserică şi să asculte cîntece frumoase, deşi pe pereţi cel mai adesea stăteau atîrnate înfăţişări urîte, schimonosite de durere, cu precădere a unui om slab, numit fiul lui Dumnezeu, fapt ce-i făcea pe oameni din trişti în și mai trişti, şi rar o rază de soarerăzbătea pe chipurile lor cît timp se aflau înăuntru. Acest lucru trebuia să le amintească că au de plătit o pedeapsă şi că sînt aşa de vinovaţi pentru ce au făcut niscaiva strămoşi de-a lor, încît nici măcar nu trebuia să se gîndească vreodată că ei ar putea să depăşească această condiţie.Dacă sufletul nu e trist iar capul plecat, spuneau ei, duhul sfînt nu se poate pogorî asupra ta, şi nu te alegi cu nimic din viaţa veşnică, pe care trebuie s-o slujeşti la curtea unor arhangheli sau patriarhi tot ca slujitor, deoarece, pentru că te-ai născut mai tîrziu, toate locurile de conducere, căptuşite cu puf de la aripile îngerilor, erau deja. ocupate acolo. Subiectul acesta stîrnea pasiuni teribile, şi circula chiar o modă de a se propune reguli noi acolo în ceruri, încît lumea devenise foarte dezorientată şi, ca să nu facă ceva greşit, majoritatea oamenilor hotărîse să nu mai facă nimic.Bisericile aveau zidurile foarte groase, pentru că ctitorii lor s-au temut toată viaţa de hoţi şi voiau atît timp cît se vor afla înăuntru, chiar şi sub formă de oseminte, să fie în siguranţă, ca să nu facă cineva clei cu moaştele lor.Derzyor avea multe întrebări, dar ele nu puteau avea un răspuns clar,  de aceea nimănui nu-i păsa de frămîntările lui.Dar lui îi păsa, pentru că viaţa trebuia să aibă un sens.Cînd se va face ziuă în mintea mea ştiu că nu o să mai am minte, de aceea mintea este întuneric. Mintea suflă în torţa cu ajutorul căreia vrei să găseşti calea. Este fără speranţă să cauţi ceva cu ajutorul minţii, își spunea el.Iată că oraşele rămîneau în urmă unul după altul şi obiectivul lui Deryzor era tot mai aproape. Întîlnirea cu vaca sfîntă, ca orice întîlnire cu ceva extrem de lăudat, precum sfintele moaşte, de exemplu, dăruieşte sfinţenie şi celor care se îmbulzesc pe la poartă. Credinţa e bun lucru, îşi zise Deryzor cu evlavie, iar oamenii săraci se aleg cu pomana care-i cinsteșete pe alţii. Mă întreb, dacă nimeni nu ar mai avea nevoie de nimic, cum ar mai fi faptă bună în ochii lui Dumnezeu?!Dar ce mult aştept să mă întîlnesc cu această minune a lumii, despre care cred că voi povesti pînă ce îi voi plictisi pe toţi oamenii pe care îi cunosc... Numai să nu mă fi păcălit agenţiile de ştiri în legătură cu existenţa prea milostivei vaci, care dă lapte cu găleata…Curios lucru, dar oamenii sînt cam slabi pe aici. Nu le-o fi plăcînd laptele?! Se prea poate! Surplusul de producţie poate crea inconvenientul acesta, şi treaba asta, pe lîngă faptul că este inexplicabilă, mai este şi desperată. După câte am observat, foametea pe Pămînt nu e cauzată de cantitatea surselor de hrană, ci mai degrabă de selecţia pe care o face limba.— Bătrîne, te rog arată-mi locul unde se află vaca sfîntă care se spune că dă lapte neîncetat. Vin de departe şi mărturisesc că mi-e o foame de lup.— Iat-o la carul meu încăracat cu balegă. O duc pe o bucată de teren arid care nu prea produce paie…— Ce vorbești acolo?! Asta-i vaca sfîntă?! Cred că glumeşti… Şi ce spui despre balegă?! Un lucru atît de urît mirositor poate să contribuie la creşterea producţiei de paie?! Și de unde ai luat-o, mă rog, de la ce lighioană?— De unde vii drumeţule de eşti atît de aerian? Vaca sfîntă o produce, ai grijă pe unde calci!— Cum poți să zici acestei creaturi încornorate şi terne că e sfîntă? Nu e asta o blasfemie? Apoi eu nici nu văd să dea lapte neîncetat…— Nu vezi pentru că tu percepi doar individualităţile, precum ai fost educat. În ţara asta trăiesc cel puțin şase sute de milioane de vaci, şi nu există clipă a timpului ca toate împreună să nu dea măcar o găleată de lapte.Noi le socotim cea mai mare minune a lui Dumnezeu, nu le ucidem nici pentru carne, nici pentru piele, nici pentru săpun, cum am auzit că se face prin unele ţări mai îndepărtate.— Bătrîne, ceea ce spui îmi uimeşte mintea cum nu se mai poate, dar eu tot nu înţeleg de ce voi oamenii de aici numiţi aceste vaci obişnuite, sfinte, cînd eu le văd doar slabe şi deşelate.— E drept că hrana nu prea le ajunge şi sînt cam slăbănoage, nu ca acelea de la fermele din ţările bogate unde sînt foarte frumoase, ca să fie tăiate, dar la noi sînt sfinte pentru că sînt vii, şi tot ce este viu pentru noi este parte din Dumnezeu pe care noi îl venerăm mai mult decît ce punem pe burtă sau ducem în spate. Noi vrem să lăsăm toate lucrurile vii pînă se coc şi cad jos, căci atunci socotim că Dumnezeu a orînduit ca ele să fie mutate în altă parte, şi nu o facem pentru un gust pervertit ce a pus stăpînire pe noi, ca un şarpe care ne-a intrat în maţe şi ne împinge spre lucruri spurcate. Din păcate, spre asta te împinge foamea, străinule, şi orice vei mînca nu e în folosul tău real. Îţi este dată ca să confunzi cu materia și să nu recunoști pe sine. 
Spunînd lucrurile acestea bătrînul a plecat şi l-a lăsat confuz. Ar fi vrut să-l mai întrebe și altceva, dar şi-a dat seama că nu e pregătit în acel moment să înţeleagă mai mult. Pînă la urmă şi acesta e un sens al vieţii pe pământ, îşi spuse Deryzor. Înţelegerea neînţelegerii…

*
Deryzor la răsăritul soarelui

Deryzor s-a pornit să întîlnească soarele în singura clipă cînd poate fi atins, la răsărit. S-a trezit cînd încă era noapte afară şi după ce s-a scuturat cu greu de moş Ene, a ieşit în dimineaţa răcoroasă de vară cu gînduri fierbinţi de iluminare. Cel dintîi a văzut un om care stătea în cap pe un vîrf de deal şi a crezut că este copac, pentru că un cîine îi dădea tîrcoale, schelălăind jalnic din lipsă de sprijin şi reper.
Dacă mintea se lasă în călcîie din cauza mersului prea apăsat după treburi, şi-a zis, atunci acest lucru este bun. Şi Deryzor s-a simţit un pic mai fericit şi mai iluminat. Urcînd dealul, cu noile învăţături acumulate, bucurîndu-se foarte de lumina care dădea să explodeze de după orizont, se pomeni deodată pe un drum mărginit de două rînduri de spini.
Mergînd el așa agale auzi deodată un glas din străfundul inimii rostind: „Doamne, ce bine-i!“ Aşa ton Deryzor nu a mai auzit niciodată şi s-a simţit deodată fript de cea mai profundă curiozitate. Să ştii că drumul spre soare mi-a scos în cale un mare înţelept. Ia să aflu eu de la el ce-l poate determina pe un om să zică aşa profund: Doamne, ce bine-i!
Aşa încît, apropiindu-se, văzu un om vajnic, stînd în picioare, foarte concentrat la felul cum o mulţime de furnici fugeau care încotro din cauza unui torent înspumat ce se pornise la vale.
— Domnule, mă scuzaţi, eram în trecere şi v-am auzit spunînd aşa de frumos: Doamne ce bine-i! Poate vă întrerup din activitate, dar eu deşi am citit multe cărţi încă nu am aflat ce-i acela Binele. Nu aţi putea să mă învăţaţi şi pe mine?
— Tinere, numai un pic să termin treaba asta deja începută… Te voi învăţa pentru că văd că ai dispoziţie deosebită să afli cele adevărate. Aşteaptă un pic!…
— Desigur domnule, mă voi întoarce în mijlocul drumului pentru că, iată, tocmai răsare soarele şi vreau să strîng în ochi şi în palme cîteva din primele lui raze.
Astfel, Deryzor, stăpînit de o profundă reverie, simţea cum pluteşte în acea dimineaţa măiastră, care se arăta din toate punctele de vedere de cel mai bun augur.— Arăţi ca un om căreia îi place lumina, rosti bătrînul, ieşind dintre spini cu o sapă în mînă şi luminat foarte din motive pe care Deryzor nu şi le putea explica. Dar întunericul nu-i bun?! Dacă nu te-ai fi odihnit bine, adăpostit de linişte şi de întuneric, acum ai mai fi putut ţine ochii deschişi şi ai mai fi putut avea simţurile limpezi si clare?— Mă gîndesc că nu, răspunse Deryzor. Dar am aflat de la oamenii învățați că întunericul nu e bun şi noaptea se întîmplă lucruri îngrozitore. Am văzut predicatori care afirmau că menirea lor este să scoată întunericul din lume şi mi s-au părut foarte înţelepţi deoarece în jurul lor erau o mulţime de oameni care pur şi simplu respirau din cuvintele lor. Mi s-a spus că acolo unde se adună mulţi oameni în jurul unei idei se află adevărul. Şi, totuşi, dumneata erai singur şi trebuie să mărturisesc că pe nici cel mai bun dintre aceşti predicatori, înconjurat de zece mii de oameni în extaz, nu l-am auzit rostind atît de profund: Doamne ce bine-i! Aşadar, ce-i acest bine?…
— Vezi acolo pe costişa aceea lanul acela de porumb?
Pînă în seară trebuie să-l dau gata, iar la amiază, din cauza acestui soare acum atît de suav şi de bun, nu voi putea lucra deloc, deoarece mă va arde în cap de-mi va scăpăra scăfîrlia. Mă grăbesc, dar totuşi am să-ţi spun că nu e mai bun ce se naşte decît ceea ce moare, că nici a primi nu-i mai bun decît a dărui, că atunci cînd mănînci nu eşti mai fericit decît atunci cînd dai afară.
Cînd primeşti, orice-ar fi: hrana, lumina, iubirea, unghiile, pletele şi orice altceva va trebui să dai înapoi pentru că ele nu-ţi aparţin, iar tu nefiind nimic din toate acestea, chiar dacă simţurile sînt astfel construite încît să te facă să vibrezi de plăcere atunci cînd te eliberezi, de fapt aceasta e marea lecţie a renunţării pe care trebuie s-o înveţi pentru a fi tu însuţi aici pe Pămînt sau oriunde te-ai duce. Povara este cea mai mare pedeapsă pe care o poate primi omul! Acum du-te pe drumul tău şi cînd vei fi pregătit alte vietăţi te vor învăţa lucruri, prin care atunci cînd vei fi obligat să renunţi de nevoie, să fii pregătit să renunţi şi de voie, astfel încît înţelegerea şi fericirea cu care vei intra în moarte se va prelungi şi dincolo de moarte. Cît vor exista forme Fiinţa se va răspîndi în toate şi nici una nu va fi mai bună ca alta…


*
Deryzor în mijlocul unor probleme domestice
De ce se tem oamenii cînd se tem? se întrebăDeryzor. Am să las toate treburile în grija cîinilor şi amsă pornesc să caut locul unde se naşte teama. Se spunecă cea mai înaltă datorie a omului e să-şi ajute semenii.Dacă n-am să mai muncesc ca să-i hrănesc sau să le faccase şi totuşi am să le arăt oamenilor unde se află bîrlogulfricii, oare în felul acesta am să le fiu mai puţin deajutor? Nădăjduiesc că nu, de aceea ca să nu iau fricacu mine, frica că aş putea să pierd ce am agonisit, n-amsă iau nimic în această vitală călătorie.— Dar ce vei mînca? îl întrebă un motan care stăteacu burta la soare după ce tocmai se îndestulase cu unvrăbioi care, pierzîndu-şi capul după mîndre, şi-a pierdutpînă la urmă şi restul trupului pe gîtul motanului.Eu, zise motanul, nu găsesc o plăcere mai mare decît sămănînc bine şi să dorm bine. Oamenii sînt nişte fiinţeratate pentru că mănîncă pe fugă şi dorm pe apucate…Un cîine plin de pureci, care tocmai trecea pe lîngă pătulullui Deryzor, amintindu-şi de scuipăturile luatede pe gard de la alte pisici, cu care el ar fi vrut doar săcomunice amabil, hotărî subit că trăncăneala nu e bună  de nimic şi dădu buzna cu tot ce avea el mai ascuţit asupra motanului.— Miaaau, auu, hui, ptiu… cu chiu și vai scăpă săraculdin colţii cîinelui şi se aciuă într-un copac să-şi lingă rănile ca un erou ce fugise de pe cîmpul de luptă, deşi cărţile de istorie nu urmau să consemneze asta.— Măi, da ce cîine mitocan! Habar nu are de bunelemaniere…Vrăbiile, logodnicele pițigoiului, rămase nesatisfăcutedin cauza morţii premature a sus numitului, săriră cuun potop de injurii la adresa motanului.— Lighioană nesuferită! nu ţi-a fost milă de sentimentelenoastre rămase acum fără reper, şi vorbeşti debune maniere?!… Sta-ţi-ar în gît ciocul şi ghearele lui, şiarză-te-ar viermii pe care i-a ciugulit de la începutul cinstitei lui vieţi, bietul John! Ştii tu că el a venit tocmai dinAnglia pentru noi iar tu l-ai înghiţit mişeleşte?!… Crezică era vreun prost care nu a ştiut să-şi păzească spatele?!Nu, el era un gentleman crescut în cartierul Chelseadin părinţi aristocraţi, şi tu l-ai crăpat pentru că pisicile depe acolo mănîncă numai mîncare de la cutie şi poartăfundiţe roşii…Haram de capul tău, cotoi răpciugos, şi încă te plîngi că prea onoratul cîine nu te-a atenţionat că urmează să te flocăie?…— Miau, zise motanul, lingîndu-şi rănile, ce vinăam eu că pe mine nu mă hrăneşte nimeni cu delicatesede la cutie? Dacă s-ar fi găsit vreun om pe aici caresă fi ajuns aristocrat cu sînge albastru imediat după ce acoborât din copac eu nu l-aş mai fi mîncat pe John. Aşacă nu mai daţi vina pe mine…— Dar pe cine s-o dăm, arătare? Se vede că nicimăcar nu te uiţi la televizor. Dacă nu se găseşte repedeun vinovat crainicii nici nu au ce să dea la ştiri şi rămînsăracii cu audienţa ratată.— Lătraţi precum cîinii, se răsti motanul. Faceţi-văo casă ca oamenii şi răcoriţi-vă deschizînd ferestrele!Mai daţi-mi pace c-o să vină acuşi fratele lui John…Măi să fie, îşi zise Deryzor, trebuie să plec, căci măvor găsi pe mine vinovat de toate neajunsurile lor, şi zăudacă aş putea să-i contrazic dacă vor vrea să găsească argumente precum precum participanții la o dispută filozofică.Şi s-a aşezat liniştit într-o parte, detaşîndu-se total dezarva din curte, lăsînd lumea în urmă şi teama pe careea o implică.Aşa le-a arătat el oamenilor unde se află bîrlogulfricii. Iar cei înţelepţi ştiu asta şi nu-şi mai caută linişteamuncind ca nebunii. Ei îşi diminuează dorinţele şi obţincea mai mare bogăţie, cea mai grea şi singura acceptatăde Dumnezeu – sufletul pur, care le-a fost dat, şi pecare trebuia să-l păzească cu sfinţenie…
*
Raţiunea unei înfăţişări exemplare
În lumea unde frigul şi căldura convieţuiesc s-a găsitşi Deryzor să-şi ia trup, ca să aibă sufletul lui casă. Eln-ar fi fost el fără această faptă. Eul său se referea defapt la casă, ce era în ea nu se vedea de afară.Oamenii, născuţi după acelaşi principiu, treceau prinfaţa casei lui Deryzor şi ca să poată comunica unii cualţii au început să dea nume la tot ce puteau vedea cuochii pe care îi aveau la acea vreme. Altădată vor vedea altceva, acum sînt ocupaţi cu ceea ce văd…— Acoperişul lui este prea ţuguiat, spuse un omcare nu de mult se uitase în oglindă şi din cauza asta aputut face o comparaţie. Dacă ar fi avut fruntea maiscurtă ochii i-ar fi stat mai bine în cap.— Nu e asta cea mai gravă problemă, spuse unaltul, care în dimineaţa aceea observase că trebuia să-şistrîngă cureaua cu o gaură mai încolo, deoarece încelelalte nu mai încăpea. Cel mai mult mi-e teamă sănu-l ia vîntul. O fi bolnav, săracu’?! Nu ai cum săapreciezi un om care nu e cît mai lat în spate ca să fieadăpost altora împotriva vîntului. Femeile vor să fieprotejate, de aceea e mereu singur. Nici una nu va stape lîngă el dacă nu va mai creşte în proprietate.— Da, şi nici nu e greu lucrul acesta. E atîta abundenţăde supermarketuri pline cu de-ale gurii încît tepoţi face mare cît ai pocni din degete.— Măi Deryzor, de ce eşti atît de slab şi insesizabil?!Nu te simţi fără greutate pe Pămînt din cauza asta?— Ba nu, de fapt mă simt foarte greu. Cînd vreau săzbor greutatea pe care o am mă reţine.— Dar nu e de vină greutatea, frate. Eu cred că îţilipsesc aripile.— Da, şi eu m-am gîndit la treaba asta. Acum defapt încerc să nu mai cred că îmi lipsesc aripile.— Pentru asta ar trebui să-ţi schimbi casa şi Pămîntulnu-ţi va permite lucrul acesta, îi spuse un înţelept.Nu te mai chinui degeaba.— Bine spui, dar oricum toată ziua nu facem decîtsă ne chinuim. Cît ne bate soarele în pălărie, ca să neîntreţinem casa în stare de funcţionare muncim pebrînci şi ea tot se strică. Aerul ne rugineşte, apa neputrezeşte. Nu vi se pare că le folosim doar ca săcîştigăm timp?— Adică ar trebui să descoperim ceva cît mergemsă murim, şi drumul e doar o stratagemă?— Păi voi ce spuneţi, altfel efortul supravieţuirii armai fi atît de încrîncenat?Şi oamenii din jurul lui Deryzor s-au gîndit un pic latreaba asta apoi la ce se gîndeau au uitat.— Nu zău, e prea slab să fie frumos. Acoperişul luie prea ţuguiat!
*
Boala frigului
Lui Deryzor i se făcu frig şi a decis că trebuie să seducă după lemne.Îşi luă toporul pe care îl primise moştenire de labunicul său şi se afundă în pădure. Care copac scîrţîiemai tare, ca un moşneag căruia i se frîng oasele şi cadeîn moarte, pe acela îl voi tăia ca să-mi încălzesc tălpile.Căci de la talpă observ eu că se ridică frigul în sîn şihainele nu mai sînt suficiente.Merse o vreme apoi se opri în faţa unui copac.— Ei, teiule bătrîn, se pare că te-au cam obosit vînturilecare şi-au făcut cuib în coroana ta. Să ştii că amvenit să te dobor şi să te trimit în lumea celor drepţi,după obiceiul strămoşesc.— Măi Deryzor, rogu-te, nu mă lua tocmai pe minela tine acasă. Sînt plin de carii şi putregai şi ţi-aş facemare mizerie prin casă. Apoi nu ştiu ce plămîni ai tu,dar fumul te-ar sfarogi ca pe o prună şi ţi-ar cădea haineleşi aşa prea largi pe gardul pe care îl duci în spate.Ai fi de rîsul găinilor şi te-ar trînti şi cocoşul la pămîntcu cîntecul său de la crăpatul zorilor. Fii breaz şiascultă un moş bătrîn! Doar facem parte amîndoi dinaceeaşi naţie bărbătească! Ia la ochi vreo babă dinaceea burduhănoasă dacă vrei să ai iarna asta căldură învatră.— Cum aşa fîrtate?! Doar nu vrei să mă duc printr-omlaştină să scormonesc la tulpina vreunei răchite?Amar ar fi de munca mea…— Nu măi Deryzorelule, eu vorbeam de o cioată.Oricum a rămas fără cap şi n-o mai doare nici în spateîn legătură cu ce se întîmplă cu ea de acum înainte. Nue bine să tai un pom care încă mai respiră stînd înpicioare. Şi-o creangă verde dacă îi tai nu-l vezi cumplînge şi-l doare?…— Măi teiule, mărturisesc că de plîns am văzut cumcopacii plîng, dar n-am ştiut că-i doare. Eu îi credeaminsensibili la asemenea daraveri.— Păcatul tău, cînd un copac plînge înseamnă că-ldoare.Deryzor tăcu spăşit şi se îndreptă în direcţia pe carei-o arătase teiul. Ajunse de îndată în faţa unei mîndreţide cioată, puternic în pămînt ancorată.Aici îmi trebuia un hîrleţ şi o lopată, zise el. Cutoporul n-o să fac decît aşchii care o să-mi sară în ochi.Dar nici acasă nu mă duc cu mîna goală să tremur pînăla primăvară.Şi aşa se porni el să dea zdravăn cu toporul în insensibilacioată.— Haram de capul tău, mai omule, dar cît e pădureade mare tocmai pe casa mea ţi-ai găsit să-ţi verşi ofultău de fiinţă insensibilă şi îngheţată?… La puişorii meinu te gîndeşti că vor rămîne fără casă şi-i va înghiţivreun hultan? se răsti la el o pupăză intens colorată.— Iertare, coană pupăză, dar nu ai nici gaz, nicielectricitate… De unde să ştiu eu că aici e o casă?!— Bate la uşă, frate!— Dar n-ai uşă!— Fiecare bucată de lemn e o uşă! În fiecare bucatăde lemn e o casă!— În acest caz eu voi îngheţa de frig la iarnă…— Vei îngheţa pentru că te-ai încălzit cu focultransformării. Fără el nu ai fi ştiut niciodată de frig.Cînd l-ai aprins prima dată ai început să te transformi,căci aceasta e prima utilitate a focului.Aşa şi-a amintit Deryzor de vorbele bătrînului cusapa.Şi n-a mai îngheţat de atunci căci îi ţinea de caldînvăţătura pe care o primea de la toate lucrurile din jur,vii toate.
*
Viaţă de cîine
Deryzor avea un cîine negru cu care ieşea uneori laplimbare. El nu ştia că aceasta e o metodă de relaxare pentrucă el nu era încordat niciodată.— Cum se poate să fie atît de relaxat? se întrebauoamenii. Numai un prost din născare ar putea să fie aşa.Şi totuşi iată că prostia este bună la ceva.Era greu chiar şi pentru înţelepţii de pe Pămînt săexplice situaţia. Dar toţi se spălau pe mîini cînd trăgeauconcluzia că purtîndu-se în acest fel Deryzor nu va aveaparte niciodată de viaţa veşnică, cea din colţul bisericii,de care vorbiseră sfinţii părinţi.Dar precum cîinele său nu se sinchisea de asta, stăpînulsău nici pe-atît, şi puteau să stea şi în ploaie fără sătuşească… „Cum se poate asta?!“ se întrebau iar oamenii.„Prost, prost, dar uite că materialul din care estefăcut este bun.“Totuşi nici unul dintre oameni nu voia să-şi schimbelocaţia cu cea a lui Deryzor, astfel încît toţi trebuiau sămeargă regulat la doctor şi să primească ace în fund,mai cu seamă doamnele, pentru că ele erau mai sensibileşi mai slabe. Dar nici una nu ar fi vrut să trăiascăalături de Deryzor şi să-i pătrundă secretul, pentru cămai presus de orice ele se temeau că asta le-ar dăunaimaginii şi s-ar face de rîs în societate.„Cu ce am greşit să fiu atît de nefericit“, gîndea unpoet cu care Deryzor se întîlnea mereu. „Ferice de ceisăraci cu duhul!“ Şi se uita cu milă la Deryzor, pe care-lcredea foarte trist, deoarece el credea că sufletul lui erasingurul posibil de pe Pămînt.„Are viaţă de cîine“, spuneau oamenii, nu se ştiedacă la adresa patrupedului sau la adresa lui Deryzor,pentru că amîndoi mergeau într-o direcţie şi erau susţinuţide aceeaşi viaţă.Oamenilor însă le părea că Dumnezeul cîinilor nueste identic cu Dumnezeul oamenilor, pentru că unulzămislise întreaga creaţie, iar celălalt nu părea să ştiedecît să latre.Trebuie ţinut în lanţ într-o curte de om gospodar,spuneau ei despre cîine, căci aşa a hotărît Dumnezeucînd l-a creat. Toate vietăţile sînt făcute pentru om.Animalele sînt proaste nu din alt motiv, ci în primulrînd pentru că nu ştiu asta!…Aşa încît Deryzor avea permanent grijă de bietulcîine ca de el însuşi oriunde se ducea, lucru care i-a făcutpe oameni să creadă că legăturile dintre ei sînt atîtde strînse pentru că fac parte din aceeaşi rasă. Specia,nu-i vorbă, era imposibil de confundat, dar rasa putea fiidentică prin comportament şi, cum nici unul nici altulnu suferea să stea în lanţ, părerea oamenilor era pedeplin acoperită.Să trăieşti aşa fără nici o obligaţie e inadmisibil,spuneau ei despre Deryzor. El nici nu s-ar fi născut dacănoi nu am fi inventat un loc unde femeile nasc numitmaternitate şi dacă el nu creează profit nu plăteşte niciimpozite şi astfel munca noastră se părăgineşte şi viitorulnu are cum să mai fie asigurat. Fără muncă nu ar fiviitor. Ar fi numai prezent şi lucrul acesta ar dăunafoarte mult economiei…Ei voiau să-i pună neapărat un lanţ după gît, nu pentrucă ar fi ştiut că lucrul acesta îl va face fericit, cipentru că ei nu voiau să fie singurii care îl poartă. Eiomiteau să recunoască că Deryzor nu era interesat debeneficiile pe care organizarea lor plină de privaţiunile-o oferea, spre bucuria minţii care în forma asta luiDeryzor îi cam lipsea.— Nu are minte mai multă decît un cîine, altfel nuse explică de ce îi place să trăiască o viaţă de cîine lamargine de sat, cînd noi trăim în vile cochete şi avemîncălzire centrală. Nici măcar nu e racordat la reţeauade electricitate şi nici măcar un lampion nu am văzutaprins în cocioaba lui ori de cîte ori am trecut noapteape la poarta pe care ar fi trebuit să o aibă. Se vede căDeryzor a îmbătrînit…Dar ei nu ştiau că bucuria lui Deryzor era viaţaînsăşi şi nicidecum vreun lucru creat de minte, aşa cumera moda prin acel sat. Eu nu am văzut, dar aşa se spunecă era în toate satele şi oraşele şi din această cauzăsupărarea oamenilor era pe deplin justificată.Dar Deryzor nu ştia de ceea ce ştiu oamenii, pentrucă el nu-şi arsese ochii cu luminile morţii care ard aripilefluturilor, el avea ochii vii şi putea să vadă la fel debine atît în timpul zilei cît şi în timpul nopţii. Cît desprepoartă nu-şi comandase nici una căci nu avea ce săascundă în spatele ei şi nici nu-l măcina teama că cinevaar putea să-i fure averea, pe care natura i-ar fi dat-o adoua zi, mai proaspătă şi mai curată.Spun asta pentru că pe vremea aceea oamenii nureuşiseră să culce la pămînt decît a patra parte din natură,dar ambiţia lor era mare şi ei nu aveau de gînd să seoprească la acest procent aproape umilitor pentru umanitate.Deryzor ar fi trebuit să-şi facă griji în această privinţădacă ar fi ştiut să-şi facă rost de o substanţăspecială care se găsea mai ales în aglomerările umane,în care să-şi depoziteze grijile, ca să fie în rînd cu oamenii.Dar cum el nu ştia de treaba asta îl lăsase peDumnezeu-Viaţa să se ocupe de tot şi din această cauzăviaţa nu a intrat niciodată în conflict cu el.Şi astăzi Deryzor locuieşte în acel sat îndepărtat, darfiindcă a rămas singurul lui locuitor, a fost şters de pehartă şi numai căutătorilor de comori le-a mai rămasşansa să-l regăsească vreodată. Aceşti căutători ştiu căViaţa din Deryzor, necondiţionată de nimic, este ceamai de preţ comoară, singura care merită căutată.
*
Deryzor parlamentarul
Nu se ştie din ce cauză o mulţime de oameni dinoraşul lui Deryzor au venit la el şi i-au spus că vor să-laleagă parlamentar.— Par la ce? întrebă Deryzor.— Parlare la tribună, cînd îţi vine rîndul.— Tribuna aceasta are puteri magice? Adică dacăeu îi cer să facă special ea chiar poate să o facă?— Cam aşa, pentru că dintr-un ciocănel bătut în eacînd o lege e gata milioane de oameni trebuie să-şischimbe natura veche cu una nouă şi cine nu se acomodeazăcrapă.— Dar de cîte legi are nevoie omul ca să trăiascăbine?! Eu văd foarte puţine, într-o săptămînă mi-aş terminatreaba şi m-aş întoarce acasă.— Stai, că nu e aşa, noi te trimitem acolo pentrupatru ani şi pentru că nici o lege nu e bună, deoarece eapresupune o restricţie şi o pedeapsă, tu nu vei aveaaltceva de făcut în această perioadă decît să le dărîmi pecele vechi ca noi să ne amăgim că cele noi vor fi maibune.— Ei! se răsti atunci un om al puterii, adică parlamentulnu are nici o noimă şi ne-ar fi mai bine fără el?!Dacă n-ar fi animale pe străzi, nimic de zis, tare ne-ammai debarasa de politică, dar atîta vreme cît oamenii nuse mai satură de carne, dacă n-ar fi legi ferme şi precisecare să reglementeze această activitate sîngele ar curgeprea vijelios pe caldarîm.— Sînge?! rosti Deryzor. Mi-a displăcut dintotdeaunasă-l văd, pentru că am observat că ceva e în neregulăatunci cînd el este văzut. Dacă o să ajung parlamentaram să fac tot ce pot ca el să rămînă întotdeauna acolounde îi e locul, în interiorul corpului şi nu la luminaochilor, pe stradă sau în magazinele alimentare. Am săaccept invitaţia voastră şi am să-i cer acelei tribune săvă ajute, spuse el cu respect deja pentru acea tribună.Deryzor a avut susţinere peste aşteptări, spunîndu-i--se Alesul şi, la deschiderea sesiunii parlamentare, afost invitat sub cupola unei săli grandioase care îi aminteade o sală de circ. Încă din primele zile el a observatcă majoritatea parlamentarilor au interdicţie să fie sincerişi să caute pacea pentru că astfel ei şi-ar termina deîndată treaba şi nu ar mai fi nici o motivaţie să fie plătiţi.Ei hîrîiau scaunele de colo-colo prin tot felul decomisii şi chiar dacă ajungeau la vreun punct comunacolo între ei, ca oameni, cînd ajungeau în plen maiîntotdeauna Sarsailă îşi băga coada şi legea nu se puteavota şi gata. Era un vuiet acolo de satisfacţii şi insatisfacţiiîncît era foarte uşor să fii luat de val şi să fii datcu capul de pereţi, susţinînd o opinie sau alta.Ce să facă acum Deryzor ca să-şi slujească alegătorii?Pentru cei care făceau parte dintr-un partid totul erasimplu, trebuiau doar să zică da cînd opozanţii lor spuneaunu, dar el, fiind independent, trebuia să-şi realizezestrategia în funcţie de interesul omului de rînd. Iaroamenii de rînd n-au răbdare. Rezultatele trebuiau să sevadă imediat.Ce să facă el ca să atragă atenţia opiniei publice? Elştia foarte bine că cel împins în parlament de faimă eascultat cu uşurinţă dar el cum să-şi realizeze faima şisă fie ascultat? Să folosească lozinci naţionaliste? Săpromită oamenilor marea cu sarea? Nu, nu mai era nimicdisponibil… Toate strategiile fusese arestate departidele istorice şi licenţa era scumpă. Aşa încît a hotărîtsă aleagă calea negativă cu bună ştiinţă pentru a intraîn atenţia mass-mediei. Cum începea o şedinţă în plenel se prefăcea că doarme şi atunci toţi cameramanii şireporterii îl lăsau baltă pe cel de la tribună pentru a seocupa de el căci, ştiau ei, circul ridică mult mai multaudienţa decît vorbele bine ticluite de care oamenii sîntfoarte plictisiţi.— Ia auziţi cum sforăie domnul parlamentar pe carenoi, poporul, îl plătim, spuneau ei, dînd microfonul maiaproape.Iar Deryzor le făcea pe plac, sforăind mai tare.„Cine or fi proştii care l-au ales?“ gîndeau ei, dar sefereau să dea asta pe post pentru că ei ştiau că erauplătiţi tocmai de aceşti proşti.De fapt ei nu-l vedeau pe Deryzor, ci se vedeau peei, cei din temerile lor, în situaţia penibilă în care acestase producea cu bună ştiinţă pentru a intra în miezulprostiei.Cîţi au văzut-o din interior? E uşor să-i judeci pealţii dacă n-ai trecut prin experienţele lor…Deryzor văzuse mulţi oameni cum dorm în mijloculcelui mai avîntat discurs.Care e somnul care dăunează mai mult? Cel în carestai liniştit într-un fotoliu sau într-un pat, sau cel dincare se adapă o mie de monştri însetaţi de sînge şi răzbunare?Lăudaţi au fost patrioţii care şi-au atras omajoritate naturală şi naivă cînd oportunităţile istorieiau permis-o din motive absolut paralele cu ei, culegîndlauri pe care nu-i meritau… Şi pe ce s-a sprijinit discursullui zgomotos? Pe duşmănia faţă de un animal rănitşi ajuns în inferioritate…Şi totuşi ei au fost necesari, veţi zice. La ce? Ladivizarea lumii în triburi pe care ei cu fală le-au numitnaţii şi ţări? La crearea unor modele de gîndire şi exprimarecare au împiedicat evoluţia omului cu mii de ani.Ce n-a vrut să cedeze omul, adesea cu preţul vieţii,prostit de asemenea adormiţi, acum dă de bunăvoie şise leapădă de asemenea cîrpe precum bolnavul, după ces-a însănătoşit, de pansamentele care put şi-i amintescde urîciunile prin care a trecut. Ce va mai rămîne încîteva zeci de ani din limbile pentru care, spune-se, s-ausacrificat strămoşii? O unitate de memorie într-un calculatorde muzeu, cîteva grame de siliciu şi aluminiu…Cine a împiedicat pacea şi unitatea umană să semanifeste? Cuceritorii? Gingis han, Alexandru sauNapoleon? Ei reprezentau o majoritate efemeră într-untimp şi într-un spaţiu limitat, dar după cîteva generaţiiasupritorii şi asupriţii ar fi format un popor nou cuenergii altminteri nedescoperite şi chiar conducătoriis-ar fi ales dintre cei asupriţi.E periculoasă pisica care doarme lîngă horn şi înpreajma căreia eşti odihnit şi relaxat sau fiara care-şiarată colţii urît mirositori?Deryzor voia să le spună asta oamenilor dar nu eramomentul. Sau poate se va răzgîndi şi nu-l va spuneniciodată în această legislatură, subiectul fiind încădestul de delicat pentru gustul comun, dar în curînd vorfi destui care să-l spună.Asta fusese strategia lui Deryzor.În cele din urmă Deryzor a fost înţeles de foartemulţi oameni şi el a exemplificat ori de cîte ori a luatcuvîntul pericolul pe care-l reprezintă somnul celornebuni de dorinţă, încît oamenii l-au apreciat şi au vrutsă-l mai aleagă parlamentar pentru încă patru ani. DarDeryzor a refuzat pentru că el şi-a dat seama că viaţa pePămînt este scurtă şi în acest timp trebuie să maiexperimenteze ceva.
*
Deryzor urcă în rang şi ajunge văcar
După ce şi-a terminat mandatul de parlamentar următoareameserie a lui Deryzor a fost aceea de văcar.Desigur că ar fi putut face şi altceva dar în meseria devăcar a considerat el că îşi poate pune în aplicare celmai bine ce a învăţat de la înalta tribună a parlamentului.Vacile nu prea erau de acord cu decizia lui dar, dupăcum se învăţaseră, în cele cîteva mii de ani de cînd erauîn slujba omului, cu tot felul de nuiele şi ciomege pespate, tot aşa au admis că se vor învăţa şi cu noile reguliîmprumutate de la Casa Poporului.— Ei, suratelor, cuvîntă o vacă mai tînără, acum emomentul să ne emancipăm. Eu cred că e un lucru buncă Deryzor a ajuns conducătorul nostru. Se vede dupăcum calcă, ca pe covorul roşu, că e doldora de idei noişi revoluţionare…— Stai cuminte! făcu plictisită o vacă rasată şi multmai în vîrstă. Oamenii tot la fel de tare ne vor stoarcede ţîţe, vor continua să mănînce rasol din carnea noas56tră, iar de îmbrăcat tot cu pielea noastră tăbăcită se vorîmbrăca şi de acum încolo.— Ba bine că nu, răspunse taurul şef, căruia i sepuse roşu de toreador pe ochi cu privire la Deryzor,deoarece îl bănuia pe acesta că urmează să-l deposedezede unele prerogative.— Păi da, se băgă şi un viţel în vorbă, om sau fiară,oricare ar fi ordinea, noi vitele tot trebuie să ajungem înmeniul lor. Oare care o fi diferenţa între oameni şifiare?! Faceţi-mă şi pe mine să înţeleg…— Aici competenţa noastră e insuficientă, rosti ceamai bătrînă dintre vaci, dar eu cred că Derzyor, cel carea trecut prin burta organului legislativ, ne poate lămuriîn privinţa asta.— Eu nu mă prezint cu jalba în proţap în faţa domnieisale, să fiu confundat cu un organizator de răscoală,zise taurul şef. În afară de iarbă îmi mai place şi ceeace fac pentru propăşirea glorioasei noastre specii, sacrăîn unele locuri şi sacrificată în altele. Nu vreau să fiutăbăcit înainte de vreme!— Oho, eu aici văd o sămînţă de streche, sări o viţicăcare nu mai avea stare de la o vreme încoace, dacăne-am porni toate deodată în galop am putea rade satuloamenilor de pe faţa pămîntului. Apoi am putea paşteîn voie prin toate lanurile cu bunătăţi fără să mai fimciomăgite de oameni.Dar nimeni nu-i răspunse deoarece toate vacile auconsiderat la unison că e mai bună iarba decît explicaţiilefilozofice pe tema inutilului şi efemerului în faţaunei opinii atît de deplasate.Deryzor însă bănuia care e starea de spirit printrevaci şi una dintre primele lui decizii a fost aceea de leaduna şi a le vorbi, aşa cum fac toţi şefii după ce sîntconfirmaţi în funcţie.— Dragele mele, începu el, oare voi ştiţi pentru ceexistă legile?— Nu! mugiră toate la unison, cu coada ţeapănăbăţ, semn de cea mai adîncă sinceritate.— Pentru că în nici o vietate, continuă el, nu existădestulă conştiinţă care să permită traiul, în cirezi aşamari ca ale voastre, în deplină ordine şi armonie. Pentruasta, oamenii, după exemplul divin, s-au gîndit să conceapălegi.— Asta mă pune pe gînduri, stăpîne, rosti cea maibătrînă dintre vaci. Cînd Dumnezeu a dat primele legi,aşa cum spui, tot el a completat şi o lista de pedepse,zic cărţile sfinte, ca şi cum el ar fi ştiut că fiinţele vii nule pot respecta.— Se prea poate, dacă e vorba despre Dumnezeuldin cărţile fabricate din acelaşi material ca cel al iesleidin care şi voi lingeţi sare… Dar eu nu ştiu să vorbescdespre acel Dumnezeu, intrînd în conflict cu predicatoriievlavios atestaţi, eu mă gîndeam la Dumnezeu cala ceva care susţine viaţa şi nu judecă pe nimeni, acelape care îl cunoaştem cu inima, nu cu mintea noastră.— Bravooo! Foarte frumos! se auzi atunci îndelungprin izlazul comunal, după care urmă un ropot puternicde aplauze. Aşa te vrem! Zi-i mai departe stăpîneDeryzor! Şi noi sîntem oloage, oarbe şi bolnave, avemşi noi dreptul să fim iluminate aşa cum au fost oameniiaceia despre care se scrie în unele cărţi necanonizate.— Aşadar, continuă Deryzor impasibil, trebuie săvă dau legi noi, căci ele trebuie schimbate măcar o datăla două mii de ani deoarece, datorită mişcării întreguluisistem solar în jurul punctului de referinţă al galaxiei,s-a stabilit ştiinţific şi ocult că situaţia actuală nu maicorespunde realităţii.— Super tare! Bravo, domnule Deryzor!… Şi noisimţeam că ne strînge în ultima vreme pielea asta vecheşi răpciugoasă. Ne gîndeam că dacă nu intervine cevaajungem fosile vii şi-o să ne crească negi pe greabănasemeni crocodililor. Deci ce veşti ne aduci de la înalteletribune ale cunoaşterii omeneşti care, după cumdeja am putut să observăm, e în stare să facă iarba maiverde şi grajdurile mai iluminate.— De azi înainte, rosti Deryzor, nu veţi mai fi uciseci doar eutanasiate.— Uraaa!, săriră toate vacile în sus, apucate de ceamai naturală streche. Credeam că n-o să mai apucămziua asta. Bravo! Mulţumim ţie galaxie că te-ai gînditsă dai colbul terestru deoparte şi să ne iluminezi pe noi,slabele, din cauza ierbii insuficiente. Şi, ia zi-ne, stăpîneDeryzor, ce vom mînca de acum înainte? Cred că şiacest aspect va suferi unele îmbunătăţiri, dacă tot e săajungem ca stelele de iluminate.— Dragele mele, aici intervine cea mai sublimăminune care se poate întîmpla fiinţelor vii, aceea că deacum înainte, conform legilor cosmice de cei mai devază înţelepţi enumerate, vă veţi hrăni numai cu luminăsolară şi nu veţi mai suferi niciodată de foame.— Hooo! mugiră toate vacile suprem de dezamăgite.Cum aşa?… Nu vrem asta!… Lasă-ne în pace cu toatăevoluţia ta, mai bine ciomăgite şi înjugate, apoi la rasolşi în alte bucate… Ce aiurești, bădie?… Nu dăm noiiarba noastră pe lumina ta solară nici dacă ne treci încalendar alături de Sfînta Parascheva!Astfel cuvioasele vaci l-au trimis pe Deryzor laplimbare, cerînd primarului să-l aducă înapoi pe vechiulvăcar.
*
Deryzor în armată
La vremea cînd patria strămoşilor l-a îndemnat săcalce pe urmele lor, Derzyor a ajuns în armată. Strămoşiis-au jertfit, spun cărţile de istorie, din grijă nespusăpentru urmaşii lor, astfel încît pentru ca un om să aibăviitor trebuie să ştie neapărat despre trecut, altfel patriilenu ar mai avea nici o raţiune de existenţă şi globulpămîntesc ar fi plictisitor şi de o singură culoare.Deryzor a fost tuns zero, după regulament, şi îmbrăcatîn haine kaki, ca să nu fie reperat de duşman dincauza pletelor sale. A urmat o perioadă de mare avîntpatriotic presărat cu salturi în faţă şi şuturi în spate, casă se înveţe soldatul cu disciplina şi cu dragostea deţară. Nu că i-ar fi lipsit lui Deryzor această mare dragoste,deoarece el crescuse la ţară, dar se punea problemaunor băieţi cu urme de cercei în nas şi urechi,care nu ştiau s-o respecte, deoarece ei îi bănuiseră mereupe profesori că vor să le bage în cap ceva inutil şinefolositor.Puştile de instrucţie trecuseră prin multe mîini şierau lucioase de atîta frecat.La fel era şi asfaltul din sfînta unitate, căci pe lîngădrapel, de curînd apăruse şi o mică capelă în care icoaneleşedeau perete în perete cu camera de arme, astfelîncît şi duşmanii aveau şanse să ajungă la cer dacăaveau norocul să fie împuşcaţi de gloanţe sfinţite cuagheasmă. Deryzor se gîndi atunci că ar fi trebuit să ledea şi lor straie asemeni cinstitelor feţe bisericeşti, pentrucă şi ei erau antrenaţi să-i conducă pe oameni la cer,mai ales pe duşmani, lucru de un altruism formidabil încondiţiile în care cu greu se mai găsea pe pămînt ceva,inclusiv apa, care să se poată achiziţiona fără bază plustva, prima scrisă cu roşu, mare, iar cei nouăsprezece lasută suplimentari, cît se poate de mic, ca să treacăneobservaţi pentru cuviincioşii plătitori. Această înşelăciuneînsă era admisă de toţi oamenii, tacit, ca o consecinţăa războiului rece dintre mintea pătimaşă şi conştiinţă,care pe vremea aceea nu-şi alesese încă nici uncîştigător.Aşadar armata dura de la un an şi patru luni pînă ladoi ani, în funcţie de dragostea de ţară, obligatorie, afiecărui tînăr, conform legilor în vigoare.Deryzor era un soldat model. Mergea ca o morişcătîrîş şi era primul la orice aplicaţie, mai cu seamă seara,cînd la ordinul veteranilor, soldaţii din primul ciclu trebuiausă conducă valizele pe sub pat. „E o activitate debază, spuneau ei, somnul e pentru vite, dar soldatulmodel trebuie să nu doarmă niciodată, să fie vigilent latot ce foşneşte şi, în situaţiile de cumpănă, să tragă imediatîn direcţia aceea, chiar dacă pe acolo este vreuncamarad, cum adesea se întîmplă în războaiele adevărate…Ei, nu-i bai! Primeşte mama acasă onoruri militare,apoi mai eşti şi avansat post-mortem… Măiculiţă!spuneau ei, cu asemenea cinste să tot mori! Îţi daiseama? Să te laude toată lumea la televizor, iar fetelemari să plîngă după tine ca după un prinţ în timp cedacă ai fi trăit te-ar fi respins… Mamă, ce onoare!“Nu puteai să ieşi la apel şi să spui că nu eşti de acordcu asta. Era inadmisibil pentru ţară o asemenea ofensă.„Uite, ea cîte a făcut pentru tine? Tu măcar nici nu poţimuri pentru ea? Nu contează cum, dacă patria ţi-o ceretrebuie să mergi şi cu capul în mîini sau dacă ţi-au fosttăiate mîinile de vreun obuz să ţi-l duci între picioare.Ce, asta-i o ruşine?! Toate capetele încoronate au ieşitdintre picioare şi uite acum ce mari au ajuns!… Sauvedetele de fani adulate?… Ce contează de unde auieşit sau cine i-a făcut…“— Bine, dar ce contează?— Ceea ce vor masele, neinstruitule! Ele sîntsuverane!— Masele sau mesele?— Dar care e diferenţa, frăţioare?! Din ce crescmasele? Din bucate! Fără acest surplus de bucatemasele nu s-ar fi înmulţit atît de mult şi acum n-ai maifi avut ce să aperi.Asta da, dezonoare!…Şi Deryzor mulţumi lui Dumnezeu că asta nu s-aîntîmplat.Totuşi a fost trimis acasă înainte de a se convinge pedeplin de chestia asta.Armata se terminase sau ostaşii fuseseră terminaţi?De-a lungul timpului s-a întîmplat şi una şi alta.Deryzor a făcut parte dintre norocoşii care au plecatînspre casa de deasupra pămîntului şi nu direct însprecea din pămînt.A plecat totuşi decorat cu o mulţime de vînătăi.Pentru patrie!
*
Întîlnire cu spiritele
Casa lui Deryzor era lîngă o mănăstire străveche.Zidurile înalte de cîţiva metri împiedicau ochiul neiniţiatsă privească înăuntru, astfel încît oamenii interesaţide vreun beneficiu spiritual trebuiau să intre pe poartaprincipală şi să aprindă măcar o lumînare, contra cost,precum era obiceiul pe vremea aceea. Dar pe poarta dinspate, numită a spînzuraţilor, nu putea intra nimeni încăde pe vremea cînd se interzisese această umanitarămetodă de îndreptare a vinovaţilor.Casa lui Deryzor avea vedere chiar înspre aceastăpoartă şi spiritele smulse din trup cu mare împotrivire,rătăcind prin lume în căutarea liniştii de mici copiipierdută, se întorceau adeseori la locul unde dreptateafusese înfăptuită. Desigur, ele nu erau de acord cuaceastă exprimare, pe care o contestau vehement, darcum erau lipsite de dreptul de a se arăta în public, niciun om nu a putut vreodată să simtă durerea din sufletullor.Chiar dacă ar fi putut să o facă oamenii ar fi fost cutoţii interesaţi să afle dacă i-a durut la fel de mult sufle65tul şi atunci cînd au comis mişeliile şi crimele pentrucare au primit creştineasca pedeapsă de la poarta cuvioaseimănăstiri. Pe atunci toţi oamenii socoteau căaceastă metodă este născută din os divin şi nimeni nuconcepea o altă cale de a se face dreptate pe pămîntuloamenilor, în proporţie fixă de cincizeci la sută făcutdin nedreptate.Dar oamenii nu se temeau în primul rînd de moarte,de care invariabil ştiau că nu vor putea să scape, ci defelul cum mor, căci pe unele metode le socoteau onorabile,iar pe altele nu.Chiar se formase un curent în faţa căruia şi îngeriirămaseră muţi, acela de a muri onorabil, deoarece sespunea că altfel mortul nu s-ar fi simţit bine. Nu ştiudacă mai ştiţi, dar la început îngerii vorbeau cu oamenii,dar cu timpul şi-au pierdut glasul văzînd ce le treceoamenilor prin cap…Alta însă era întrebarea care se născuse în mintea luiDeryzor. Dacă invariabil cincizeci la sută dintre fiinţeleşi lucrurile de pe pămînt comit nedreptatea în raport cucealaltă jumătate asupra căreia pedeapsa cea mai justăeste moartea, oamenii mor pentru că asta îşi doresc uniialtora şi nicidecum din altă cauză.Astfel Deryzor a ajuns la concluzia că drepţii sîntnedrepţii şi nedrepţii sînt drepţii în funcţie de cel carejudecă.Dar poate cineva să facă vreo judecată după capullui? Ioc! Aşa cum judecătorul de la înalta curte are unvraf de file după care se ghidează ca să dea un verdict,tot aşa un om de rînd are un teanc de concepţii şi degînduri după care se pronunţă asupra dreptăţii înconjurătoare.Sînt ele creaţia lui? Nicidecum! Ar fi putut fi alteleîn alte condiţii dar pentru că aşa s-a rotit Pămîntul înjurul Soarelui între aceste coordonate spaţio-temporalealt rezultat nu putea fi şi ca să se menţină echilibrulcineva trebuie să moară ca altul să se nască.Se întreba Deryzor, în naivitatea lui memorabilă,dacă numărul fiinţelor vii pe Pămînt nu a fost dintotdeaunao constantă? Se întreba dacă Pămîntul nu poateprimi decît un număr finit de fiinţe, indiferent de mărimeaşi forma lor? Şi e rău dacă oamenii devin tot maimulţi iar celelalte specii de forme organice tot mai puţine?Deryzor nu putea răspunde la această întrebare pentrucă nu avea cum. Dacă n-ar fi fost implicat în vîrtejulmanifestării ar fi putut fi just, dar el nu era decît celcare observă din mers. El nu avea pretenţia să deasoluţii pentru că prin simplitatea naturii sale, apropiatăde cea originală, simţea că soluţiile sînt o iluzie, zero încotaţie fixă, pentru că oricare ar fi fost ele, profundchibzuite sau la întîmplare, erau valabile numai pentrucincizeci la sută dintre fiinţele vii.Sigur, această idee avea mulţi duşmani care dădeaubine cu pana sau cu vîrful limbii, dar cel înţelept tăceamut ca peştele asupra acestui subiect, deoarece pentruel nu era greu de observat că absolut orice lucru sauconcept după cîteva transformări de loc sau de timpeste tot atît de bun pe cît de rău şi sfîrşitul seminţei caredă colţ în orice primăvară este un lucru imposibil înunivers… Soarta minţii ajunsă într-o anumită formă eradependentă de alegerea sau judecata unora sau altora,dar soarta vieţii, în sens real, nu depindea de nimic.Aşa încît Deryzor s-a gîndit să stea de vorbă cuspiritele neliniştite şi să le explice cum stă situaţia lavremea actuală.— Nu aveţi de ce să vă simţiţi vinovate, le spuse el,lumea v-a făcut aşa şi nu este copil, care luat de lamama lui, imediat după ce a fost zămislit şi pus într-unmediu anume să nu fie influenţat de ceea ce vede sauaude. Toate acestea se întîmplă după aceeaşi metodădupă care copii se învaţă să vorbească, reproducîndsunetele pe care le aud. Iar excepţiile în care un copilcrescut între criminali ajunge un binefăcător sînt minciuni.El tot un criminal rămîne, dar pentru alţii.— Nu ne facem griji pentru cei morţi, răspunserăspiritele fremătînd prin întuneric, nu ai înţeles… Noi nusîntem spiritele celor morţi, noi sîntem spiritele celorvii, încărcate de gînduri şi remuşcări. Lumea a devenitprea grea şi prea complexă! Lumea e plină de spiritecare nu şi-au găsit calea pe care se pot linişti şi de aceeanu pot muri. De aceea plîngem.Atunci Deryzor şi-a plecat capul în pămînt şi a tăcutconştient de ignoranţa lui.
*
Dimineaţa unei nopţi de vară
La marginea pădurii cîteva păsări se chinuiau săcompună un tril. Roua unsă pe pămînt de bidinelelenopţii încă nu dădea semne că vrea să plece.Unde sînt greierii nopţii negri ca tăciunele? seîntrebă Deryzor. Toată noaptea nu m-au lăsat să dorm,oare ei sînt de vină sau eu? Poate n-am fost obosit şi îiacuz degeaba… Acesta e obiceiul oamenilor, ce să-ifaci?… Dintre ei vin şi la ei trebuie să mă întorc. Dar lanoapte voi veni iar să dorm în liniştea dintre oraş şipădure.Cînd eram copil voiam să dorm în copaci, astăzimi-e frică să nu cad. De cădere mă tem şi totuşi nuîncetez să cad. Cum zicea bătrînul acela simpatic? „Oameniinu îmbătrînesc, oamenii se prostesc.” Cît eştitînăr eşti fericit pentru că nu ştii, lumea te trimite laşcoală ca să înveţi, ajungi învăţat dar nu mai eşti fericit.Ce ciudat! De ce trebuie omul să înveţe? Să-şi îmbunătăţeascăcondiţiile de trai?… De aceste condiţii minunatese bucură doar copii şi nebunii, cînd trebuie să leproduci adio bucurie…Un viezure, veşnic mînat de un foc interior dupămîncare, dădu nas în nas cu Deryzor şi se răsti la el.— Tu ce faci pe aici? Vă ştiu eu pe voi, oamenii!Veniţi pe teritoriile noastre, ne stricaţi casele şi daţidrumul la cîini să ne ucidă puişorii. Te-aş mînca, individule,dacă aş putea.— Păstrează-ţi energia pentru ceva mai bun, ştiibine că eu nu sînt hrana ta. Eşti prea supărat şi astapoate să-ţi facă rău la inimă, în plus după cum vădsuferi şi de bulimie de stres. Ce te doare, de ce nu eştifericit?— Fericit?! Ce înseamnă lucrul acesta?— Nu ştii nimic despre fericire?! Cum poţi să trăieştifără să ştii nimic despre fericire?!— Habar n-am de lucrul acesta dar din aceastăcauză nu mi-a trecut niciodată prin cap să mă sinucid.Spune-mi, pentru că am auzit vorbindu-se prin pădure,spune-mi de ce se sinucid oamenii? Voi sunteţi singuriicare ştiţi despre fericire. Eu n-am putut să înţeleg niciodatăce înseamnă asta. Nu cumva e vreo boală? Mă gîndesccă nu ai cum să ştii despre nefericire dacă nu ştiide fericire. Te întreb, e bine să ştii despre fericire?— Nu ştiu, eu nu am studii atît de înalte. Ar trebuisă întrebi un profesor sau absolvent de fericiologie, dartrebuie să mai aştepţi, pentru că această disciplină nu eomologată încă. Dar o să apară negreşit pentru că sîntdestui oameni care sînt dispuşi să plătească pentru oricear putea să-i înveţe alţii, chit că acea învăţătură nu ajutăla nimic. Tot ce pot eu să-ţi spun este că oamenii nuşi-au ales de bună voie postura de stăpîni ai dreptului deviaţă şi de moarte peste toate celelalte fiinţe ale Pămîntului,răspunse Deryzor. Ei sînt rodul întîmplării, catoate celelalte lucruri din natură. Activitatea de stăpînitorii-a corupt cel mai mult şi pe ei, rosti Deryzor cusinceritate. Pot să-ţi spun un secret? Oamenii cred că aşti însemnă evoluţie dar în realitate ei au ajuns robiiunui străin numit Minte care s-a infiltrat în ei şi care îipoartă din interior. Nu ai de ce să-i invidiezi! Tratează-icu compasiune pentru că şi ei au nevoie de ajutor, maimult decît orice alt animal. Ştii pilda matematicianului?— Nu!— Se spune că un om şi-a dus copiii la un matematicianca să-i înveţe matematică.— Cît mă costă? a întrebat omul. Băiatul mai mareştie ceva matematică, dar cel mic este tufă.— O sută de lei pentru cel mare şi cincizeci pentrucel mic.— Cum aşa? se arătă nedumerit omul.— Păi, răspunse profesorul, pentru cel mare trebuiesă muncesc de două ori, întîi trebuie să-i scot toateprostiile din cap care îl fac să greşească şi îl fac orgolios,apoi trebuie să-l învăţ matematica de la început.— Domnule viezure, înţelegi cum stă treaba? Cuoamenii e greu s-o scoţi la capăt. Ei sînt atît de orgolioşidin cauza cunoaşterii lor eronate încît sînt gata săucidă ca să şi-o impună, mai ales dacă e vorba dereligie. Tu ucizi vreodată pentru că cineva nu-ţi împărtăşeştepunctul de vedere?— Nu!… Doar cînd mi-e foame, mărturisi spăşitviezurele.— Dar o faci vreodată cu ură?— Nu înţeleg, ce e asta? spuse viezurele.— O otravă care coboară din minte prin toate celuleletale.— Ţi-am spus că eu nu am o minte atît de mare şimai ales la mine nu e ruptă de corp. Vezi, asta e boalavoastră, a oamenilor, vreţi să-i învăţaţi pe alţii lucruride care nu au nevoie. La ce-mi trebuie să ştiu dacă nupot face? Nu ar trebui să ştiu abia după ce pot face?— Asta e valabil în lumea îngerilor, dar pe Pămînttotul este invers.— Da, e complicată treaba, zise viezurele. Dar pemine mă roade ceva în stomac. Discuţia cu tine nu-miţine de foame.— Hei, viezure, te comporţi ca şi cum ţi s-ar fi pusgrăsime în jurul inimii. Nu ai de gînd să te duci la vreundoctor?… Cunosc eu unul foarte bun.— E de oameni sau veterinar?— Veterinar.— Doamne fereşte! Eu nu pot să înţeleg de ceacestor oameni li se zice doctori. Nu aceştia se ocupă caanimalele să fie sănătoase înainte de a fi tăiate?! Nu,mersi! Eu mănînc o buruiană şi îmi trece durerea decap, iar la burtă nu mă stric pentru că am pielea groasă.Nu mă supăr nici dacă îmi zici că sînt cu obrazul gros.Dar tu te superi, nu-i aşa? Am auzit că oamenii sîntfoarte sensibili.— Aşa e, dar de ce ar fi asta ceva rău?! Prinsensibilitate se nasc sentimente profunde şi omul poateevolua.— Bine spui că se nasc sentimente profunde, daraşa cum se naşte iubirea şi mila pînă la apogeu, tot aşase naşte şi ura şi intoleranţa fără limite, odată ce minteaajunge la nebunie. Prin această sensibilitate voi oameniivă depărtaţi de voi înşivă şi nici măcar nu trăiți în clipa prezentă ca să vă anunțe cineva de asta.— Nu ştiam că există vreun poştaş care poate faceasemenea fapte. Pe cel pe care îl cunosc îl văd adeseaprea deșelat de greutatea scrisorilor prin care fisculcere bani sau a citaţiilor la niscaiva procese, ca să maiaibă timp, săracul, să-i anunţe pe oameni cîndcalcă strîmb.— E treaba voastră, tot voi oamenii scrieţi acestescrisori şi, ca să vă menţineţi societatea viabilă, văchinuiţi unii pe alţii. Societatea prosperă şi se perpetuează,dar voi muriţi în chinuri. Nu s-ar putea, mă întrebaşa, ca un viezure prost şi umil, ca societatea să moarădar omul să trăiască veşnic? Spun asta pentru că astfelnu aţi mai fi dependenţi de case şi de teritorii şi nu aţimai face atîta rău animalelor pădurii.— Viezure naiv! dar omul este animalul dominant,cum ar putea el să renunţe la teritoriile lui pe care acumle deţine cu acte în regulă?— Dar de la cine le-a cumpărat? Eu nu-mi amintescsă fi semnat vreun act. Şi era clar că şi eu eram proprietarpe o bună bucată de teren pe care o îngrădisem,după moda animalelor, cum se cuvine. Prin miros erauevidente delimitările…— Zău? Dar eu cum de nu am auzit de treabaasta?…În acel moment viezurele se transformă dintr-o datăşi spuse:— Pentru că voi oamenii aveţi nasul înfundat şiv-aţi stricat mirosul din cauza prafului de puşcă. Nutrebuie să vă doresc eu răul, vi-l doriţi singuri, mai alesprin mîncarea pe care o mîncaţi.— Cum aşa? se miră Deryzor, dezorientat.— Păcatele tuturor vietăţilor se ataşează vouă prinmîncarea pe care o mîncaţi, pentru că trăiţi şi respiraţipe acelaşi pămînt care ne-a făcut şi pe noi, animalelemai blînde sau mai sălbatice. Cîtă vreme vă veţi hrăni şirespira la fel ca toate celelalte animale veţi pendula încadrul speciei voastre de la sublim la abject şi per totalveţi rămîne tot o rasă de animale. Veţi fi deosebiţi doarprin aceea că v-aţi ales cu o minte complexă, un rebutrespins de toate celelalte animale, luat din activitateavoastră de stăpînitori.Şi spunînd asta, viezurele se transformă într-o coloanăde lumină şi se pierdu în soarele care tocmai seridicase pe cer.O fi fost un înger, îşi zise Deryzor. De ce nu mi-aspus de la început ? Aş fi fost mai respectuos!

*
Deryzor de vorbă cu mintea mamei lui
Deryzor se afla în locul unde încă nu ai dreptul săporţi un nume. Mama lui habar n-avea ce odor de copilavea să facă şi totuşi putea să doarmă din cauza asta. Osă fie un copil din flori şi-o avea Dumnezeu grijă de el,ca de toate celelalte flori.Dar Deryzor era cam supărat de locul pe care i-lrezervase maică-sa şi dădea adesea din picioare. „Spercă atunci cînd voi fi mare nu voi mai fi obligat să stauîn asemenea locuri strîmte şi întunecoase.“— S-o crezi tu, îi răspunse mintea maică-sii, pestetot terenurile rezidenţiale sînt scumpe, nu-s de nasultău.— Atunci o să stau sub cerul liber, spuse bosumflatDeryzor.— Cerul liber este la fel de scump şi se obţine cudurere. Crezi că e uşor să urmezi calea renunţării? Toţioamenii sînt nişte lăudăroşi, maeştri la conceput vorbefrumoase, dar cînd să renunţe la plăcerile lor mint spunîndcă se sacrifică pentru cei dragi, nevastă şi copii…— Eu o să zbor ca păsările!— Ba o să cazi ca pietrele.— Am să plutesc ca norii!— Ba o să te înrădăcinezi ca spinii.— Nu zău?! Da de unde ştii tu, Minte, lucrurileacestea?— Ştiu, pentru că eu am fost prin toţi oamenii cares-au născut pînă acum şi toţi au lucrat după sinapselemele.— Deci tu eşti legiuitorul suprem, tu eşti Dumnezeu?— Nu, Dumnezeu în nume şi formă este un subalternal meu şi după fiecare timp sau spaţiu eu îl facinteligibil pentru fiinţele încarnate.— Sună urît acest cuvînt. E ca şi cum ai vorbi despreo unghie încarnată. Nu cumva doare?— Oho, şi încă cum… Ce crezi că ai să poţi sta înnume şi formă fără să plăteşti? Toate ciudăţeniile ausocoteală. Iar luarea de trup şi bucurarea de simţuri, caexperienţă reală, dincolo de vis, e cel mai costisitorlucru din toată existenţa.Cînd vor cîntă cucoşii şi va ieşi soarele vom mai vorbi…După ceva timp— Ei, cum e afară?— Mi-e cam frig şi casa asta mă apasă.— De ce? E munca de o viaţă a maică-tii!— Dacă se odihnea se putea să-i fie mai rău?— Nicidecum, dar cînd materia pe care o mănîncise aprinde în tine cel mai greu lucru e să stai.— Deci mîncarea e un lucru rău?— Mîncarea nu există, există numai forme şi individualităţi.Nimeni nu mănîncă, doar cucereşte şi ocupă.— Deci tot timpul vieţii mele urmează să fie oluptă? căci mi-e foame…— Întocmai, viteazule! Adevărata putere este aceeacare nu face, nicidecum aceea care spintecă şi doboară.— Minte, tu nu mă minţi? Numele tău nu vine de laminciună?— E o întîmplare coincidenţa şi există numai înlimba română.— Cum vine asta? Dar cine a făcut limbile?— Se spune că un turn mare, numit Babel, rostiMintea cu subînţeles…— Eu am auzit că fraţii originali s-au îmbătat şi s-auluat la bătaie. Dar tu i-ai îndemnat, nu-i aşa Minte?— Eşti isteţ pentru o aşa mogîldeaţă. Ai învăţatrepede prostiile care te vor pierde.— Ei, dar am auzit că isteţimea e bună. Mamele sebucură cînd copii lor spun cîte o vorbă de duh. Dar einumai imită cu fidelitate ceea ce aud de la cei mari, nu-iaşa, şi nu este nici o speranţă ca lumea să se îmbunătă79ţească în felul acesta? Va rămîne mereu cum a fost!Atunci în ce constă progresul?— În dezvoltarea formelor în minte. Dar universulrămîne acelaşi.— Măcar e mare?— Nu e deloc.— Cum aşa?! Ce prostii spui tu, Minte, acolo. Dacăîmi spui lucrurile acestea lucrezi împotriva ta.— Ba deloc! Dacă nu vei uita pînă mîine ce ţi-amspus, oricum nimeni nu te va crede. Te înşeli dacă crezică poţi alege. Eu doar le dau voie oamenilor să facă cevor ei în cadrul a ce vreau eu.— Există vreun drum în afara ta?— Nicidecum, de aceea nu mă contrazice. Te foloseştide braţele mele şi eu le pot face să dispară.— Poţi deci să-mi iei mîinile şi picioarele?— Pot, dar nu o fac căci prin ele tu faci să se miştesubstanţa mea.— Cum?! Toate corpurile sînt substanţa ta? Atuncila cine se referă oamenii cînd spun eu?— La mintea lor, la substanţa mea.— Mai mulţi într-o singură individualitate?— Nu, doar un individ în succesiune de timp şispaţiu.— Adică dacă s-ar opri timpul şi spaţiul automattoate fiinţele ar deveni unul?— Cum altfel? Nu e evident?…— Ba da, dar cum s-ar putea face asta?— Hm, rosti mintea şmecheră, trăieşte şi chinuie-tesă afli asta ca să pot eu trăi. Dar să ştii de pe acum căbătrîneţea nu există. Cînd zorii înţelepciunii şi înţelegeriise ivesc în formele vii, indiferent de specie saurasă, toate mă lasă şi eu sînt din ce în ce mai tristăpentru că trebuie să o iau iar de la început. Acesta emotivul pentru care copii care pot sintetiza se nasc dince în ce mai trişti. Deryzor, căci acesta e numele pecare ţi-l voi pune, trebuie să găseşti ceva care să maianuleze din tristeţea cu care te-ai născut…
*
Orice spectacol este încîntător dacă nu te apuci să-ijudeci pe artişti.Dacă crezi că există vreo raţiune în seriozitate nu veiputea niciodată să percepi farmecul libertăţii, salturileiedului, zburdălnicia lui…Cînd de eliberezi de orice cunoaştere preexistentădistracţia chiar are un sens: acela de a te simţi bine înclipa prezentă, fără conştiinţa celei ipotetice care vaurma.Deryzor participă la spectacolul lumii. După ceasistă la dezbateri furtunoase pe această temă seporneşte să scrie pe Ya Ho(!):
Cea mai bună cură de dezintoxicare de pe pămînt
În ultimele zile am observat pe paginile grupuluidumneavoastră o febrilitate nemaipomenită în legăturăcu curele de dezintoxicare. Asta m-a pus pe gînduri şimi-am zis că toată această frămîntare trebuie să prevesteascăceva. Am auzit mai întîi despre cura RudolfBreuss. Am fost atent la ce înseamnă ea şi mi-am zis:da, domnule, uite ceva foarte bun pentru orice organism.Apoi am auzit despre clisme şi am început să fremătde plăcere: ia uite ce lume hotărîtă! Să ştii că efoarte bine să dai totul afară…Dar iluminarea mea nu s-a oprit aici, ştiam că maiurmează ceva şi am rămas în continuare foarte receptivşi vigilent.Am auzit apoi de cura cu argilă, apoi de cea cumătrăgună şi mi-am zis: bravos naţiune! nu duci lipsăde oameni cu idei. Dar au venit unii ca nişte drăcuşoricîrcotaşi şi au început să-mi expună reversul. Ei, aldracului şi mintea asta! Măi să fie, deci argila o să tetransforme într-un muşuroi de termite, mătrăguna o săte facă să cînţi, normal, o arie de Puccini, iar din cauzasucului de sfeclă roşie în cantitate mai mare de o sutăcincizeci de grame pe zi, tocmai pentru că această legumăconţine mult fier, o să rugineşti ca o găleata de tablăcumpărată într-o după amiază proastă de la o pirandămincinoasă. Aoleu!… Auzi sfecla roşie nu te vindecă,ci mai degrabă te pregăteşte pentru furnalul pămîntului,să te învîrtă acolo cu furcile o mie de draci. Mamădragă, ce-i de făcut?!Şi atunci pur şi simplu am luat foc ca o fabrică deartificii din China. Domnule! Oamenii trebuie să-mifacă statuie (e necesar, doar şi ciorile sînt fiinţele luiDumnezeu, ca să nu mai zic de porumbei, e musai,numai să fie neagră ca să se vadă urmele plecăciuniilor… de burtă).Da, eu sînt cel ales! Măiculiţă (sper să nu afli niciodatădespre asta), oare cei de la comisia pentru inovaţiişi invenţii sînt pe fază?! Nu de alta, dar să nu-şi arogealtul fenomenala cură de dezintoxicare şi curăţire generalăa organismului care trebuie să rămînă în memoriauniversală cu numele Deryzor. Cum n-am inventat-o eu?! Ce, adică merele n-au mai căzut pe pămîntpînă ce Newton nu a venit să-i spună legea atracţieigravitaţionale? Bravo ţie maimuţă, degeaba ai observat-o dacă n-ai prezentat-o în faţa unei comisii! Varămîne în istorie legea atracţiei gravitaţionale a luiNewton şi gata! Cum zici că trebuia să i se spună?Legea maimuţei atîrnată de o cracă? Sorry, comisia devalidare în cazul tău a intrat în vacanţă perpetuă…Ei, prima dată m-am gîndit să cer drept de autor şideja m-am văzut mai bogat ca Bill Gates, dar nu mi-sbăiat prost, dacă o să am bani o să-mi cumpăr maimultă sfeclă roşie decît e necesar pentru o sută cincizecide grame de suc pe zi şi-o să ruginesc dracului, iarcopiilor nu pot să le las mai mult de zece milioane dedolari pentru fiecare. N-aş fi un tată bun, trebuie să-i lassă experimenteze binele şi răul, pentru că altfel cum osă înveţe?! Zece milioane de dolari, mă gîndesc, esuficient de puţin ca să mănînce cartea ca orice studentde bună credinţă…Deci trebuie să bagi la cap că nu există aliment pePămînt care într-un fel sau altul să nu-ţi dăuneze, trebuiesă meditezi cît mai mult la asta zile întregi, sădevii circumspect şi să-ţi reduci cît mai mult cantitateade hrană. Aşadar, după cîteva zile de felul acesta, conştientcă trupul tău suferă o anume modificare, trebuiesă te scoli într-o dimineaţă şi să-ţi pregăteşti o tocăniţade aer curat, apoi la amiază trebuie să-ţi faci o fripturăde fereastră deschisă la maxim, iar spre seară să serveştio supă de uşă umflată de vînt, pentru că ai uitat săînchizi geamul, of course. Satisfăcut, să te culci şi săvisezi frumos, fericit că n-ai mîncat nici ceapă, niciusturoi şi nici carne grasă, deoarece s-a stabilit ştiinţificcă aceste alimente predispun la vise urîte şi coşmaruridiverse. Cînd se face ziuă scoală-te repede şi dă cu apăpe faţa. Pe dinţi, pentru că ce ai mîncat ieri a fost atît deuşor, poţi să nu te mai speli, gura nu-ţi va mai mirosi,nici de Orbit nu vei avea trebuinţă ca să ai o respiraţieproaspătă; ia micul dejun la fel ca şi ieri, iar la amiazăai grijă cît de tare scoţi capul afară, dacă stai cumva laetaj, şi seara să-ţi ţii mîna la nas, pentru că o uşă izbităviolent peste acest organ poate dăuna grav sănătăţii. Atreia zi adu-ţi aminte că ieri ai cam exagerat cu fripturade aer afumat de oraş şi poate te duci pe la amiază la ungrătar de miresme proaspete de pădure şi datorită ambientului,conştient că ai cam băgat mult la ghiozdan,cina e suficient s-o iei scoţînd capul pe geam din maşinăcînd te întorci acasă.Domnule, eşti nebun! Cum adică să nu mai mănîncice scrie pe meniu? Îi vei face pe bucătari, pe patroni şichiar pe doctori să moară de foame…Cum?! Începi să crezi în tine, şi pur şi simplunu vei mai mînca din ceva care creează dependenţă şiproduce efecte-defecte la nivelul organismului tău.Mintea ta poate fi dependentă de tot felul de învăţăturiprosteşti, vei considera tabu părerea şmecherilor şi aignoranţilor că dacă nu mănînci la ora cînd animalul dintine se ridică după pradă, organismul va elibera sucurigastrice şi dacă nu le dai ce trebuie ele vor toca în gol.Asta e valabil cîteva zile… Dar dacă îl obişnuieşti vacere de mîncare mult mai rar şi mai puţin…Dar cît de uşor găseşti explicaţii pentru neputinţa tade a-ţi stăpîni poftele!… Deşi poate ai o sută douăzecide kilograme şi gîfîi ca un cuptor încins cînd urci douăetaje, ce simplu e să găseşti aliaţi pentru distrugereata!… Şapte zile măcar, şapte zile dintr-o viaţă hrăneşte-l cu aer curat. Măcar în aceste şapte zile crede în tineşi lasă-i pe alţii să creadă în ce vor ei…Înţeleptul a spus că în ultimă instanţă orice alimentnu este altceva decît lumină modificată. Lipseşte cumvalumina de pe Pămînt? Lumina nu, dar adaptarea unuimecanism interior care să transforme direct luminasolară în energie vitală da… Dar o secundă fără luminăsolară este mai mult decît şapte zile fără mîncare fizică.Vrei să ai un corp mai sănătos şi o minte mai limpede?Nu cred că vrei asta cu adevărat!…De ce un copil nu se îneacă cînd se naşte în apă?…Pentru că ceea ce simte sau crede el e singurul lucruadevărat.Ei bine, Deryzor renunţă la taxele pentru drept deautor, renunţă la pretenţia că numele lui să fie consemnatîn istorie, oricum el ştie că din punctul de vedere aloricărei afirmaţii totul este derizor.Există o terapie mai bună decît eliberarea de condiţionare,există o cale mai bună decît aceea de nu te maiminţi? Obişnuinţa de a renunţa la plăcerile limbii, iar înacest timp, în compensaţie firească, deschiderea unuitimp real pentru vremea înţelegerii este ceea ce trebuiesă urmeze.Am văzut cum oamenii sînt mereu împinşi de la spatede parcă dracu’ ar fi pe urmele lor. Fă asta, adunăasta, mănîncă asta, nu sta! se spune mereu, ca şi cummuncind tot mai mult ei ar întineri şi s-ar întoarce laDumnezeu ca nişte pui de înger. Să fie acţiunea şi înconsecinţă hrănirea cu ceva trecut prin ghearele degenerării,ca din putrezire să supravieţuieşti şi să creşti,soluţia care îl poate elibera pe om?Nu cred, chiar dacă unii vor spune că salvarea esteea însăşi o vorbă goală…Şi poate au dreptate. De cine să te salvezi? Eu Fiinţatrebuie să mă salvez de eu Mintea? Sau eu, non-eu sămă salvez de eu-eu?Ce ciudat!… Cine o să mă înveţe adevărul? Și dacăo să mă învețe cineva și eu nu îl voi putea înțelege, lace bun? Trebuie să mă învăț singur ca să-l pot înțelege!
*
Ţara lui Deryzor
Ţara lui Deryzor nu era condusă de un împărat. Dacăar fi fost aşa, oamenii ar fi fost mîndri şi ar fi tăcut.Dacă ar fi avut ceva împotriva împăratului ar fi acţionatpe ascuns ca orice revoluţionar de bună credinţă sau arfi construit o ghilotină cu panglici tricolore. Dar în ţaralui Deryzor lucrurile se petreceau altfel.Cel dintîi şi dis-de-dimineaţă, oamenii se trezeausupăraţi şi fără chef de viaţă. În alte locuri acest lucru arfi fost un avertisment sever pentru conducători dar înţara aceea conducătorii nu prea stăteau pe acasă ca săsimtă ce se află în sufletul oamenilor.Nu, ei nu plecau prin ţări străine, ci doar aveausufletul înstrăinat şi îşi pierduseră capacitatea de asimţi. În plus, ei nu mai dădeau pe la casa unde s-aunăscut şi chiar dacă veneau pe la ea la sărbători îşipierduseră de mult sufletul inocent pe la vreo întrunireelectorală şi rămăseseră doar cu acela care calculeazăprofitul şi numără voturile. O, nu, nu erau de sîngealbastru, pentru că în acea ţară cursese tot pe pămînt şise amestecase cu apa ce ajunsese în mare, căreia dinaceastă pricină i se spunea Neagră.Sînt unii care spun, probabil, că acest lucru nu esteposibil, pentru că sufletul nu se poate cumpăra şi nicivinde şi au mare dreptate, dar ce folos, dacă se poatepierde… Îl pierzi pe al tău, cel pur şi inocent, şi îţi ieiunul dintr-un gard unde s-a scărpinat un animal bătrînşi răpciugos.Nu poţi sta fără suflet, asta e lege. Deci îl iei peacela din gard şi îl treci pe numele tău. Sînt puzderie pePămînt şi cum nimeni nu vine să le revendice, adeseaoamenii, ajungînd la maturitate, intră cu fală în posesiaunui asemenea suflet. Sufletul are o minte şi minteapoate fi şlefuită.Aici nimic de zis, şefii din ţara lui Deryzor erauneîntrecuţi la mînuirea cuvintelor. De fapt acesta eraprimul criteriu după care se alegeau conducătorii înacea ţară.Ei erau susţinuţi la putere de mintea oamenilor simplicare nu puteau concepe viaţa fără un conducător şila biserică oamenii se închinau permanent pentru asta.Din această cauză construcţia de biserici luase un avîntnemaipomenit.— Acesta nu e un lucru rău, spuse un om care seprezentase la uşa lui Deryzor pentru a cere bani de onouă ctitorie. Ele le amintesc oamenilor de Dumnezeu,astfel oamenii rămîn cu mintea pe acasă şi nu o iaurazna după tentaţiile pe care această lume a Satanei leetalează…— Cum, întrebă Deryzor, oare Dumnezeu a uitat denoi?— Nu, frate, el ne testează credinţa lăsîndu-l peDiavol să-şi facă mendrele.— Deci Diavolul lucrează indirect pentru Dumnezeuşi el are ştiinţă de treaba asta? Am văzut prin bisericiînfăţişări ale Diavolului. Oare imaginea lui nu-itransportă caracterul perfid în biserică şi banii pe careţi-i dau sînt pentru el?— Ei, omule, ai nevoie de ceva agheasmă pe creştet.Pui prea multe întrebări date dracului. Parcă ai fifrate cu el. Hai spune, îmi dai ceva bani pentru sfîntabiserică sau mă laşi să mă duc în treaba mea?— Dacă aş fi frate cu el şi ţi-aş da, i-ai lua?— Desigur, pentru că Dumnezeu i-ar spăla şi n-ar finici un păcat din cauza asta.Un poliţist de la crima organizată, care nu intraseniciodată într-o biserică, auzind de infracţiunea aceasta,care era foarte gravă, se opri brusc lîngă cei doi şi îi luăla întrebări.— Vreţi să spălaţi nişte bani, aud bine? Ia-n haideţicu mine la secţie, zise el, găbjindu-i cu cîte o perechede cătuşe. Am auzit că unul din voi vrea să dea niştebani, iar celălalt vrea să-i spele cu ajutorul unui complice.După ce vă strîng unghiile în menghină o să-mispuneţi unde să-l găsesc şi pe acesta, spuse el plin desperanţă.Aşa că Deryzor şi dascălul cel plin de intenţii buneau ajuns la interogatoriul dracului.— Stai liniştit că nu e nici un drac pe aici, îi spusedascălul cînd au rămas singuri. E un nonsens, vom ieşide aici îndată.— Eu am auzit că dracu’ se arată în diverse înfăţişări,adică de ce n-ar putea fi şi poliţist?— Ar putea, acceptă dascălul, dar drac la drac nu-șiscoate ochii.Aoleu! atît i-a trebuit lui Deryzor. El nu era pregătitsă înţeleagă o asemenea metaforă, astfel încît avu partede cea mai de groază noapte din toate cîte le trăise.Măi, dacă o să mă scurme împieliţatul prin toateorganele, mărunt, aşa cum am auzit de la mama, spuseel, tot uitîndu-se la dascălul care moţăia, sprijinindu-sede perete. Mamă! Mă rog şi mă iartă!… Se vede că pînăaici mi-a fost!… Uite al dracului dascăl, cum m-a adusîn hruba asta ca să dea drumul iadului asupra mea.Măiculiţă! Salvează-mă şi jur că n-o să mai joc fotbalcînd trebuie să mă duc la sfînta biserică şi nu voi mailipsi de la nici o slujbă…Şi-şi făcea cruce cu limba pentru că celelalte membrenu le mai putea folosi, atît era de înspăimîntat, săracu’!Bine că avea vecinul lui un cocoş care l-a trezit.Dar de dracu’ tot nu a scăpat bietul Deryzor cît a trăit.Pentru că nu a găsit nicăieri vreo ţară fără conducători.Căci dracu’ tot drac, nu i-a plăcut niciodată să stea înpersoane umile. I-a căutat întotdeauna pe cei mai devază conducători ca să intre în mintea lor, pedepsindu-icu pedeapsa puterii. Acolo unde îi vedeţi, cruci mari şiînchinare să vă faceţi. Ei vor fi mîndri, căci vor credecă i le faceţi lor, dar numai voi veţi şti că le faceţi luiDumnezeu, să vă apere de ei. Amin!
*
Deryzor la sfatul găinilor din ogradă
Deryzor nu şi-a văzut niciodată tatăl în mărime naturală.Maică-sa îi vorbea rareori despre el şi de aceea eraatît de mic încît încăpea într-un gînd. Nici acel gînd nuera prea consistent căci copilăria lui nu a anunţat cunimic că el urma să devină un om mare. Toată ziua făcealucruri de nimic şi ca orice copil îşi necăjea mamacă nu făcea lucrurile aşa cum voia ea cu mintea ei.— Drace mic, cît ai să mă mai chinuieşti? De te-aiface mare odată!…Dar ea voia să-i bage în cap mintea ei, căci aşa văzusela maică-sa şi la toţi oamenii pe care îi cunoştea.Nu ştiu din ce motiv dar Deryzor era greu de convins.— Parcă n-ai fi fiul lui taică-tu. El era un om foartecumsecade, de aceea cred că m-a şi părăsit. De la cinete tragi, de eşti aşa de îndărătnic? Nici un plod din satulastă nu e aşa de sucit, pot să bag mîna în foc…— Mamă dacă îmi dai voie eu pot să plec în lume şisă nu te mai necăjesc. Cred că nu sînt făcut să rămîndupă gardurile tale.— Ia te uită la el!… Care garduri? Că le-ai dărmatpe toate… Vin cîinii şi pisicile vecinilor şi-mi mănîncăpînă şi mămăliga de pe masă!…— Există garduri care nu se pot dărma cu mîna altoraşi acelea sînt făcute din gîndurile tale. Mama, tu eştisupărată că nu văd lumea cu mintea ta!— Da’ de unde ai învăţat tu vorbele astea? Nu cumvale-ai furat de pe undeva?— Nu o să te tragă nimeni la răspundere pentruasta…— Zău?! Dar tu ştii că lumea îi judecă pe părinţipentru năzbîtiile copiilor după ce chiar ea a inventattelevizorul şi calculatorul? Ai face mai bine să nu teîntrebi nimic despre lucrurile pe care nu poţi să le vezi.S-ar putea să nu mai creşti niciodată mare din cauzaasta…— E o problemă delicată, rosti cocoşul din ogradă.Dacă nu mai creşti mare rămîi cu o minte inocentă decopil şi e greu să supravieţuieşti cînd se face iarnăafară.Desigur, el se referea la iarna luptei pentru supravieţuire.— Dar cînd va începe iarna pentru el, măi bărbate,întrebă găină cea mai bătrînă din ogradă, cu doi ani maitînără decît Deryzor. Ce greu se maturizează puii aceştiade oameni!…— Acesta, rosti cocoşul, nu cred că se va mai maturizavreodată.Pînă la urmă s-ar putea ca asta să fie şansa lui. Căcinoi care creştem cînd ajungem maturi, poposim în oalacu borş. Dar e o artă mult prea dificilă să nu-ţi pierzisufletul inocent, de copil…
*
Omul şi norul
De ce ai trebuinţă, se întrebă Deryzor, ca să duci unlucru pînă la capăt? Nici măcar nevoia celui care facenu e suficientă dacă mintea lui e atinsă de cunoaştere.De ce mi se întîmplă să încep un lucru şi să simt încă dela început că nu voi putea să-l duc la capăt ? De ce îlîncep?Un nor apăsat de prea multe griji, aflîndu-se foarteaproape de pămînt, îi auzi gîndurile şi consideră că e unbun prilej să înceapă o discuţie cu tinerelul acesta înmare măsură cu capul în nori.— Eu am fost creat să aduc ploaia şi prin ea viaţa pepămînt, din lacrimile oamenilor şi a celorlalte vietăţim-am ridicat la cer cînd soarele le-a transformat înaburi. Nu ştiam de ce sînt trist, dar acum înţeleg. Dar petine omule cine te-a făcut? Aş vrea să aflu adevăruldespre geneza ta şi cum eu am apărut din lacrimile taleaşa voi putea afla izvorul care ne cauzează nelinişteamîndurora.Deryzor s-a bucurat de noul său prieten deoareceavea mîna foarte răcoroasă şi drumul spre adevăr încompania lui avea toate şansele să fie mai uşor.— Dar cum rămîne cu neîncrederea ta faţă de raţiuneaoricărei fapte?! S-a schimbat ceva în structura ta?Crezi că vei putea urma drumul acesta pînă la capăt,drumul care duce la adevărul gol-goluţ?— De fapt nu mai cred că există vreun drum, deoareceam înţeles de la tine că totul este transformare.Dacă mai înainte un lucru a fost altul, înseamnă călucrul pe care vreau să-l obţin nu provine din parcurgereaunei distanţe, ci din interiorul călătorului care areîn structura sa totul. De aceea probabil am simţit întotdeaunaun gust amar în faţa oricărui obiectiv. Era de ladeşeurile pe care le presupune intrinsec orice transformare…Am de ales în a vedea lucrurile cum iau formăşi apoi se dezintegrează într-o mulţime de fragmentecare te rănesc, intrîndu-ţi în ochi, şi între aceea de a lesimţi efective în forma mea cea fără de formă. Ce măsfătuieşti, norule, să fac?— Eu cred că dacă vei privi problema asta cumintea va fi ca în povestea aceea cu căsătoria, anumecă după o vreme tot îţi va părea rău, fie că o faci, fie cănu o faci. Dar ce priveşti cu inima nu se schimbă, căcisîngele prin tot corpul este la fel… Asta e înţelegereamea la momentul actual, prietene Deryzor.— Atunci adevărul, rosti Deryzor, se găseşte doar înmomentul actual, imperceptibil, şi nu există nici o raţiunesă-l căutăm în altă parte.Şi norul a încuviinţat, aplecîndu-se pînă la pămînt înploaie de viaţă.
*
Deryzor în casa naturii
Deryzor stătea singur în faţa casei sale din copacifalnici de pădure, admirînd peisajul. Copacii, bine înrădăcinaţiîn pămînt, bucuroşi de zilele lor, stăteau la sfat,lăsînd vîntul să bată din perete în perete.El se gîndea că oamenilor le-ar fi fost mai bine cupereţii caselor din copaci vii şi nu înţelegea de ce a trebuitsă-i taie ca să-şi facă case. Atît timp cît au trebuitsă se protejeze de animalele sălbatice, mai multe şi maiputernice, acest lucru a avut logică, dar acum pentru ceo mai fac? Ca să se protejeze unii de alţii, gîndi el. Cumse poate asta? Uite-aşa! Animalele au fost înlocuite deoameni şi fraţii, deoarece toate vietăţile au un strămoşcomun, au ajuns să se extermine unii pe alţii. Bun! săadmitem că nici sursele de hrană nu erau atît de variateîn trecut şi, ca să nu se arunce nimic, animalele slabesau pe moarte erau devorate de celelalte ca ele să trăiască…Dar la oamenii actuali, care au atîtea posibilităţi casă-şi pregătească hrana din surse vegetale de ce trebuiesă se mai întîmple asta?!Din inerţie!… Da, asta e o bună dovadă că oameniiactuali trăiesc din inerţie… De ce trebuie ei să-şi mănîncefraţii? Ba mai mult, de ce trebuie ei să-i ucidăînainte de vreme?! Cum de nu le e clar că dacă toatefiinţele vii au un tată comun atunci ele trebuie să fi fostodată fraţi şi surori…Deryzor a întrebat copacii şi toţi au fremătat adînc cănu ştiu. S-a uitat la nori dar ei erau prea tineri şi uitaserăploaia din care provin. Apoi şi-a coborît ochii înjos şi a zărit un putregai de hîrtie ducîndu-şi cu greuzilele.— Deryzor, eu ştiu cauza anomaliei pe care aispus-o cu gîndurile tale. E transcrisă chiar pe spatelemeu cu lovituri aspre de tipar. Nu am fost mîndră de ceam primit dar nu am putut să aleg. Citeşte!Şi Deryzor citi: „Şi Dumnezeu le-a dat pe toate vietăţileomului să-l slujească şi să-i fie hrană…“„Vai!“ – făcură toate fiinţele pădurii, copaci şi animale–, „Cine a putut conferi divinităţii o astfel deidee?!“ Şi atunci toate se uitară cu reproş la Deryzor,căci el era specia care inventase scrisul.— Te-am crezut fratele nostru, dar tu ne-ai trădat şiai urmărit beneficiul propriei tale minţi, exploatîndu-neatîta amar de vreme. De azi încolo te blestemăm să fiisingur şi să nu mai simţi liniştea şi farmecul păduriipînă ce nu te vei spăla tu şi toată specia ta de păcatelecare te acuză.Şi Deryzor s-a ridicat de la locul său de odihnă, fărăsă protesteze sau să se justifice, căci el ştia că formelepădurii au dreptate.Îşi pierduse pacea!De atunci el caută soluţii de sensibilizare a oamenilorîn relaţia lor cu celelalte forme de viaţă ale naturii.Adesea acţiunile lui sînt hilare dar, pentru că logica şiraţiunea pentru tînăra generaţie sînt o ruşine, el se foloseştede alte căi ca să facă ce trebuie.Unele le-aţi aflat, altele sînt inexprimabile…
*
Singurătatea lui Deryzor
Deryzor era ultimul om care ar fi putut face cinsteunei localităţi. De fapt el era atît de singur încît oamenii,deşi treceau pe lîngă el, nici nu ştiau că există.Ei şi?! veţi spune, asta se întîmplă mereu în lumeaoamenilor…De ce? Oare pentru că oamenii sînt răi?!Nu, ci doar pentru că ei trebuie să sintetizeze ce emai important pentru menţinerea existenţei lor şi să sefolosească la maximum de cunoaşterea aceasta.Şi cum Deryzor nu era deloc important pentru existenţanimănui, în mod natural el era ignorat cu desăvîrşire.Atît era de ignorat încît nimeni nu ştia de ce şi princine se născuse, nici dacă avea o inimă şi dacă ea îibătea vreodată. Dar din fericire Deryzor uitase să plîngăşi din această cauză uitase să şi rîdă… Vă mai întrebaţiacum de ce era atît de ignorat de oamenii care trăiau înjurul lui? Păi dacă el nu plîngea şi nici nu rîdea atunciel nu se manifesta şi era practic inexistent. Vă închipuiţivreodată că un om poate ajunge cunoscut numai printr-o imagine a înfăţişării sale? Dacă ar fi aşa, ar fi ofoaie de caiet, ca să fie cunoscut, el trebuie să exprimeo multitudine de imagini. Trebuie să-şi construiascăimaginea cu migală din fragedă copilărie, exprimîndatît binele existenţei sale, dar şi răul, căci una este imagineaactuală, iar cealaltă este fundalul prin existenţacăruia o imagine devine perceptibilă şi evidenţiată. Poţidesena cu alb pe o foaie albă? Sau cu negru pe o foaieneagră? Un om doar bun sau doar rău este imperceptibil,de aceea unii poartă numele de înger, ceilalţi dedraci. Dar amîndouă, aceste făpturi, sînt oameni sauexistenţe individuale, mai precis, pentru că nimic nupoate exista dacă n-ar fi preexistent prin mintea mameisau a tatălui său, ca să dea sens imaginilor înconjurătoare.Deci oamenii sînt perceptibili pentru că sînt bunişi răi în aceeaşi viaţă la intervale scurte şi regulate.Văzînd Deryzor situaţia cu mai multă clarviziune,hotărî că trebuie să se nască pentru percepţia oamenilorpentru că altfel era foarte posibil să-şi trăiască eternitateaîn zadar şi să nu ajungă să-i înţeleagă pe oameni,adică pe fiinţele individuale, mulţumindu-se doar să lecritice… Ce a fost Deryzor înainte de a fi bun şi răuîntr-o singură fiinţă nu se va şti niciodată. Unii vor spunecă a fost înger, alţii că a fost drac, dar acest lucru nucontează decît pentru mintea lor.Aşadar Deryzor a devenit perceptibil şi oamenii caretreceau mai înainte pe lîngă el fără să-l observe acum seuitau lung la el ca la cineva de vază, precum este unîmpărat sau o altă personalitate. Unii îl admirau, alţii îldispreţuiau, unii îl iubeau, alţii nu puteau să-l sufere. Laînceput el plîngea din această cauză sau surîdea desatisfacţie, după situaţie. Odată s-a întîlnit cu nişte oamenicare i-au spus să se bucure mereu indiferent desituaţie şi după ce i-a ascultat Deryzor a vrut să apliceideea asta în viaţa sa. S-a bucurat el la început cît s-abucurat dar, la un moment dat, n-a mai ştiut ce e bucuriaşi inima lui a fost cuprinsă brusc de tristeţe şi amar.Şi trist a umblat el printre oameni zile fără apus şi nopţifără răsărit şi cînd s-a scufundat cu totul în tristeţe auitat ce înseamnă şi ea. Atunci şi-a dat seama că s-abucurat intens de tristeţe şi el însuşi a ales să fie aşa,precum altădată a ales bucuria şi a trăit intens în companiasa…A lăsat învăţăturile oamenilor falşi deoparte şi a privitcu încredere spre viaţa sa de om.Aşa încît atunci cînd simţea bucuria se întrista şicînd simţea tristeţea se bucura, căci ajunsese să fieconştient că e viu şi acestea erau experienţele prin caretrebuia să treacă pentru a-i înţelege pe oameni şi pecelelalte forme de viaţă.Nu a mai vrut să fie mare pentru că măreţia poartă înea însăşi decăderea, nici nu a mai căutat stima şi laudaoamenilor pentru că implicit cei care i-ar fi dăruit-o i-arfi inspirat pe alţii să-l deteste…
*
Deryzor în pelerinaj la sfîntul munte
Deryzor aflase că la munte aerul este mai tare.— Unii oameni chiar şi-au spart capul de el, îi spuseun vecin, plin de intenţii bune. Ei spun că sînt pietre,dar tu să ştii că totul este aer.— Sigur că da, răspunse Deryzor, o să mă duc săprivesc, căscînd gura. Eu cred că astfel te hrăneşti şi înconsecinţă acumulezi învăţătură.— Cu gura căscată?! Dar nu poţi vorbi. Cum o să-ţiexprimi înţelegerea?!— Dacă o am este inexprimabilă, dacă nu o am cumaş putea s-o exprim? Pe drum s-ar putea mulţi să m-asculte,dar Dumnezeu ştie dacă nu era mai bine să-şivadă de drum şi să nu privească în urmă.— Vorbeşti de parcă te-ai duce în Hades. Doar teduci în pelerinaj… Poţi să întîlneşti acolo oameni iluminaţi,pentru că muntele e mai aproape de cer. Tucrezi că cei care şi-au cîştigat acest nume au trăit înzadar pe înălţimi singuratice?— Ştiau ei ceva, dar n-au spus niciodată totul dinlipsă de cuvinte și instrumente.— Se spune că aveau doar un bol şi un toiag. Secăţărau pe stînci şi stătea nemişcaţi laolaltă cu ele. Deaceea nu i-au văzut mulţi trecători…— Am auzit că şi astăzi stau tot pe acolo. Plec înmunte, căci vreau să-i caut. Totuşi e curios că din atîţiaoameni care se duc aproape regulat în drumeţii misterioaseşi adînci nimeni nu i-a văzut, căci n-am citit niciun articol la ziar despre ei.— Poate s-au făcut apă şi au curs în mare?— Bine, dar şi apa se evaporă şi ajunge iar pe crestede munte. Trebuie să se fi întors înapoi. Voi încerca să-igăsesc, spuse Deryzor, plin de speranţă.Cîmpiile s-au întins cît au putut, dealurile s-au opusdin răsputeri despărţirii de tovarăşul lor drag. Au încercatsă-l reţină cu cele mai înflorite privelişti şi cele maicalde rîuri, limpezi ca lacrima viţei-de-vie, pomii şi-auscuturat roadele cu nespusă dărnicie, dar paşii luiDeryzor tot n-au putut fi opriţi.La poalele munţilor s-a întîlnit cu pietrele căzute depe coamele timpului, ruginite de muşchi, pufoase ca opernă, îmbiindu-l să se culce. Cerul a vărsat ploaie-nspumatăşi albia pîraielor a luat aripi ameninţătoare cupene din aşchii de brad, ascuţite ca săbiile heruvimilor.Stîncile au devenit negre ca ochii celor fără răsărit.Lumina se ascundea de străini, căci munţii nu voiaus-o lase să plece, lăsîndu-i întunecaţi. Învăţătura înţelepţilortrebuia să rămînă în locurile liniştite, altfel eas-ar fi transformat în cuvinte. Din cuvinte se nasc interpretărileşi din interpretări războiul.Învăţătura trebuia să rămînă pe crestele munţilor.Asta era porunca divinului şi pentru asta ei fuseserăcrescuţi din inima vieţii care nu se opreşte niciodată săbată.— Tu nu vei putea duce vreodată cunoaşterea pemalul mării, acolo unde simţurile sînt încinse de călduratrupurilor care se învălmăşesc. Acolo totul estematerie, nisip încins de focul emoţiilor. Pe ea nu o poţilua dar tu poţi rămîne…Şi Deryzor s-a chinuit în zadar zile întregi să rupămăcar o aşchie din roca aceea care purta cunoaşterea. Aluat numai praful în cele din urmă şi s-a întors în satulsău de cîmpie.S-a întors ca să cunoască întoarcerea şi a răsuflataerul înălţimilor peste casele oamenilor, covîrşiţi degriji şi de trebi.De atunci îşi cară răsuflarea cu băgare de seamă săn-o piardă pe drum şi este pe deplin fericit dacă mîngîiecu ea măcar o singură fiinţă rătăcită pe cale să se sufocesub golul greu care apasă pe inimă.Deryzor este fericit printre fericiţi şi trist printretrişti. De aceea Deryzor este om.
*
Tatăl şi fiul
— Ce te roade fiul meu? rosti Dumnezeu, clătinînddin cap în sens cît se poate de metaforic, deoarece, vădaţi seama, el nu putea să aibă un cap ca toate capetele,în pericol uneori să se spargă. El a fost destul de precautdintotdeauna şi nu s-a afişat niciodată în vreun fel,mai cu seamă cu această ordinară podoabă. Iar te vădîntunecat de parcă ţi-ar face plăcere să suferi. Mai multdecît soarta fratelui tău mă preocupă soarta ta şi dacă aşputea să-ţi şterg măcar pentru o clipă întunecimea dinprivire aş face orice, numai să nu pun în pericol echilibrulvieţii şi al universului. Eu ştiu că tu vrei să mă convingică ai dreptate, după cum văd iarăşi vrei să discutămpe marginea acestui subiect… Nu vreau să adaugtristeţe mai multă inimii tale sfîşiate, suferinţa ta e ceamai mare pedeapsă pe care ai dăruit-o lumii şi cu carete hrăneşti zilnic cu nesaţ. Spune-mi dar ce te roade,căci ştiu, după săbiile pe care le scoţi din ochi, că lacelelalte focuri care te ard s-a mai adăugat unul.— E vorba de robul tău, Deryzor, tată. Mi-ai lăsatlumea s-o pun la încercare în fel şi chip, ai spus că numă vei obstrucţiona cu nimic…— Cum aşa fiul meu?! L-am binecuvîntat peDeryzor mai mult decît pe ceilalţi oameni? Ai fost defaţă la naşterea lui. Am făcut eu ceva deosebit?… Pămîntulse învîrte după regulile tale. Încă de la începutţi-am spus că nu o să mă amestec în creaţia căreia nui-am prevăzut nici o noimă. Dar tu te-ai încăpăţînat cade obicei şi ai spus că îmi vei demonstra că există cevasuperior vieţii în sine.Am văzut cum ai tresărit cînd Deryzor s-a născut.Dar am făcut eu să fie vreo tresărire în ceva? Parcă aivrea să-mi spui că eu sînt vinovat că în sistemul tău s-astrecurat o eroare şi din nebuneasca lui complexitate,întru totul după voia ta, ai ajuns să greşeşti.Tu ştii că expresia robul meu este o metaforă. Echiar viaţa mea care a coborît în creaţie prin cel născutdin mine şi tu în acest sistem eşti stăpîna ei. Ştii bine căpentru a exista în ea ai nevoie de fratele tău. Îl urăştinebuneşte dar totuşi vrei să trăiască, de aceea,întotdeauna, te-am iubit la fel de mult ca pe el. În mineştii că nu există cantitate. Mă poţi acuza de orice dar nuşi de părtinire!— Mă enervează la culme orice discuţie cu tine. Decîte ori plec de la tine jur să nu mă mai întorc niciodată.Cu o furie nebună extind cosmosul cît mai departe desine şi-l împroşc spre depărtări, în particole nenumărate.Eoni fără număr concep stratageme cu care să teprind în greşeală…— Fiul meu, de ce te chinui? Înţelege că greşealaexistă numai în mintea ta. Eu sînt spirit pur, unde arputea să încapă în mine greşeala?!— Spui că nu eşti amestecat în menţinerea echilibruluicu care Deryzor străbate creaţia… Dar cumface?! Eu care am dat înţelegerea nu pot înţelege…— Ţi-am spus de atîtea ori că spiritul vieţii nu poatefi şters. Cînd binele şi răul se anulează prin echilibruperfect apar oameni ca Deryzor. Mă acuzi pe mine, darnu eu am făcut asta. Acţiunea ta face ca lucrul acestaatît de rar în univers uneori să se întîmple.— Cumpătarea lui mă face să disper! Nu-mi placesă-ţi cer, dar oricine poate greşi odată.Îl voi lăsa în pace pentru totdeauna dacă mi-l dai să-lmai nasc odată. Orice greşeală are o rezolvare! Îţi daiseama cît de furios sînt să recunosc în faţa ta că pot săgreşesc?!Ştiu de ce şi-a păstrat spiritul pur acest om atît despecial. Fratele meu i-a dat binele în creaţie cît a vrutel, eu i-am dat răul cît mi-a venit. Ştii că nu protejez penimeni şi nu iert nimic. Dar ce Dumnezeu, deşi lumeaspune ce dracu?… cum s-a întîmplat dintr-atîtea nume112re cîte conţine infinitul, eu să-i dau rău exact cît fratelemeu i-a dat bine, astfel încît dualitatea să se anuleze şiel să tindă spre spiritul pur?! Dacă eroarea asta se mairepetă se prăbuşeşte universul meu!… Ştiu că fratelemeu ar fi bucuros să moară ca spiritul să se arate, pe ell-ai convins, dar eu nu pot accepta aşa ceva.— Dragul meu, scuturăm iarăşi praful de pe cărţilevechi. Ţi-am dat libertate maximă, căci eu nu am niciun motiv să constrîng. Ai inventat scrisul şi împreunăcu fratele tău ai pus adevăr şi minciună în orice sepoate. Ai spus despre Iov că este robul meu şi că măcaută pentru că l-am îndestulat cu de toate. Dar el nuera robul meu pentru că eu nu am nevoie de robi.— Ha, ha, rîse fiul drăceşte, m-am amuzat copiosatunci şi citesc cu plăcere infernală acea parabolă scrisăcu sînge pe carne vie…— Ai înşelat lumea cu o perversitate demnă de tine,încurajîndu-i să se închine pentru a fi răsplătiţi material.I-ai făcut mai încăpăţînaţi şi mai dificili, amestecîndlucrurile în oale otrăvite, înşelîndu-i cu plăcerile simţurilor…Acum ce vrei? Spune-mi deschis căci ştii cătrăieşti pe suportul meu şi dacă vreau oricum pot afla.— Da, ştiu că tu nu poţi fi păcălit, de aceea, franc,îţi voi spune ce vreau.A fost uşor să păcălesc atunci lumea. Aproapenimeni nu s-a întrebat de unde am apărut eu. Proştii aucrezut că am apărut din ceva ce nu este din tine. Măbucur că totuşi eu i-am făcut pe proşti, unul pentrualtul. Au citit printre rînduri şi s-au mulţumit cu firimiturilepe care eu le-am lăsat să cadă. Te-au implicat încreaţie în mod direct, confundînd binele cu spiritul tău.Au căutat comoditatea şi s-au învelit în puf, într-o beţiede simţuri confuze. Nici măcar nu s-au întrebat cumcineva poate să facă ceva dacă nu are acea capacitate cape un dat predestinat. Au crezut că stoicismul şi puterealui Iov de a suferi toate dezastrele, pe care minteaomenească poate să le conceapă, sînt realizări personaleşi de atunci au început şi mai cu foc de la mine din iadsă-şi şlefuiască persoana. Au văzut o realizare acolounde nu ar fi fost decît intervenţia divinului, în slăbiciunealui, eventuală, de a fi părtinitor pentru susţinereacreaţiei care se învîrte în jurul ei şi în afară de susţinereamea nu poate duce la nimic. Nu le-a fost evidentcă era vorba de credinţa în propria minte. Nu le-a fostevident că Iov nu ar fi putut rezista decît dacă cinevai-ar fi dat putere să o facă. Iar răsplata pe care a primit-o, conform poveştii, a fost de tot rîsul. Zice-se că tul-ai binecuvîntat, ca răsplată pentru credinţa lui, cu şimai multă materie, cu soţii şi copii cu care să-şi îmbetesimţurile, neştiind, adormiţii, că tocmai din aceastăcauză o fiinţă nu-şi poate regăsi sinele, din cauza iadu114lui care-l arde şi care naşte drumuri noi şi coordonatenenumărate…— Da, rosti Dumnezeu, te-am lăsat să faci ce vreipe suportul vieţii, aşa cum am promis, pentru că e unpas înainte chiar să te bucuri de răutate. Dacă fratele tăueste bucurie, ori de cîte ori te poţi bucura de ceva lucreziîmpreună cu el şi mai există speranţa de a renunţaşi de a te întoarce acasă…— N-am epuizat toate coordonatele existenţei, maisînt infinităţi de posibilităţi prin care mi-am pus minteasă caute. E adevărat că sînt obosit dar ura îmi dă energiesă mă ridic iar şi iar. Oamenii încă nu ştiu ce e răul.O să-i fac să regrete amarnic că nu s-au închinat în faţamea şi numai a mea. E ca dracu’, pardon, e aşa ca mine,deşi stăpînesc întreaga materie nu pot face spiritul tăusă-mi ţină partea. E atît de greu pentru tine să înţelegică eu sînt puterea? Lasă-mă pe mine să conduc, eu sîntenergia creatoare, eu sînt viitorul!— Uită-te ce spui, fiule. Te-ai îndrăgostit de durereşi nu poţi să concepi viaţa fără ea. Dar viaţa nu e durere.Adevărat, nu e nici bucurie! Viaţa este ea însăşi, acceptăasta!— Nu! vui năprasnic Răul, înnebunit de prea multegînduri care se băteau cap în cap, cum de regulă li seîntîmplă celor care gîndesc prea mult. Nu înainte de aîndrepta greşeala pe care am făcut-o cu Deryzor! Maimulţi ca el şi lumea îmi va vrea binele cînd eu, dintotdeauna,am vrut să-mi vrea răul. Riposta pe care oameniiau dat-o răului a fost energia prin care eu am trăit.Fără lupta împotriva răului eu ajung dezarmat, fără săfiu ucis mereu cu ură extremă, eu nu mă pot naşte înfiinţe tinere, care să mă ducă mai departe.— Şi ce ai de gînd să faci? îl întrebă Dumnezeu pecel care de o veşnicie suferă mereu.Vrei să-l deposedezi şi pe Deryzor de toate bogăţiilelui? spuse Dumnezeu, privind spre Pămînt, rîzînd părinteşte.Vrei să-i iei zdrenţele pe care oricum nimeni nu levrea? Vrei să-i iei banii pe care aproape nu i-a văzutniciodată? Vrei să-i iei soţia şi copii pe care niciodatănu i-a avut? Ce vrei să-i iei bietului Deryzor?— Nu! Să fiu al dracului, dacă vreau să-i iau ceva!— Nu vrei să-i iei nimic?! spuse Dumnezeu neîncrezător.Atunci pur şi simplu devii bun. Renunţi? Tereîntorci în spirit?!— Ba nu, n-ar mai fi mintea o drăcie dacă n-aş maiavea soluţii în tolba mea cu săgeţi otrăvite.— Hm, clătină Dumnezeu din capul său metaforic,defel de vreo culoare sau formă. Atunci ce vrei să faci?— Ce vreau să fac?… Vreau să-i dau de toate, celemai dulci lucruri şi nenumărate, aşa cum n-am dat nicimamei dracului, care numai în cazul meu special estecreaţia mea. Am greşit că nu i-am dat nimic! El esteunicul care s-a bucurat cînd i s-a luat. Aşa ceva n-amvrut să concep! Nu am mai întîlnit om care să nu seînfurie din cauza lipsei, n-am mai întîlnit om care să nute înjure măcar în cele mai ascunse unghere al minţii luide greutăţile pe care le trăieşte. Atunci cînd au făcut-o,m-au socotit una cu tine şi am fost satisfăcut… Serugau la mine să le dau şi mă numeau cu numele tău.Voiau sănătate, copii, aur, dolari, cîştiguri la loto,curve, soţii de acelaşi sex… Doamne! Cît am mai rîs!…Clocoteam de hohote înfundate ca sîngele care gîlgîieîntr-un porc înjunghiat. Simţeam clar lama cuţituluiintrînd în gîtul sau inima omului în care mă aflam şi măbucuram nespus de această durere enormă. Dar cuDeryzor am dat chix. L-am considerat prea prost şiaceastă tendinţă desigur s-a răspîndit prin toţi oamenii.Şi cînd colo el a început să planteze florile vieţii priniadul meu. I-am dat răgaz să mediteze neobstrucţionatde lucruri şi el a dăruit nimicului fericire sau, cel puţin,un echilibru care nu exista în planurile mele. Îţi daiseama ce înseamnă asta? Recunoaşterea faptului că sepoate trăi numai cu spirit, zdruncinarea muncii mele deo eternitate, victoria ta asupra mea. Ştii ce înseamnăfiul care nu îşi poate depăşi tatăl? Moartea minţii,încetarea raţiunii ei de a exista…— Ciudat de-ncurcată mai e mintea asta a ta, pecare nu o invidiez deloc, spuse Dumnezeu cu mirare.Aşadar ce vrei să faci cu bietul Deryzor, mai concret?Nu am de ce să-l apăr pentru că el este o parabolă, ştiibine. El nu poate muri veşnic, orice i-ai face.— Pentru prima dată eu, cel care iau, am să dau:simţuri încinse ca jarul pe care stă bărbatul cel mai virilînconjurat de cele mai frumose femei, bani pe care nicicei mai dăruiţi bancheri muncii lor nu ar putea să-inumere vreodată, copii frumoşi şi mulţi cîtă frunză şiiarbă, pămînturi întinse pe care turmele lui nenumăratesă pască pentru ca el să aibă carne să se-ndoape zi şinoapte. Orice lucru pe care mintea poate să-l conceapăpentru plăcerea ei îi voi da cu dobîndă, tot universul i-lvoi da să-l străbată în lung şi în lat, endorfinele vorgalopa prin trupul lui cu o viteză nebună, şi-i voi da şiputere să le ducă, mai abitir decît unul care şi-a injectatun sac de heroină…— Şi ce speri că vei face cu asta? rosti Dumnezeu,privind ţintă la fiul său transformat într-un vulcan derăutate nestăvilită.— Nu e clar?! Îl voi face să uite Viaţa, laolaltă cuceilalţi oameni. Pe orice va pune mîna se va transformaîn aur. Îl voi lua încet. Cu afaceri mici îl voi bucura laînceput. Apoi cu cît mai mari. Îi voi da toate pămînturiledin Pipera, apoi Manhattan-ul şi toată coasta de Est,apoi îi voi da California şi pe gigantul Microsoft; Luna,ajungînd acolo cu sonda spaţială Apollo, cea care nu aieşit mai mult decît cîteva sute de metri în faţa unuihangar din deşertul Nevada, apoi îi voi da pe Marte,că-i mai apropiată, pe Jupiter şi pe Pluto, să-şi facă casăde vacanţă unde pofteşte, galaxie după galaxie îi voi daşi în jurul cozii în care se învîrte cîinele toate vieţile îşiva trăi. Asta vreau să fac, rîse cel din Unul născut,drăceşte.— Eu n-am vrut să te naşti, oftă Dumnezeu fărăoftică, pentru că el era sigurul care ştia cu certitudine cătoate acestea se produceau în Minte.Şi Dracul s-a ţinut de cuvînt. I-a dat lui Deryzor totce-a zis şi altele pe care încă nu le-a zis niciodată. Şi-aamintit tot ce ştia şi s-a întrecut pe sine, cel care era pejumătate şi a ajuns bun pe nesimţite, căci era atent doarcum să-şi pună planul să funcţioneze ireproşabil.Apoi s-a uitat spre materie satisfăcut de drăcia lui şil-a căutat pe Deryzor, aşteptîndu-se să-l vadă istovit degriji nenumărate, încîlcit în mlaştinile organice ale pămîntului,plin de fluide ca în chinurile facerii.— Am dat tot ce-am putut, şi-a zis. Creaţia meaacum trebuie să fie perfectă!Şi şi-a eliberat privirea asupra întregii existenţe,aşteptîndu-se s-o vadă mai mare decît a putut s-o vadăvreodată. E important să-l văd pe Deryzor captivat deplăcerile puterii într-o beţie în afară căreia să nu mai fienimic, sau apăsat de cele mai negre griji cu privire laviitorul său pe tronul puterii. Important este să fie captatcu desăvîrşire de gîndirea sa, îşi spuse Dracu’, să fiepe deplin dăruit acţiunii…— Stai tată lîngă mine să-mi vezi desăvîrşirea, spuseel către Dumnezeu, o viaţă de om pentru noi e doar oclipită.O, dar nu se poate!… Explodez peste univers şi-l faco infinitate de particole inconştiente…Deryzor nu e nici trist, nici fericit cu desăvîrşire!…Toată creaţia mea nu i-a fost suficientă?!— Fiule, rosti Dumnezeu, te surprinde liniştea? Aivăzut toată viaţa lui Deryzor în această clipă şi eştidescumpănit? Mulţi oameni s-au închinat ţie, dar aşacum binele nu a putut fi veşnic, tot aşa nici răul nu aputut niciodată să-i reţină pe deplin. Pentru că în creaţiele lipseşte libertatea şi fără libertate totul este nimic. Temiră atitudinea lui Deryzor? El caută libertatea spirituluipur, care numai în mine se găseşte. Oricît te veichinui nu vei putea niciodată determina scînteile vieţiisă te slujească veşnic. Nu uita că ei înainte de toate aufost spirit liber, asemeni mie, şi în spirit tind să seîntoarcă.Atunci pentru prima dată în existenţa sa Diavolul atresărit şi-o face în fiecare zi de la facerea lumii, pentrucă veşnicia este făcută din clipe, de aceea este extremde înrăit şi nefericit. Dar Dumnezeu nu este supărat peel, pentru că el este singurul care ştie că totul se petreceîn Minte şi că în afara ei nu există nici o realitate.El ştie că dracul există numai pentru cei care cred înexistenţa lui şi că mintea face realitatea.Şi binele şi răul s-au împăcat în acea clipă, în clipaprezentă, pentru că în ea nu există nici conştiinţa diavoluluişi nici a mîntuitorului, ci doar conştiinţa de sine.Şi dacă veţi spune că Deryzor a fost doar în minte,atunci şi răul şi binele au fost permanent în ea, mîntuitorulşi diavolul, de asemenea, credința – o jucărie aminții, toate – poveşti nemuritoare…
                                       Sfârșit

07. Căderea unui zeu - Mar 9, 2016 11:22:00 AM
În locul vechiului articol care trata anumite efecte ale slăbiciunilor mele vă propun o poezie care tratează cauzele
Slăbiciunea

În Poezia diverselor mele anotimpuri citiți despre omul care se întoarce intenționat printre anotimpurile stărilor de spirit observându-și din interior lumea ce a creat-o: timp, spațiu, materie, oameni, etc. - reflexie a gândurilor și sentimentelor materializate de unicul Creator.      



08. Cum am ajuns să înțeleg că eu sunt Sinele - Feb 22, 2016 2:12:00 PM
Ce putem spune despre noi mai înainte de toate? Că existăm,nu-i așa? Eu exist, tu exiști, el există! Eu sunt, tu ești, el este! 
Toți avem trăsături individuale și fiecare evoluăm în ritmul nostru, dar niciodată nu încetăm a fi. Se pot spune multe răutăți despre noi, putem fi criticați și insultați, dar nimeni niciodată nu ne poate contesta trăsătura esențiala de ființa care există. Mai mult decât atât, depășind timpul destinat vieții pământești, admitem despre orice tip de entitate, organică sau anorganică, că s-a transformat, spunem că s-a făcut pământ sau pulbere, dar niciodată nu ne trece  prin minte cu adevărat că ea s-a șters definitiv dintre cele care există. Viața ne arată că nimic nu dispare, ci doar se transformă, în consecință cel care era continuă să existe în altă formă, stare sau expresie. Mergând mai departe cu cercetarea, după ce am înțeles cele de mai sus, ne dăm seama că deși în universul acesta totul poate fi măsurat, cântărit sau divizat, nu același lucru se poate spune și despre A Fi – spiritul. El, acest spirit, Sinele și esența universului este ceea ce înțelepții dintotdeauna au spus că este nenăscut, indivizibil, indestructibil și etern. Și atunci dacă eu sunt s-ar putea să fiu separat de ceea ce este? Se poate da vreo trăsătură cantitativă sau calitativă principiului pur și independent de orice transformare denumit simplu A Fi? Se poate spune ca există o cantitate mai mare de a fi într-un obiect, ființă sau entitate în comparație cu alta?! Contează mărimea, inteligența, vârsta sau alte particularități în determinarea cantității de a fi? Desigur că nu, este un nonsens din capul locului să continuăm această discuție. Și atunci dacă prin lumina înțelegerii îți devine evident ca A Fi și spiritul una sunt, că acest spirit este Dumnezeul tuturor religiilor, că el este nenăscut, mereu viu și nemuritor, că el este și în același timp și eu sunt, că A Fi așa cum am mai spus este indivizibil, se poate spune că eu sunt diferit de Dumnezeu?... El este A Fi, eu sunt A Fi; cine ar putea arăta vreodată care este partea lui Dumnezeu (așa cum și-l închipuie unii) din A Fi și care este partea mea? Nimeni! A Fi este indivizibil! Și atunci unde este creatorul universului, unde există acea potențialitate pură care face posibilă apariția universului manifestat și după zeci de miliarde de ani îl reabsoarbe în Sine?
Este în mine și miliarde de ani cât va mai fi universul acolo unde se va întrupa conștiința mea va fi și Sinele, iar eu nu voi mai avea niciodată motiv să mă simt nefericit și singur.
Link de ajutor - Simbolul Kundalini
09. Înapoia mea satană! - Feb 11, 2016 10:46:00 AM
Oamenii au fost educați să creadă că satana este o persoană cu trăsături proprii și individuale a cărei principală preocupare este să producă suferință. Dar oare Isus, folosind acest cuvânt s-a referit cu adevărat la o persoană?! Eu aș spune că nu, ci mai degrabă la acele instincte ucigașe și animalice transmise prin subconștient de strămoșii noștri pornind din negurile timpului. Acest adversar (diavol, în ebraică) este într-adevăr un adversar extrem de perfid, deoarece se află în mintea și în simțurile noastre încă de la naștere, în consecință știe unde să ne atace și cum să ne facă să suferim.
Atunci când omul își dă seama că tocmai instinctele lui naturale atât de importante în asigurarea supraviețuirii sunt totodată și cei mai aprigi dușmani, conștiința îi trece printr-un moment de dezorientare și ruptură, pe care Sf. Ioan al Crucii a numit-o „noaptea neagră a sufletului”. Este o perioadă a ispitelor pe care orice om care se îndreaptă spre lumină și adevăr trebuie să o parcurgă vărsând lacrimi amare. Ispitele pot lua forma unor oameni "binevoitori" ori a unor curente sau școli pseudo esoterice care te îndeamnă la ipocrizie, reavoință, minciună, aroganță, etc.☆☆☆
Nu se poate ca satana să fie un personaj material, și cu atât mai puțin unul energetico-spiritual, măcar și din simplul motiv că dacă ne-am ști amenințați de o astfel de entitate nu am trimite-o în spatele nostru fizic, amăgindu-ne precum struțul, că dacă nu o mai vedem nu ne poate face nici un rău, ci dimpotrivă i-am spune să stea în fața noastră, împiedicând-o să ne atace mișelește.
Așadar satana nu poate fi decât acea imensitate de instincte și tendințe animalice care există în carnea și în mintea noastră, așteptând un motiv oricât de mic să răbufnească. Este ca un fel de lege a universului: orice energie, sentiment sau gând, aflat în adâncuri, vrea să iasă afară pentru viață materială și individuală.
„Înapoia mea satană” înseamnă în acest caz „rămâneți în trecut instinctele mele animalice și războinice, nu vă mai vreau în prezent!”.
Evoluția naturală de la amoebă la animalul sălbatic, care s-a descurcat cum a putut prin jungla sa, trecând apoi prin comunitățile primitive de vânători nemiloși, sau prin oștirile de luptători fără scrupule ale imperiilor antice sau moderne, fac parte din bagajul nostru informatico-energetic, dar dacă am reușit să ne ridicăm centrul de greutate în sahasrara – chakra solară a înțelepciunii putem obține Conștiința și să ne apărăm de toate rebuturile memoriei.
Atunci și numai atunci putem spune cu toată convingerea, asemeni lui Isus: Înapoia mea satană!

*
☆☆☆ La vremea ispitelor, acești „binevoitori", care sunt doar o unealtă a „Animalului” te mai îndeamnă la: speculații mentale în defavoarea intuiției supraconștiente, ipocrizie, critică brutală, exprimarea intenționată a minciunilor pentru a manipula oamenii, bârfă, considerarea dragostei și a compasiunii drept slăbiciuni, invidie, șiretenie, aroganță, reavoință, lăcomie, zgârcenie, egoism, lăudăroșenie, trădare, consumarea de alimente și băuturi nesănătoase, relații sexuale în exces, puteri oculte, jocuri de noroc, dorință de faimă și prestigiu.
10. Energia Kundalini - Jun 18, 2015 9:56:00 AM
Este de la sine știut că orice acțiune presupune o energie necesară. Ca să miști un pai e nevoie de o anumită energie, iar ca să scrii o carte e nevoie de alta. Dar ca să devii conștient de Sine oare ce cantitate și ce fel de energie trebuie să folosim?! Răspunsul meu este: toată energia care e în posibilitățile ființei noastre până la ultima picătură! 
Aș vrea foarte mult să vă fac să înțelegeți pe parcursul acestei cărți ce înseamnă conștiința de Sine și ce oportunități inegalabile de împlinire poate ea să ofere. Dar când la îndemâna noastră este cea mai puternică sursă de energie ce poate fi folosită de ființa omenească oare ce ne împiedică să o folosim? Iată răspunsul: informarea greșită, frica, lașitatea și interpretările religioase.Energia Kundalini a fost extrem de răuvoitor expusă atât de dogmatica religioasă, cât și de știință. Mare păcat, spun, căci neprimind o informare corectă omul a pierdut o mare ocazie de a se debarasa de iluzie devenind propriul său stăpân.
Monahii au confundat-o cu „satana”, iluzie cu care ei au „binecuvântat” umanitatea, oamenii de știință nu au putut să o treacă prin aparatele lor, să le miște acele, psihiatrii au considerat-o un pericol pentru minte deoarece indivizii care o atestau aveau tendința să iasă din turma oilor, încercând să devină ei înșiși stăpânul.
Celor care dețineau puterea nu le-a surâs deloc ideea. Cum ar fi fost o societate alcătuită numai din oameni independenți, stăpâni pe  viața lor?! În ea fiecare ar trebui să muncească cinstit pentru necesitățile trupului lor. Fiecare ar trebui să consume doar atât cât produce prin muncă sa, și nu prin înșelarea aproapelui.
O astfel de lume ar fi fost desigur corectă pentru oamenii buni, dar inacceptabilă pentru șarlatani! Și ce s-au gândit aceștia din urmă?... Tot ce ar putea să-i mulțumească pe oameni reieșind din sine, fără intermediari și taxe aferente, să fie declarat că vine de la „satana” și numai ce trece prin fața altarului (pardon, prin fața măsuței de colectat taxe de fraieri) să fie declarat că vine de la Dumnezeu.
Vedeți ce influență poate să aibă o reclamă de treizeci de secunde asupra minții voastre ?! Aproape că reușește să vă înșele rațiunea, determinându-vă să cumpărați lucruri de care în realitate nici nu aveți nevoie. Dar cum s-ar fi putut să nu cumpărați produsele „sfintei biserici”, când de milenii „televizorul” vostru este pe un singur canal și vă difuzează aceeași reclamă?! Din această cauză nu e niciun secret că ați ajuns să o visați și noaptea, iar uneori să creați mental un demon descris pe acolo.

Dar haideți să schimbăm subiectul, lăsând la o parte aceste minciuni atât de evidente. Nu de mult la o  universitate americană ☆☆☆ s-a făcut un experiment, oarecum ciudat, menit să-i ajute pe cercetători să-și explice ce anume îi determină pe oameni să se comporte ca niște brute atunci când au putere totală asupra aproapelui. Motivul exact al experimentului au fost relatările din media americană cu privire la comportamentul inuman al gardienilor asupra condamnaților produși de războiul din Irak.
Astfel profesorii și coordonatorii proiectului au ales două echipe alcătuite din cei mai serioși și mai educați studenți, împărțindu-i în două tabere; una trebuia să joace rolul condamnaților, iar cealaltă a gardienilor. Tuturor li s-a sugerat să-și joace rolul conform naturii lor reale și să nu facă rabat de la nicio manifestare instinctuală. A fost căutată o locație cât mai potrivită proiectului, dacă nu mă înșel o fostă închisoare, și cele două echipe au fost izolate de tot restul lumii, pentru o perioadă nedeterminată de timp. Cercetătorii și responsabilii proiectului s-au îndepărtat, hotărând să urmărească comportamentul celor două echipe prin metoda Big Brother. S-au înarmat cu multe foi de scris și cu mult spațiu în hard-discuri, așteptându-se la o vară lungă. Dar, spre stupefacția lor, după câteva zile au trebuit să oprească „filmul”, fiindcă cei care fuseseră desemnați să fie gardieni își intraseră atât de bine în rol, încât acțiunea lor asupra celor desemnați să fie prizonieri devenise de-a dreptul inumană.
Vizionând materialul înregistrat, cercetătorii s-au văzut obligați, mai înainte de toate, să se întrebe ce i-a determinat pe acei tineri destul de educați și serioși, crescuți într-un mediu sănătos, în familii fără traume și probleme materiale, să ajungă la acel comportament aproape animalic. Până atunci comportamentul gardienilor torționari se explicase prin „teoria merelor rele”, adică se considerase că o persoană needucată, crescută într-un mediu primitiv și violent, devine exemplu negativ pentru parteneri. Dar de această dată cercetătorii s-au pus în situația de a respinge teoria, luându-se în considerație mediul din care proveneau tinerii și mai ales excesul lor de zel ce nu părea deloc împrumutat de la ceilalți.
După lungi deliberări s-a ajuns la concluzia că o dispoziție mult mai puternică decât educația recentă i-a îndemnat pe acei tineri să se comporte astfel și au realizat că vinovat de toate aceste deviații mentale este subconștientul. Dar nu subconștientul individual, ci subconștientului colectiv al omului, coborându-se până în negura timpului.
Interpretând la rândul meu acest eveniment, consider că ar fi fost minunat dacă inițiatorii proiectului, după ce le-ar fi pus în față celor care au jucat rolul gardienilor materialul înregistrat, i-ar fi îndemnat să participe la un alt proiect în care izolați de restul oamenilor să se scoată la iveală acel subconștient spre a fi ars în Conștiință. Ce surpriză ar fi avut atât studenții, cât și profesorii!
Iată ce vreau să spun:
Acel subconștient pe care l-au manifestat studenții se află în toți atomii corpului omenesc, dar mai cu seamă la baza coloanei vertebrale, loc unde se află în terminologia mea depozitul de animalitate al omului. Admit că această localizare este un pic forțată, dar o consider mulțumitoare, fiindcă astfel se explică ceea ce au observat yoghinii și misticii din toate timpurile. În ceea ce ei au numit chakra muladhara se strâng toate instinctele de bază ale vieții, în cea mai mare parte inconștiente și incontrolabile. Dar tot yoghinii au observat că în această chakră stă un potențial energetic aproape nelimitat, pe care ei l-au numit Kundalini. Ca o descriere suplimentară s-a spus despre ea că este forța nestrunită și originală a materiei, o energie care poate crea  galaxii și sisteme solare dacă Sinele, identitatea acelei persoane, devine conștient de posibilitățile sale. Formularea nu a mai fost niciodată făcută în acest fel, după știința mea, așa încât îmi asum toată răspunderea asupra ei și vă comunic că prin intermediul ei omul nu numai că își poate construi o planetă nouă în care să se experimenteze și să trăiască, dar își poate chiar recrea universul în totalitate. Dacă veți replica că acest lucru nu poate fi decât o schimbare a percepție pe vechiul suport, vă voi cere să mă lămuriți cu privire la începutul sau sfârșitul universului. Îl puteți concepe dacă afirmați că suverană este numai percepția?! Cine să fi născut universul și unde este această sursă?!
Deși sunt conștient că această înțelegere este accesibilă unui număr foarte mic de oameni vă voi spune că universul se naște din/ și dispare în sinele Observatorului/ Cititorului prezent aici de față. Că acest proces de apariție și dispariție a universului este unul inconștient nu e niciun secret, dar totodată vreau să vă comunic că toate splendorile universului pot fi la îndemâna voastră dacă deveniți conștienți de Sine. Evoluția conștiinței vă dezvăluie că ființa nu poate fi nesemnificativă indiferent de forma în care se află. Voi sunteți Sinele și sensul acestui univers.
Curajul de a fi tu însuți presupune recunoașterea supremației absolute a Sinelui și eliberarea posibilităților imense care există în tine în clipa prezentă. Nu trebuie să vă îngrijorezi cu privire la condițiile propice sau la cunoștințele avansate pe care trebuie să le dobândești, trebuie doar să te recunoști prezent în această clipă și să înveți cum să folosești energia ta personală, energia Kundalini.
Înainte de a vă dezvălui două din cele mai puternice exerciții de ridicare al lui Kundalini, vreau să vă mai spun câte ceva despre această imensă energie.
Nu e niciun secret că în lipsa unei informări corecte Kundalini poate să devasteze sau să vă trimită pentru o scurtă perioadă la spitalul de nebuni. Relatări de acest gen pot fi găsite în număr mare pe internet, de aceea înainte de a dobândi aceste puteri enorme este bine să vă înconjurați de prieteni adevărați și, dacă e posibil, de cunoscători ai fenomenului, capabili să vă sfătuiască în momentele delicate. Vă asigur că nu puteți amâna la infinit ridicarea energiei Kundalini deoarece orice individualitate trebuie să treacă în periplul său cosmic prin experiența aceasta.
Eu personal nu am avut la primele semne de trezire al lui Kundalini nici cea mai bună informare asupra fenomenului, nici prieteni care să mă ajute direct. Am avut poate câțiva prieteni care m-au ajutat în mod indirect, fapt pentru care țin să le mulțumesc, deși nu aceasta a fost voința lor conștientă. M-au ajutat fiindcă, realizând inutilitatea discuțiilor dogmatice, am văzut unde e greșeala și ce trebuie să fac ca să o evit. Am aflat astfel că dialogul filozofic este reductibil și în cele din urmă te limitează. Am aflat, de asemenea, că pentru a avea un punct de referință comun participanții la astfel de dialoguri trebuie să accepte un șir de dogme asupra cărora în prealabil au căzut de acord, precum cele prezentate în anumite coduri de legi antice, pe care ei le numesc scripturi. Ori cel care devine atașat de dogme, pe care în naivitatea lui le numește „Adevăr”, și-a complicat destul de mult posibilitățile de evoluție. Până ce conștiința de sine nu îți devine singura lege te vei simți ca un animal hăituit pe lumea aceasta! A medita asupra Sinelui este un lucru, și a conversa pe seama unor idei ce au devenit dogme este altceva.
Iată ce vreau să le comunic tuturor celor aflați în această situație: Mesajul vostru extras din scripturi este critic, limitativ, disprețuitor și descurajant. „Nu poți/ Nu putem!” este expresia/ideea pe care o folosiți cel mai des. Nu numai că nu le dați speranță și nu-i ajutați pe oamenii de lângă voi, dar vă faceți vouă înșivă foarte mult rău devenind pe nesimțite intoleranți, vicleni, ipocriți și mai ales mândri de iluziile voastre. Toate adevărurile voastre sunt semiadevăruri, sunt minunate și funcționale oriunde, mai puțin aici și acum. Înțelegeți că oamenii se autocreează și nu pot fi produși de alții prin cuvinte goale. Ei nu se pot schimba cât ai pocni din degete, de aceea trebuie să fiți blânzi și înțelegători cu ei, să-i încurajați și mai ales să-i acceptați așa cum sunt. Amintiți-vă că nu există „Nu pot!” pentru un om adevărat. El îi poate iubi pe oameni pentru ceea ce sunt și nu se poticnește în fața aparențelor înșelătoare.
Iubirea este răspunsul meu la toate întrebările. Ea este forța magică care poate schimba percepțiile întunecate în realitatea luminoasă. Iubirea nu va deveni niciodată dogmă deoarece ea există doar prin simțământul pe care îl ai în tine, aici și acum. 

Să ne mai reamintim încă o dată de ce trebuie să vă feriți când se începe ridicarea lui Kundalini.
Este foarte important ca în acea perioadă să evitați discuțiile filozofice, fiindcă procesul de ridicare a lui Kundalini vă secătuiește la început de toate capacitățile intelectuale, sau poate, fiindcă percepția se schimbă, vă vedeți în situația de a exprima un lucru, iar ascultătorii să înțeleagă altceva.
Este foarte important, de asemenea, să nu deveniți sclavii unor teorii formulate în anumite cărți sau scripturi. Mai ales nu trebuie să intrați pe teritoriul teoreticianismului spre care unii vă îndeamnă prin recitarea vechilor scripturi. Eu am avut parte de o scriptură mai modernă numită „A patra cale”. Deși asemeni scripturilor mai înainte amintite ea conține multe idei corecte, atunci când trebuie să înfruntați monștrii subconștientului, ele nu vă mai pot ajuta deloc. Cărțile acestea, sau mai degrabă cei care le-au confiscat, resping supremația sinelui și existența lui Kundalini încă de la bun început. În cazul meu rigiditatea unui sistem prea teoretic care afirmă supremația lui „Nu poți” (cei care vor citi această carte să observe cât de des, vorbind cu elevii săi, Gourdjieff spunea: „Voi nu puteți/ Noi nu putem”) m-a făcut să mă simt abandonat și distrus. Nu vreau să mai amintesc aici și alte neajunsuri ale sistemului, dar pentru mine, în condițiile de atunci, a fost o adevărată calamitate. În mod paradoxal astăzi însă îl găsesc util, (dacă Gourdjieff s-a gândit la asta cu adevărat a fost un om extrem de inteligent), căci pe mine apologia lui „Nu poți/ Nu putem” m-a enervat la culme și, iertând și iubind deopotrivă, am spus: eu (îmi) voi arăta că pot!
Deopotrivă, dacă veți decide să intrați în acest război cu inerția și să schimbați ceva  în viața voastră, trebuie să știți ce înseamnă chakrele, ce trăsături principale reprezintă, ce culori au, cum se rotesc și care sunt semnele că evoluați cum trebuie. Nu mi-am propus să scriu un studiu amănunțit al fenomenului, dar vă pot recomanda să-i citiți pe cei care au făcut-o precum Motoyama, Swami Shivananda, Gopi Krishna, Cyndi Dale ș.a.
În ce mă privește, în afară de câteva lucruri pe care le-am citit, tot ce vă expun am experimentat direct, de aceea nu mă îndoiesc nicio clipă că ceea ce vă scriu este autentic și folositor.
Așa cum v-am mai spus problema principală pe care o provoacă ridicarea energiei Kundalini este că odată cu ea în drumul său în care străbate chakrele, le deschide și le dinamizează, ia cu sine și duce în conștient, adică în creier, toate mizeriile subconștientului omenesc. Eu aș afirma chiar mai mult decât atât, anume că Kundalini duce în Conștientul individului nu doar Subconștientul omenesc, dar și Subconștientul tuturor formelor de viață de pe Pământ de la crearea lui. Înțelegeți așadar de ce ridicarea lui Kundalini este o provocare atât de mare, fiindcă instinctele tuturor fiarelor care locuiesc universul pot ajunge în conștientul vostru ca și cum v-ar aparține. Adăugați la toate acestea frustrările mai recente depuse în fiecare chakră (foarte puternice tocmai pentru că sunt recente) și veți avea o viziune cât se poate de corectă a bagajului potențial exploziv pe care trebuie să-l ardeți în Conștiință. Această Conștiință, când devine eliberată de conștiința morții și a neputinței, ia numele de Conștiință de Sine. Dar până ce va fi a voastră, așa cum e în drept să fie, va trebui să vă puneți furnalul Conștienței, al Discernământului și al Rațiunii serios la treabă și să ardeți galaxii de iluzii și frici nenumărate. Veți avea senzația la început că Kundalini vă dă mult mai mult material decât puteți voi să ardeți și veți fi pe punctul de a claca. Atunci să vă ridicați în picioare, să strângeți pumnii pe lângă corp și să strigați pe frecvența voastră neauzită de nimeni, tare, încât să se cutremure universul: Eu sunt Sinele și nicio iluzie nu va mai trece vreodată de mine! Eu sunt Puterea Vieții! Eu sunt!
Chemați în ajutor forțele pure ale dragostei, bucuriei, iertării, frumuseții și înțelepciunii!
Vă asigur că puteți mai mult decât credeți. Încingeți furnalul Conștienței și ardeți toate iluziile fiindcă voi sunteți Sinele și în voi este forța supremă a acestui univers.
Iată în continuare cele două exerciții, regretând că deocamdată nu am suficiente mijloace tehnice să vă ofer și o diagramă a lor.

Din cele mai străvechi timpuri oamenii înțelepți au observat existența în corpul uman a unor centre de forță pe care ei le-au numit chakre. Ei le-au văzut asemenea unui nod sau zăgaz care împiedica energia să urce în Conștient, transformând creierul. Dincolo de orice reprezentare, mai mult sau mai puțin simbolică, care merge până acolo încât să plaseze sediul Conștienței deasupra corpului, în realitate nu e vorba decât de transformarea instrumentului de comandă al ființei omenești, numit creier.
După ce v-ați parcurs seria minimă de mișcări fizice, poziții statice și exerciții de respirație, care pot să varieze foarte mult în funcție de timp, senzații și cerințe interioare, primul lucru pe care îl veți face în prima zi a săptămânii – luni, este să vizualizați în voi prima chakră din corpul uman, pe numele ei muladhara. Este reprezentată de un lotus cu patru petale de culoare roșu intens. Este sediul elementar al subconștientului și al instinctelor de supraviețuire. Vitalitatea este calitatea ei primordială și va fi benefic pentru voi să-i asociați forma și culoarea acestei trăsături. Energia Kundalini se află chiar în interiorul ei, fiind reprezentată de un șarpe încolăcit de trei ori și jumătate. Desigur nu e vorba de niciun șarpe, dar reprezentarea este foarte reușită fiindcă această energie, ca de altfel întreaga energie a universului, fiind vibrație, nu se mișcă în linie dreaptă, ci în sinapse și ondulații specifice. Ideea de șarpe este reușită și prin faptul că atunci când nu e ridicată corespunzător ea poate produce neajunsuri cel puțin echivalente cu mușcătura unui șarpe veninos.
Așadar luni vizualizați prima chakră și rugați-o să se deschidă și să lumineze. Simțind energia Kundalini care se mișcă în ea spuneți-i: strălucește chakră a mea cu bunăvoință și putere, strălucește și cuprinde cu lumina ta tot mai mult în jurul tău, crești și bucură-te de sărbătoarea vieții! Vorbiți-i întotdeauna prin cuvinte calde și drăgăstoase ca și cum ar fi o iubită.
După acest preludiu, care poate să dureze în funcție de timpul pe care îl aveți la dispoziție, de la câteva secunde până la câteva minute, începeți exercițiul propriu-zis. După ce ați trecut în vedere frumusețea și strălucirea neasemuită a florii de lotus cu patru petale, creați din sine o mișcare de rotație în direcția acelor de ceasornic, în care cele patru petale să devină patru elice ale unei turbine. Rotiți-o mai repede și mai repede până spre punctul de a face să tremure axul care o susține, ca și cum ar fi în pericol să se rupă, și atunci cu o respirație scurtă și puternică ridicați energia și conștiența în a doua chakră, numită svadhisthana, localizată în corpul uman un pic deasupra organelor de reproducere. Aici veți vedea o minunată floare de lotus cu șase petale de culoare portocalie. Ca și mai înainte, după ce veți avea în ochi lumina și strălucirea ei, reîncepeți acea mișcare de rotație în direcția acelor de ceasornic, în care cele șase petale să se transforme în șase elice ale unei turbine. Când viteza ajunge la un punct maxim acceptabil, iar lumina portocalie devine orbitoare, cu aceeași inspirație scurtă și puternică intrați cu energia și conștiența în chakra a treia, numită manipura, așezată în mijlocul abdomenului, deasupra ombilicului. Aici veți vedea o minunată floare de lotus cu zece petale de culoare galbenă. Ca și mai înainte, după ce veți avea în ochi lumina și strălucirea ei, reîncepeți acea mișcare de rotație în direcția acelor de ceasornic, în care cele zece petale să se transforme în zece elice ale unei turbine. Când viteza ajunge la un punct maxim acceptabil, iar lumina galbenă devine orbitoare, cu aceeași inspirație scurtă și puternică ridicați energia și conștiența în chakra a patra, numită anahata, aflată în corpul uman în centrul pieptului, un pic la dreapta inimii fizice. Aici veți vedea o minunată floare de lotus cu doisprezece petale de culoare verde deschis, asemeni vegetației primăvara. Ca și mai înainte, după ce veți avea în ochi lumina și strălucirea ei, reîncepeți acea mișcare de rotație în direcția acelor de ceasornic, în care cele douăsprezece petale să se transforme în douăsprezece elice ale unei turbine. Când viteza ajunge la un punct maxim acceptabil, iar lumina verde devine orbitoare, cu aceeași inspirație scurtă și puternică intrați cu energia și conștiența în chakra a cincea, numită vishuddha, situată în zona gâtului unde e localizată tiroida și mărul lui Adam. Aici veți vedea o minunată floare de lotus cu șaisprezece petale de culoare albastru celest. Ca și mai înainte, după ce veți avea în ochi lumina și strălucirea ei, reîncepeți acea mișcare de rotație în direcția acelor de ceasornic, în care cele șaisprezece petale să se transforme în șaisprezece elice ale unei turbine. Când viteza ajunge la un punct maxim acceptabil, iar lumina albastru celest devine orbitoare, cu aceeași inspirație scurtă și puternică ridicați energia și conștiența în chakra a șasea, numită ajna, situată între sprâncene, dar în strânsă legătură cu glanda pineală. Aici veți vedea o minunată floare de lotus cu două petale de culoare albastru închis, spre indigo. Ca și mai înainte, după ce veți avea în ochi lumina și strălucirea ei, reîncepeți acea mișcare de rotație în direcția acelor de ceasornic, în care cele două petale să se transforme în două elice ale unei turbine. Când viteza ajunge la un punct maxim acceptabil, iar lumina de culoare albastru închis devine orbitoare, cu aceeași inspirație scurtă și puternică intrați cu energia și conștiența în chakra a șaptea, numită sahasrara, așezată acolo unde de regulă părul capului face un vârtej, dar în strânsă legătură cu glanda pituitară. Aici veți vedea o minunată floare de lotus cu o mie de petale de culoare violet deschis. Sahasrara nu este în sens strict o chakră, fiindcă aici ai senzația că ai ajuns în acel loc liniștit din tine însuți, pe care l-ai căutat întotdeauna. Te simți pur și simplu acasă în uniune indestructibilă cu Tot ce există. Este senzația pură a divinității în toată gloria ei. Nu mai ai nicio întrebare de pus și nicio dorință de îndeplinit. Devii propria ta lumină, cunoscând că tot ce există a pornit din conștiința ta și doar de tine depinde armonia și ordinea întregului univers. 
După câteva secunde cât veți sta deocamdată în acest loc inegalabil, cu aceeași mișcare de rotație în direcția acelor de ceasornic, dar de această dată blând și relaxat, treceți prin fiecare chakră de sus în jos înviorându-le cu această nouă lumină. După ce veți ajunge iarăși în prima chakră, reîncepeți urcarea în sus, dar de această dată fără frenezia de mai înainte. Vizualizați doar cum energia urcă și coboară prin fiecare chakră, dinamizându-le. Nu e nevoie să vă mai țineți de reguli stricte, puteți de acum să vă lăsați conștiența și energia Kundalini cu preponderență în anumite chakre, pe care voi simțiți că trebuie să le energizați mai cu seamă. Determinați energia să urce și să coboare timp de câteva minute. Lăsați-o, pe cât vă stă în putere, să circule liber, încrezători că această libertate vă va aduce numai beneficii. Senzația de căldură plăcută în creștet și voiciunea aripioarelor energetice din josul omoplaților sunt semne foarte bune.
Reveniți în timpul zilei cât mai des în sahasrara, simțindu-vă deasupra, de neatins de grijile lumii acesteia.
Veți beneficia mai mult de trezirea energiei Kundalini dacă după ce v-ați ridicat-o în sahasrara, în coborâre o veți vizualiza ca o lumină puternică activând în special în chakrele superioare. Stăpânind intuitiv conștiința, capacitatea de purificare și dragostea (gândul bun, cuvântul bun și sentimentul bun) vă veți simți din ce în ce mai liniștiți și împăcați cu toate ființele universului. 
Dacă vreți, într-o abordare mai științifică, Kundalini este potențialul energetic enorm localizat în orice ființă umană la baza coloanei vertebrale, denumit de fizicieni antimaterie, care prin anumite practici poate fi ridicat până în creștetul capului, pentru a da naștere unui soare individual cu un potențial nelimitat de beneficii. 

Acest exercițiu se poate efectua așezat pe un scaun sau pe marginea unui pat, ori, dacă stăpâniți bine aceste poziții fără să resimțiți încordare, în lotus sau semilotus.
După ce l-ați terminat începeți să meditați asupra interacțiunii dintre natura voastră absolută - Dumnezeu și natura voastră relativă - omul, creând o lume cât mai bună și frumoasă cu ajutorul gândurilor voastre. În cele din urmă nu vă mai gândiți la nimic. Este foarte important ca orice meditație să ajungă aici. Nimic, nimic, nimic! Supraconștiința intuitivă, pace, pace, pace...

Este de la sine înțeles că în a doua zi a săptămânii – marți, veți începe acest exercițiu cu vizualizarea celei de-a doua chakre - svadhishtana, rugând-o să se deschidă și să lumineze. Vizualizând energia Kundalini care se mișcă în ea spuneți-i: strălucește chakră a mea cu bunăvoință și putere, strălucește și cuprinde cu lumina ta tot mai mult în jurul tău, crești și bucură-te de sărbătoarea vieții! Vorbiți-i și ei cu aceleași  cuvinte calde și drăgăstoase ca și cum ar fi o iubită, deoarece ea are, de asemenea, conștiență și va aprecia cu siguranță căldura inimii voastre. Rând pe rând, miercuri - manipura, joi - anahata, vineri - vishuddha, sâmbătă - ajna și duminică - sahasrara, înaintea exercițiului propriu-zis, vizualizați fiecare chakră în parte, tratând-o ca pe o iubită. Uniunea dintre ele va veni de la sine.


Să ne mai reamintim încă o dată trăsătura principală a fiecărei chakre, ca și cum ar fi un supranume. Toate aspirațiile noastre se substituie unor proprietăți sau subproprietăți ale lor. Deschisă și dinamizată muladhara ne oferă vitalitatea.Sănătatea fizică și instinctul de supraviețuire se supun forței vitale. Svadhishtana este responsabilă de creativitatea noastră. Valoarea obiectului reieșit din mintea sau mâinile noastre este direct proporțională cu gradul de iluminare a lui svadhishtana. Cea mai prețioasă operă de artă a omului – copilul, este născut din acțiunea și forța acestei chakre. Cei doi poli ai creație se întâlnesc cu precădere aici, fapt pentru care uneori este numită chakra sexualității. Manipura este sediul puterii personale. O materie fără putere personală se dezintegrează. Moleculele unui corp sunt ținute împreună de forța de coeziune obținută din activitatea acestui nod energetic. Anahata este sediul iubirii. Mila, compasiunea și blândețea sunt coordonate de aici. Atunci când anahata este deschisă și dinamizată lumea devine un loc prietenos. Fiecare om este împânzit de o rețea inimaginabilă de senzori care ne pipăie sentimentele atunci când ne apropiem de el. Dacă căldura inimii nu lucrează, între noi și el se va ridica un perete de gheață care va împiedica comunicarea. Vishuddha este responsabilă de expresivitate. Puterea de convingere pornește de aici. Când vishuddha este deschisă și dinamizată, cei din jur devin receptivi la ideile noastre și au răbdare să ne asculte. Un procent semnificativ din răspunsul unei persoane la cerințele noastre constă în felul cum punem problema. Jobul pe care îl căutăm va fi obținut cu ușurință dacă vishuddha este plină de energie și lumină. Mai este denumită și chakra purificării deoarece ea are capacitatea de a transforma o paletă largă de exprimări grosolane în exprimări subtile.
Ajna este responsabilă de forța colosală a conștienței. Când ajna este deschisă și dinamizată va fi ușor să ne vedem dușmanii, mai ales pe cei interiori. Instinctele primordiale potențial periculoase sunt văzute și puse sub control ca niște răufăcători cu afișe mari lipite de ei, ziua în amiaza mare. Tocmai pentru această capacitate ajna uneori mai este denumită al treilea ochi. Ajna impune forța stăpânirii și autocontrolului, de aceea se recomandă, pe cât posibil, trezirea și dinamizarea ei înaintea celorlalte.
Sahasrara este sediul înțelepciunii. Sentimentul uniunii cu Totul și inevitabil eliminarea iluziei oponentului apare de la sine atunci când acest loc feeric este atins prin ridicarea energiei și trezirea conștienței. Când sahasrara este deschisă definitiv iluzia unui Dumnezeu diferit de noi, aspru, justițiar, critic sau punitiv dispare în viața aceasta.
Oamenii de știință nu au căzut încă de acord cu privire la existența chakrelor sau al lui Kundalini. Ei recunosc că nu au descoperit deocamdată nici o unitate de măsură ce ar putea demonstra existența lor.
Ce se întâmplă în fapt prin ridicarea energiei Kundalini? O putere colosală, asemănătoare energiei atomice, alimentează punctele centrale ale organismului, proces în urma căruia creierului primește o imensitate de sugestii și impresii, fapt ce îl apropie de starea de geniu.
Dacă oamenii de știință nu au putut înțelege chakrele și energia Kundalini, ar putea totuși să recunoască corespondența între chakre și spectrul cromatic, precum și dovezile existenței unui creier care vede foarte departe. 
..............


☆☆☆ Sursa acestui experiment: Debbie Ford - Efectul umbrei



***

Este nevoie de foarte multă răbdare și precauție în efectuarea acestui exercițiu. Negreșit veți trece prin momente când totul vi se va părea fatidic. Hățișurile minții sunt cu adevărat monstruoase. De multe ori veți crede că ați ieșit la liman și veți vedea că v-ați înșelat. Este posibil ca universul la cererea voastră supraconștientă să vă pună la încercare. Totul în jurul vostru parcă va complota să vă pună în genunchi... Copiii, tovarășii de viață, prietenii, trecătorii... Bagajul karmic, profund influențat de inconștiența strămoșilor noștri de la rădăcina regnului animal, prin ridicarea lui kundalini, va fi forțat să iasă la lumină și va deveni turbulent. Faceți pauze când vă simțiți covârșiți și încercați să țineți mereu aprinsă căldura inimii. Pauzele sunt necesare şi pentru a permite energiei să se stabilizeze în chakrele dobândite. Veți reveni negreșit la efectuarea lui până la transformarea definitivă al lui kundalini, pentru că altminteri vă veți simți ca și cum nu ați avea coloană vertebrală. 

Exercițiul va înceta de la sine, în această existență fizică sau în următoarele, odată cu transferul identității în corpul astral. 


***

PS.

Eu mi-am început evoluția folosind mai întâi energia cosmică. Apoi la sugestia supraconștientului meu am început să experimentez și energia kundalini telurică, despre care în principiu este vorba în acest articol. Persoanele care m-au orientat în această direcție au fost create de supraconștientul meu, lucru cât se poate de adevărat, pentru că el este și va fi pentru totdeauna una cu supraconștientul cosmic, creator al universului. Problemele mele, ca să spun așa, au apărut pentru că am folosit mai întâi energia cosmică, lipsită de orice efecte secundare, perfect încrezător și deschis către toată lumea, neconcepând pe atunci că cineva ar putea să-mi facă vreun rău, și abia după aceea am început să experimentez energia kundalini telurica, încărcată de efectele karmei și ale instinctului animal, cu toate problemele ce ea le degajă. Corect ar fi fost să experimentez mai întâi energia kundalini telurică și apoi energia cosmică. Aceasta anomalie m-a aruncat într-o oarecare derută, până am înțeles că interacționez cu doua energii în egală măsură necesare și folositoare, pe care omul conștient le poate folosi pentru binele său. În acest articol, ca de altfel pe tot parcursul acestui blog, am fost hrănit cu precădere de energia kundalini telurică. Starea minunată de comuniune cu energia cosmică, cred, am avut-o mai ales în anii când am scris Om înspre înger, cartea întâi și a doua. Simt totuși că cele două energii se completează una pe alta, și în fapt nu sunt decât una, așa cum sunt toate lucrurile din univers în ultima lor realitate.
11. Minunile divinității - May 12, 2015 12:14:00 PM
Recunoscând prin Dumnezeu Ființa Supremă a universului, oamenii au făcut tot felul de presupuneri cu privire la puterile lui supranaturaleși la felul cum ele acționează. Imaginația omului arhaic a atribuit Ființei Supreme abilitățile unui super vrăjitor care poate face din lut o ființă vie, bunăoară, sau poate despărți apele unei mări în două, sau poate face să curgă pâine din cer precum stropii de ploaie, sau poate face apele să crească până acoperă cel mai înalt munte, sau poate arde cu foc și pucioasă o cetate într-o clipită, sau poate înmulți câțiva pești și câteva pâini încât să hrănească cinci mii de oamenii, sau poate să ajute armata unui vestit arcaș să distrugă oastea rivală, sau poate bea un ocean de otravă fără să pățească nimic,sau… Aceste puncte, puncte înlocuiesc un șir colosal de minuni atribuite Ființei divine în peregrinările sale pe Pământ, care de care mai năzdrăvane.
Dar cea mai uzuală minune a divinității din vechile scripturi este aceea de a-i ajuta pe ai noștri, cei buni, împotriva celorlalți, cei răi, fără nicio îndoială!Cum vi se par aceste lucruri din perspectiva unui om cu oarecare înțelepciune? Ei bine, eu nu le voi numi degradante pentru omul acelor vremuri, căruia i se pot oferi numeroase circumstanțe atenuante, dar pentru omul de lângă mine, care crede în veridicitatea lor, îmi fac griji serioase. Admițând aceste viziuni deformate el nu va întârzia să creadă în continuare în utilitatea războiului, în distrugerea dușmanilor, în justețea ideilor xenofobe, misogine, rasiste, fundamentaliste etc. Înțelegeți pericolul?! Un virus mic poate pricinui neajunsuri foarte mari, de aceea, după părerea mea, aceste „adevăruri” trebuie prezentate deschis. Mea culpa pentru maniera mea, poate un pic prea caustică, dar vreau să vă repet încă o dată că ea are în vedere ideile și nu oamenii.Ce sunt puterile supranaturale? Care e maniera lor de acțiune? Cine le poate folosi și care este scopul lor? Iată doar câteva întrebări care ne pun încă de la început în dificultate. Vrăjitorul, care aparent din nimic, poate face un obiect să apară sau să dispară, e cea mai uzuală reprezentare a supranaturalului, conform paradigmei în care am crescut. La cel mai înalt nivel de putere închipuit Dumnezeu ne gândește sau ne visează, și noi apărem din neant, fără măcar să fie nevoie să spună hocus-pocus. Să ne plămădească din lut este deja parcă un pic mai ușor. Dar oare aceste „ vrăji” pot fi socotite minuni?! Ei bine, răspunsul meu este negativ, fiindcă adevăratele minuni ale Ființei Supreme, inegalabile prin inteligență, farmec și utilitate pot fi observate cu ușurință de un om conștient de sine și explicate precum urmează.Ființa divină, Sinele din om, pentru a crea un mediu în care să poată trăi etern, fără să se plictisească, cel dintâi a conceput minunea autocompletării. S-a despărțit într-un principiu masculin și unul feminin, hotărând ca reunirea să fie cea mai plăcută experiență a simțurilor, apoteoza celor mai frumoase cântece și poezii ale universului, o experiență fără seamăn prin surpriza și diversitatea situațiilor create, pe care el a numit-o dragoste. Deși acest moment pare așezat undeva la începutul timpului, el este hotărât acum și totodată explicat chiar acum, pentru prima dată în istoria universului, în clipa aceasta când tu îl gândești. Iată într-adevăr un lucru demn de Ființa Divină!A doua minune a lui Dumnezeu, Sinele din om, este aceea de a se autogenera prin exprimarea dragostei dintre bărbat și femeie, transferându-se într-o ființă nouă, gingașă și inocentă. Ființa Divină și-a asigurat eternitatea prin încărcarea materiei, de la cel mai mic fragment  până la cel mai imens, cu un pol negativ și unul pozitiv. Astfel el și-a asigurat nemurirea în cazul în care specia în care se află ar fi distrusă din cauza unui accident. Felul cum s-au format ființele vii pe Pământ, din combinarea materiilor anorganice, răscolite de forțele naturii, determinând cei doi poli ai mineralelor să se împreuneze, așa cum ne explică oamenii de știință, este cât se poate de adevărat. De asemenea, Dumnezeu, Sinele din om, nu numai că a creat o ființă nouă - copilul, aparent doar un obiect creat din întâlnirea a două forțe încărcate diferit, dar a oferit acestui „obiect” puterea de se autogenera.
Iată într-adevăr un lucru demn de Ființa Divină!
Apoi Dumnezeu, Sinele din om, devenind mai mulți, având astfel posibilitatea de a trăi etern, fără să se plictisească, a decis să lase o metodă de se elibera de acel  virus numit iluzie, inevitabil la începutul experimentării unei noi lumi, amintindu-și de natura lui divină și atotputernică. A hotărât astfel să-și consemneze cunoașterea pe care a obținut-o, oricât de neînsemnată ar părea, în simboluri, mituri, legende și scrieri, pe care să și le poată transmite de la o generație la alta. Din confruntarea lor el a decis să aibă posibilitatea de a realiza înțelepciunea și astfel să-și amintească de identitatea lui reală. Și a numit acest lucru Conștiență de Sine. Ați vrut să știți ce e o minune sau supranaturalul?! Voi sunteți minunea și supranaturalul acestui univers, voi cei care până acum v-ați prețuit atât de puțin, voi, Sinele, pe lângă care vrăjile celui mai iscusit magician sunt un fleac. În fața lui și a tuturor iluziilor posibile puteți să răspundeți: nu reprezentați nimic și nu mă puteți impresiona deloc, fiindcă eu sunt Viața și puterea supremă a acestui univers!  
Iată într-adevăr un lucru demn de Ființa Divină!
12. Avatarul - Apr 22, 2015 1:32:00 PM
Noi, oamenii, prin experiențele și greșelile noastre inerente, am ajuns foarte departe, suntem doar la un pas să vedem în ansamblu, ca specie, că acel Dumnezeu pe care l-am căutat mereu este identic cu noi. Eliberarea și gloria finală a omului, și în general a oricărei ființe vii din univers, survine atunci când se realizează contactul cu avatarul ei suprem – Viața în sine. În acel moment, toate experiențele trecute și viitoare ale speciei din care face parte, precum și al celorlalte forme de viață care populează universul survin acum. Orice fapt petrecut sau imaginat se desfășoară pentru prima dată în istoria universului în momentul când acea ființă îl gândește. Vreți să știți exact când primele ființe (amoebe) au apărut pe Pământ? Acum când tu le gândești! Iarăși vă spun că, dacă nu ar fi așa, ar trebui să explicați începutul sau sfârșitul absolut al tuturor lucrurilor, ceea ce este imposibil.
Nu există decât două posibilități. Ori Conștiența Observatorului, plecând de aici și acum, este chiar acel punct de volum minim și masă maximă, din care prin Big Bang se naște universul și în care apoi se reabsoarbe, tot ea observându-i traseul, ori universul se naște din nimic și în cele din urmă va dispare pentru totdeauna în nimic.
Cel care prin meditație depășește iluzia timpului înțelege că prima posibilitate este cea adevărată. Prin eliminare în cele din urmă nu rămâne decât Sinele!
Acela credeți voi că este Dumnezeu, ființa aceea atât de mică și meschină prezentată de unele religii?! O, nu, Dumnezeu este aici și acum, gând, cuvânt și faptă, eu, tu și toate ființele universului laolaltă.
Mai demult îmi doream să zbor, visam că am aripi și mă bucuram să privesc de sus Pământul în strigătele de uimire ale unei mulțimi entuziasmate. Îmi doream tot felul de puteri supranaturale și consideram că doar ele pot fi măsura măreției și marca divinității. Astăzi însă nu-mi mai doresc nimic din toate acestea, vreau doar să mă bucur de fiecare respirație, îmbrățișare sau rază de soare pe care o pot cuprinde. M-am împăcat cu realitatea aceasta minunată pe care o trăiesc, admițând că ceea ce am hotărât în momentul înțelepciunii mele supreme, anume că totul trebuie să se schimbe și să se regenereze, inclusiv trupul meu, este cea mai bună soluție. Mă voi regăsi cu bucurie și fericire în copiii mei, în copiii copiilor mei și în toți fiii speciei umane atât cât ea va mai exista. Pentru unii dintre ei eu le voi fi avatar și voi trăi încă o dată împreună cu ei.
Atunci însă când această specie plecată de pe Pământ își va încheia periplul ei prin univers mă voi regăsi în alte specii, fiindcă eu sunt Sinele Vieții.
Care e gândul pe care vreau să-l păstrați cel mai drag lângă inima voastră, ca să nu mai suferiți din cauza iluziei niciodată? Mulțumirea cu propria voastră divinitate, așa cum este exprimată acum și aici, indiferent de ce vă arată oglinda.
Sunteți ceea ce sunteți - Viața care se regenerează mereu, Viața care nu are unde să se ducă dincolo de Sine.
13. Simbolul Kundalini - Feb 27, 2015 7:06:00 AM
Dacă m-aș mai simți divizat, dacă realmente aș mai putea împărți lumea între ”al meu” și ”restul” aici ar fi fost fotografia unui om care scrie unele lucruri, dar mai ales afirmă că el este Sinele. Dar cum nu mă mai simt rupt de Lumea care mă înconjoară, vă expun doar o imagine simbolică pe care eu am înregistrat-o la Pietrele Doamnei într-o dimineață din vara lui 2012. Acest moment coincide cu primele simțăminte ale ridicării energiei Kundalini, lucru care la început, trebuie să recunosc, m-a îngrozit enorm. Apoi încetul cu încetul am înțeles că nu trebuie să o resping, ci să o folosesc în scop creator pentru binele tuturor, dar mai ales pentru crearea aurului care reprezintă Conștiința de Sine. Încetul cu încetul am înțeles că la rădăcina tuturor lucrurilor nu este nici un început, de vreme ce A Fi - Sinele, se poate asocia oricărui lucru, dar poate exista și nedeterminat de obiecte. Se poate observa că atunci când spuneți „La început a fost Nimicul” sau „La început a fost Totul” A Fi este temporar înaintea noțiunilor pe care le determina. Acest A Fi este Viața care poate exista în sine, completă și incriticabilă, dar poate exista și în manifestare, ca expresie infinită a unicei Ființe. 
Atunci când mă reprezint printr-o fotografie, o suită de gânduri sau sentimente simt că mă limitez și-mi contrazic conștiența uniunii cu Tot Ce Există. 
Această fotografie simbolizează existența unei energii ascunse în interiorul oricărei forme, calitate ce-i oferă omului posibilitatea nașterii Soarelui din Sine și ridicarea lui pe cer. 
Oricum aceasta fotografie este doar un simbol, fiindcă eu nu pot fi decât una cu totul - A Fi, realitatea din ființa cea mai umilă și totodată cea mai strălucitoare a universului.

Eu nu sunt corpul acesta, mintea aceasta, inima aceasta. 
Eu nu sunt materia, gândurile sau sentimentele. 
Eu sunt cel care se află în ele și le susține, 
Eu sunt cel care sunt!

*
PS. 2017
Cred că am interpretat greșit acest moment. Kundalini își începuse ascensiunea de mult, iar ceea ce credeam eu că este trezirea lui erau în fapt o serie de probleme specifice apărute pe fondul depresiei de a nu mă mai putea înțelege cu semenii.
14. Om înspre înger (revizuită) - Feb 18, 2015 5:40:00 PM

Cuvânt înainte la noua ediție

Această carte reamintește într-un limbaj ermetico-poetic vechile și neschimbătoarele legi care ajută la eliberarea ființei umane de sub tirania iluziei materiale.
Nu am adăugat nimic esențial la această nouă ediție, ci doar am căutat să elimin acele fragmente încărcate de compromisuri, inspirate mai ales de intermediari precum persoanele, școlile, cărțile.

*

De ce vrei mereu să câştigi ceva?!Pentru a scăpa de suferinţă poate ai prea mult, de aceea te mişti greu şi nu poţi evolua.Eşti sigur că poţi gestiona câştigul material şi mental încât acesta să nu fie, în cele din urmă, asemeni unei pietre care te trage la fund şi te îneacă?! Dacă trebuie să te descotoroseşti şi nu să acumulezi? Dacă trebuie să te limpezeşti şi să te eterezi; informaţiile şi gândurile să treacă prin tine fără să te rănească, opusul a ce eşti acum - o substanță densă pe un suport spaţiu-timp în care orice bolovan se împotmoleşte, creându-te şi recreându-te din el, biată formă pământie şi opacă, o formă oarecare din pleiada de posibilităţi?...De ce să nu fii chiar viaţa în sine în care toate posibilităţile sunt realizate şi incluse, nemateriale şi nementale, de aceea nedespărţite în bine şi rău? Dece?Agitându-te astfel într-o continuă permutare atomică, într-un spaţiu gol şi iluzoriu, care pare că există numai pentru că există o mişcare ipotetică a unor particule ce la rândul lor sunt goale, până când ai să te mai cauţi unde nu este nimic de găsit?...
**
Atent simţindu-mă pe mine!Atent simţind viața din mine!Atent simțind curenții interiori ai vieții, din oase, din mușchi, din cap, din abdomen și din degete. Atunci apare clipa în sine, care este viaţa în sine, adevărata religie, adevărata credinţă, Dumnezeu adevărat.Dar toate acestea trebuie percepute cuantic, prin impulsul iniţial şi interior, de dinainte de a deveni minte, altfel nu vei face decât precum credincioșii marilor religii care dorm copios pe versetele cărților lor sfinte. Ei se închină atunci unui Dumnezeu creat de mintea lor, dobândită, slabă şi nătângă. Îşi fac religia tot mai comodă, conform minţii și intereselor lor. Dar Dumnezeu nu poate fi perceput de o gloată pestriță cu nume de religie, ci numai de cel viu, care se află în tine și se percepe pe sine.
*                               
Cu cât te observi mai atent, cu atât îţi dai seama că mişcarea nu-ţi aparţine, ci provine din efecte ale materiei condiţionate. Nu te vezi pe tine când îţi observi trupul, ci doar vizionezi un film creat pe gustul şi înţelegerea unui public care îl priveşte.Mai sus, către libertate, simţi cum renunţarea conştientă e o cărare care trebuie bătută. În univers există o lege: viaţa tinde spre ea însăşi, spulberând prin subtilitate orice dependenţă care o împiedică să se recunoască. Trupul şi mintea au un timp al lor, viaţa însă este eternă,  iar când viaţa ta, aceeaşi şi unică în tot universul, se regăseşte pe sine şi încetează să se transfere din formă în formă, atunci dispare şi timpul şi practic până la o altă manifestare nu există nici o distanţă. În univers nu există şi nu va exista nici o secundă fără viaţă. În lipsa timpului  nimic nu poate fi măsurat, de aceea se spune că Dumnezeu, care este viaţă, este nenăscut şi nemuritor.
***
Nu există nici o tragedie în univers! Dincolo de Dumnezeu nimeni nu se poate duce! Suferinţa se materializează prin minte, dar mintea poate fi stăpânită. Reuşind asta realizezi ce înseamnă a fi, ca existenţă eternă, pentru că a fi este realitatea originală şi absolută a lui Dumnezeu, iar toate problemele fiinţelor vii, în ultimă instanţă, nu au mai multă relevanţă  decât mâna pe care juri că ţi-o pipăi în vis. Timpul şi spaţiul sunt doar instrumente ale vieţii neîntrerupte,  care trece prin tine, iar toată suferinţa, mai mare sau mai mică, a tuturor ființelor pământeşti se va sfârşi ca atunci când te trezeşti dintr-un vis oribil şi vezi cu mare uşurare că nimic din ce te-a înfricoșat nu s-a petrecut în realitate.
***
Înţelept este cel care ştie că orice ar face nu face nimic şi că oriunde s-ar duce nu pleacă nicăieri. Căci modificările spaţio-temporale sunt mentale, iar spiritul din care provine mentalul este unic, neschimbător, indivizibil şi, mai ales, nu participă la nici o competiţie.
***
Trăieşti într-un mediu potrivnic, încărcat cu prea multe gânduri şi energii negative, de aceea crede cu tărie că moartea şi suferinţa nu sunt aşa cum ai fost educat. Nu te lăsa niciodată înrobit de gânduri şi simţăminte inferioare şi află că moartea este dezrobirea de o formă veche şi perimată pentru şansa de a trăi într-o formă nouă şi îmbunătăţită.

**
Omul este Dumnezeu într-o formă degenerată. Dar cum numele şi formele sunt mentale, degenerarea este mentală. Formele subzistă prin hrană, hrana orânduieşte în mare parte  mentalitatea, comportamentul şi personalitatea omului. A te înnoi cu hrană fizică este o obişnuinţă celulară a formelor pământeşti, firească în aceste condiţii cosmice, dar nu este singura metodă de menţinere a vieţii în univers.
***
Nu există nici un spectator, nu există nici un contestatar.Eu sunt singur în univers şi eu sunt înfăptuitorul, fapta şi lucrul făcut. Stelele şi corpurile sunt gândurile mele, eu le dau fiinţă şi ele trăiesc în mine. Eu mă ard pe rug şi eu mă trag pe roată. Durerea există ca să nu uit că exist. Eu sunt totul şi din mine izvorăşte totul, chiar şi gândul de numeroase ori repetabil pe care îl ai tu acum. Căci nu există două persoane decât în aparenţă, sunt doar două picioare, două mâini şi doi ochi ale aceleiaşi realităţi. Totul este absorbit în mine, şi când mor mă duc în mine, şi când mă nasc mă nasc din mine, existenţa mea este dincolo de orice cunoaştere finită, eu sunt etern şi fericit prin mine însumi!                                                                            
 **
Un om conştient nu epuizează niciodată roadele adevărului. Pe fiecare milimetru de pământ există miliarde de posibilităţi și lumi care pot fi descoperite; nimic nu se sfârşeşte și nimic nu poate să-ţi scape, pentru că pe fiecare vârf de ac existentă tot adevărul. Este foarte important să nu materializezi frica că ar putea să-ţi scape ceva inducând iluzia că dacă nu ai intrat la timp pe o uşă nu vei mai putea intra niciodată.
**
Personalitatea este goală iar fenomenele deşarte. Cu cât eşti mai nimeni şi mai nimic pentru această lume goală şi deşartă, cu atât eşti mai real şi mai greu pentru adevăr.Manifestându-te ca o adiere, umil și tăcut în orice situație, fii fericit!Cu ce ar putea să te îmbogățească iluziile acestei lumi trecătoare când ți-ai realizat existența eternă?!

**
Meditaţia în cuante de sunet şi lumină... O săgetă, un vector, o senzaţie porneşte o călătorie spre începutul numelor şi formelor. Nu e nici un gând şi nici un cuvânt încă.Am intuit asta de mult. Este ca diferenţa dintre cineva care împinge un car încărcat cu pietre (gândurile, cuvintele) şi cineva care zboară pe aripi de vânt (cuantele de lumină).Ajuns la acest stadiu  nu urmăresc gândul şi nu depun niciodată efort să-l exprim prin cuvinte. Meditez în cuante de sunet şi lumină asupra originii lucrurilor, simţindu-mă pe mine, doar atât.
**
Nu căutaţi bogăţia, căci bogăţia nu este o binecuvântare. Tu poţi avea ceva mai bun, ca, de exemplu, libertatea, detaşarea.Bogăţia poate fi pricina multor rele, o împovărare grea şi apăsătoare. Cei bogaţi, cel mai adesea, prin bogăţie sunt pedepsiţi. Cel care nu deţine bogăţii şi nici nu le doreşte are deschisă calea spre fericire. Din lucrurile elementare şi simple vin stările supreme ale existenţei. Din cele complexe nu se poate extrage nimic înainte de a fi disociate în elemente primordiale, operaţie prin care se consumă energie şi se eliberează reziduri. Preţul este mult prea mare pentru satisfacţii atât de mici.
***
Dumnezeu este în tine, dar tu nu eşti Dumnezeu!Tu eşti un concept mental plin de limitări, produs de o sumă de factori care provin din negura vremurilor, un amalgam de informaţii celulare, concepţii şi prejudecăţi false şi instabile. Eşti pe de-a-ntregul şi cu desăvârşire ceea ce lumea te-a făcut să devii, doar atât.Când te sacrifici şi renunţi la falsul ego, la ataşamentul faţă de mintea şi corpul acesta, atunci cel care este în tine devine tu şi astfel creaţia se desăvârşeşte. Treptat, treptat este îndumnezeită.
**
Nu este mare lucru să fii puternic, bogat sau măreț, este o zonă a existenţei ca oricare alta, un punct care prin repetiţie devine oribil şi plictisitor.Trebuie să treci dincolo de măreţie, prestigiu sau onoare, să le consideri pe toate care vin că după ce se consumă pleacă, că asta-i roata lor şi asta-i mintea noastră. La fel se întâmplă şi cu nemernicia, şi oricât ar părea de straniu nu o putem înţelege decât dacă am trăit-o, iar, dacă nu am trăit-o, o vom trăi, ca s-o înţelegem şi, prin urmare, să nu ne placă, ceea ce fac chiar acum majoritatea oamenilor.De aceea continuă să mergi, căutările tale sunt departe de a se fi sfârşit, atâta vreme cât n-ai experimentat prin interacţiune directă întreaga creaţie, faptic sau cuantic. Dar nu omite nici perioadele de odihnă şi nici nemişcarea. Într-un plan mai extins viaţa în formă înseamnă mișcare, iar moartea înseamnă o perioadă de odihnă. Dar este cu desăvârşire nevoie să înveţi din toate ca să afli prin tine şi numai prin tine că nu aveai nevoie de nimic.Altă cale nu există, nu există!
**
Întotdeauna există ceva mai măreţ decât un lucru măreţ, iar mai măreţ decât toate lucrurile este nici un lucru - ceea ce nu poate fi reprezentat, gândit sau exprimat, deoarece nu participă la dansul minţii și ideilor. Acest lucru nu poate fi cunoscut de cineva cu nume şi formă, legat de materie, ci doar de cel înțelept care a devenit conştient de sine.Eliberarea de falsul ego face parte din sensul vieţii, şi nu va exista niciodată fericire atâta vreme cât iluzia te poartă şi vezi doar manifestări temporare ale minţii transformată în corpuri şi obiecte.
**
Trebuie să înţelegi că eu sunt în tot ce-i mai frumos la un om şi el este în tot ce-i mai frumos la mine. Când ceva te răscoleşte până la extaz aceasta este opera lui Dumnezeu care se bucură în singurătatea sa din toate fiinţele. Căci orice formă de viaţă este multiplicarea lui Dumnezeu, care nu se poate simţi decât pe sine – tot universul. Nu există nici o diferenţă în sine, ci doar în nume şi formă!
**
Nu este nimic de spus sau de făcut. Există numai ceva de dăruit şi de închinat. Fericirea constă în renunțare și este refuzul constant de a avea ceea ce mintea te ademeneşte să ai în proprietate. A avea ceva te limitează doar la ce ai şi te subjugă la câteva fire de praf dintr-un univers incomensurabil, a nu avea nimic te eliberează de iluzii şi te pregăteşte pentru absorbţia în divinitate.
**
Am avut o senzaţie ciudată, ca un fel de lovitură.Am văzut privirea unui câine la fereastra unor oameni bogaţi… Era o privire tristă, inexpresivă şi goală...Şi am înţeles atunci că viaţa în manifestare fără foame, suferinţă şi nefericire nu ar putea exista. Căci nu ar putea fi nici inteligenţă şi nici cunoaştere fără comparaţia care provine din dualitate.Dacă vrei fericire în această lume trebuie să treci prin nefericire, dacă vrei bine trebuie să treci prin rău; obţinerea uneia nu te scuteşte niciodată de simţirea celeilalte, mai devreme sau mai târziu. Nu există scăpare atâta vreme cât te afli în nume şi formă, doar existenţa în Sine te poate absolvi de această tristă experienţă.
***
Nu te avânta să-l cuprinzi pe Dumnezeu cu mintea, căci mintea ta este o gheară de vultur, şi ce cuprinde devorează, şi ce devorează elimină şi apoi priveşte cu greaţă.Dumnezeu nu este nici aşa, nici aşa!Când oamenii spun că s-au săturat de viaţă de fapt vor să spună  că s-au saturat de mintea lor.S-au saturat de un Dumnezeu teoretic, dar de Dumnezeul viu care este în inima lor, aidoma cu ceea ce ar fi vrut ei să fie nu s-au săturat deloc. De fapt murind ei vor să se întâlnească cu acel Dumnezeu, pentru că pe cel fals creat de mintea lumii nu-l mai pot suporta deloc.
**
Mişcarea este creată de dorinţă, dorinţa nu este scutită niciodată de eşecuri. Suferinţa este în spiritul vieţii, orice câştig este plătit cu o pierdere, satisfacerea dorinţelor este plătită cu pierderea liniştii originale. Nematerializarea lui Dumnezeu în faţa oamenilor confirmă acest fapt, căci orice poate cuprinde mintea este aruncat în sfera dualităţii şi este pângărit. Orice se poate spune despre calităţile lui Dumnezeu provine din iluzie şi creează discordie. Dumnezeu nu este nici așa, nici așa.
*
Nu poate exista ieşire din acest joc oribil al lui da şi al lui nu, al binelui şi al răului, fără o iertare deplină a tuturor forţelor şi persoanelor care te-au chinuit. Şi dacă nu-ţi ierţi aproapele pentru greşelile lui, fie ele şi nenumărate, eşti pierdut în manifestare. Iar dacă îl ierţi la nesfârşit şi stai în prejma lui, îl încurajezi să facă răul şi, în consecinţă, contribui la pierzania lui în manifestare. De aceea, singurul lucru şi ultimul care se poate face este să nu te mai arăţi lui, să-l laşi să-şi trăiască viaţa aşa cum a hotărât-o el, să-l laşi să se lovească, să simtă durerea şi singurătatea până se va vindeca singur de păcatele lui. Înţeleptul se retrage ca o adiere şi-l lasă pe ignorant să experimenteze, până la ultima picătură, otrava pe care a vărsat-o în afară. Pe cel încăpăţânat în răutatea şi rătăcirea lui trebuie să-l laşi în pace, să nu mai foloseşti nici cuvintele, nici faptele - este pierdere de vreme. Şi dacă hotărăşti să trăieşti cu el şi nu poţi să-l ierţi la infinit, atunci devii otrăvit ca el.De aceea, retrage-te şi renunţă! La urma urmei oamenii nu sunt decât nişte tentative de exprimare a lui Dumnezeu. Iar dacă unii oameni se depărtează în loc să se apropie, nu este nici o pagubă pentru viaţă. Ei oricum sunt absorbiţi în fluxul etern al vieţii şi sunt turnaţi din nou în forme, cu răbdare.Dacă nu s-ar lovi oare cum ar putea învăța oamenii aceştia?!
**
Exerciţiul iluminării constă în acceptarea luminii prin corpul tău fără a introduce stavile de natură mentală. Aceste stavile se exprimă prin ceea ce în general individul spune că nu se poate. Cum ar putea lumina să intre într-un corp închis? Cum ar putea lumina să treacă prin perete?!În virtutea educaţiei şi experienţelor  mărginite crezi că aşa este, iar acest lucru te limitează şi te face neputincios. În realitate tu ai nevoie de perete ca să-ţi ascunzi urâţenia, intimitatea-perversitatea, ai mereu ceva de ascuns, ţi-e ruşine şi ţi-e frică de ceea ce eşti. Când acest lucru va înceta, permițându-i luminii să te pătrundă, vei fi ca o carte deschisă, lăsând pe oricine să o citească.Exerciţiul iluminării este pur şi simplu transportarea luminii în mod conştient prin toate ungherele şi toate abisurile minţii şi ale trupului, universul semi-întunecat al celor nu ştiu câte trilioane de celule care se agită neîncetat pentru supravieţuire. Chiar și o catacombă rău famată devine un loc plăcut dacă este pătrunsă de lumină!
**
Nu trebuie să mănânci carne pentru că într-un fel sau altul cel care face asta preia înclinaţiile, instinctele şi slăbiciunile animalului ucis, preia natura lui. Viaţa din animal s-a scurs odată cu clipa tăioasă şi brutală a uciderii lui, tot ce a rămas este un complex fizico-mental întunecat, o sumă de energii inferioare şi telurice, deloc bune de mestecat şi de luat cu tine.
**
Nu există om care să nu se îngrozească la gândul că o entitate străină ar putea să-l posede şi să se manifeste în locul său. Dacă o altă voință decât a ta se manifestă în tine te poţi aştepta la tot ce e mai rău. Toată valoarea propriei vieţi poate fi compromisă.Porţi numele unei proprietăţi - trupul, mintea şi sentimentele tale, şi ţi se pare firesc să fii unicul ei reprezentant. Dar ce sunt trupul, mintea şi sentimentele cuiva - lucruri eterne care există prin sine sau lucruri dobândite şi schimbătoare? Nu cumva suntem esenţa în jurul căreia se strâng toate aceste proprietăţi şi când spunem noi de fapt ne gândim la ea? Iar dacă această esenţă este perfectă şi divină de ce nu se exprimă ca atare, ce o compromite? De ce suferim și în același timp producem atâta suferință altora?! Oare esenţa lui Dumnezeu, aceeaşi şi unică în toate ființele, nu a fost înlocuită cu iluzia, iar trupul, mintea şi sentimentele noastre sunt acum corpul ei?! 

**
A existat o teamă dureroasă în mine până acum. Teama de a nu reuşi în această scurtă viaţă să realizez ceea ce oamenilor li se arată a fi sarcina lor. Dar când am realizat că Dumnezeu se multiplică în orice formă de viaţă am înţeles că scopul vieţii mele se va realiza negreșit. Căci dacă nu voi putea face eu ceea ce ştiu că trebuie făcut, Dumnezeu din mine  va face prin altă multiplicare a sa, care nu va fi cu nimic diferită de a mea. Pentru că ea nu suportă nici o calitate, nu este la nimeni mai mare sau mai mică, mai importantă sau mai neînsemnată. Astfel, suferinţa mea încetează, tot ceea ce timpul nu îmi va permite să fac pentru a mă desăvârşi şi realiza prin mine însumi, cu acest nume şi această formă, va fi realizat tot de mine, cu alt nume şi altă formă.
**
Mai puternică decât toate cuvintele este emoţia interioară a omului.Aflat într-o astfel de stare de fluiditate interioară omul nici nu poate asculta cuvintele tale sau dacă le aude le tratează ca pe nişte insecte care nu-l lasă în pace şi le respinge. Nu vrea să fie deranjat din înălţarea cuantică pe care numai el o poate explica şi înţelege. O puteţi numi naivitate sau prostie, dar ea va fi mult mai aproape de inima lui decât toate cuvintele tale.
**
Omul va dormi şi va fi inconştient aproape la nesfârşit, dacă nu va renunţa la această hrană impură şi grosieră. Pentru că din hrană izvorăşte somnul şi în somn el va visa că face ceva, când în realitate totul i se întâmplă. Hrana îi va transmite informaţia inclusă în atomii din care este făcută şi ea îi va crea comportamentul şi soarta. Va dormi şi va scrie cărţi, va dormi şi va face politică, va dormi şi va creşte copii învăţându-i cum să doarmă somnul omului obişnuit. Hrana va naşte reacţii şi va elibera otrăvuri în mintea şi trupul său. Căci, deşi în univers nu există decât o singură substanţă, se poate spune despre ea că este când spirit, când minte, materie fizică sau întuneric. Iar omul este materie fizică, puţină minte şi aproape deloc spirit. Şi cine să-l trezească, dacă nu există decât o singură substanţă în univers şi în el este aceea? Şi cine să-l trezească, dacă nu există decât un singur instrument în toată substanţa universală, care îi poate veni în ajutor şi acela este propria sa voinţă?Somnul îi vine din hrană şi hrana este ca un drog ce îl face să doarmă.Şi aşa cum un drogat moare dacă renunţă brusc la drogul său, tot aşa omul moare dacă renunţă brusc la hrana sa. Pentru că în celulele lui s-a strecurat un cod informatic fără de care ele nu se pot divide şi înmulţi. Rea sau bună, în armonie sau nu cu restul universului, ea este energia care susţine unitatea umană ca centru independent de existenţă şi forţă. Precum un om beat nu este observat ca atare de un altul aflat în aceeaşi stare, tot aşa un inconştient nu-l poate observa pe altul.Realitatea rămâne implacabilă: hrana fizică şi mentală determină calitatea substanţei universale, căci nimic în univers nu este lipsit de viaţă şi materialitate.Dar hrana nu este numai fizică, hrană este şi aerul, hrană sunt şi impresiile şi visele omului. Nu este nici o speranţă de trezire până ce omul nu renunţă, încetul cu încetul, la această hrană fizică, până ce nu respiră cu o altfel de respiraţie şi până ce nu refuză falsa învăţătură primită odată cu celulele trupului prin instinctul și subconștientul animalic. Dacă nu va percepe lumina divină, nu se va hrăni cu ea şi nu-i va descifra mesajul de natură conştientă nu se va putea trezi niciodată. Calitatea hranei este capitală, soarta noastră şi a copiilor noştri, indiferent de câte calculatoare sau nave cosmice vom construi, va fi sumbră şi amară. Nu contează câte mii de ani lumină vor parcurge prin spaţiul iluzoriu creaturile şi creaţiile noastre, căci dacă vom rămâne aşa vom dormi şi în vis se vor petrece toate, iar păcatul şi boala se vor repeta mereu.
**
Sinele este un continuum netemporal, o prezenţă fără cantitate şi proprietăţi, astfel încât, din perspectiva lui, ce este acum este dintotdeauna şi ce este aici este peste tot. El nu concepe nici o diferenţă pentru că el este unic, şi în afara lui nu este nimeni să mai poată emite ceva, şi în afara lui nu mai e nimeni să poată recepta ceva!

*
Există o forma a Pământului  superioară simţurilor noastre grosiere. Aici el este un câmp de forţe cu legi proprii, influențând tot ce este captat de ele, realitatea materială percepută de simţurile noastre fiind abia un efect secundar al realităţii cuantice superioare. Pământul pare o sferă, pentru că orice traiectorie elicoidală a acestei spirale în jurul unei axe de lumină, transcrie cu aproximaţie o sferă. La fel e cu Soarele şi cu celelalte corpuri cereşti. Toate acestea sunt puncte de-a lungul acestei axe de lumină. Ce face diferenţa este calitatea legilor şi starea indusă materiei spaţio-temporale din interiorul acestora. Mai înainte de a fi percepută ca materie a fost gând, iar mai înainte de a fi gând a fost spirit.
*
Mişcarea este căutarea perfecţiunii şi este de două feluri: fizică sau mentală. În timp ce mişcarea fizică este înceată şi lipsită de prea mare utilitate, mişcarea mentală este indiscutabil mai subtilă şi mai eficientă. Dincolo de ele se află realitatea spirituală, care este mai degrabă nemişcare, conştiinţa inutilităţii oricărei intervenţii într-o stare perfectă și suficientă prin sine.Animalul, omul, îngerul. Inconştienţă, conştienţă, supraconştienţă.Când omul ia pentru prima dată contact cu fiorul marelui mister al creaţiei şi manifestării, el începe să devină conştient. Căci ce înseamnă toată zarva grijilor cotidiene când te întrebi înfiorat pentru prima dată cum ai apărut în univers, care este scopul vieţii şi încotro te îndrepţi? Cât de mic şi de dezumflat devii atunci când nu poţi explica apariţia lucrurilor din nimic, sau dacă ţi-o explici ca provenind din Dumnezeu, cum a putut apare Dumnezeu din nimic şi, dacă Dumnezeu există dintotdeauna, nu se naşte, nu moare, cum e posibil să existe aşa ceva?!În faţa acestui mister, odată conştientizat, te opreşti şi înţelegi că orice ai face nu faci nimic, că adevărul nu te cunoaşte şi nu te vrea, aşa cum arăţi acum. Iar ce numeşti tu adevăr şi dreptate este numai o stare conjuncturală, ceea ce și explică  diferenţele de opinie atât de dureroase dintre oameni.

**
Creaţia este manifestarea lui Dumnezeu în gânduri şi obiecte, şi reprezintă renunţarea supremă a celui unic şi perfect prin coborârea sa în turbulenţele facerii şi ale chinului până în ultima particulă din toate formele de viaţă. Existenţa lui înainte de manifestare era perfectă în sine, avea totul neavând nimic, era totul fiind nimeni. Durerea pe care şi-a asumat-o în mod conştient, renunţând la beatitudine, este numai aparentă, el fiind în continuare beatitudine, pentru că în orice formă de viaţă, ca manifestare a lui Dumnezeu, există senzaţia implicită că efortul supravieţuirii  nu numai că este natural, dar are ca finalitate și reîntoarcerea în fericirea absolută de dinainte de manifestare. Chinul şi toate supliciile fizice şi mentale sunt considerate ca atare doar în urma parcurgerii unei anumite distanţe în procesul creaţiei şi apare odată cu ataşamentului faţă de nume şi forme.Dar în toate fiinţele există în stare latentă o particulă din spiritul originar, în întregime, cel de dinainte de creaţie, aceeaşi particulă prin care conştiinţa rămâne intactă şi prin care teama alienării veşnice este anulată. Prin acest spirit, pe care îl avem cu toţii în vedere când ne referim la noi înşine, se cunoaşte faptul că Dumnezeu când se naşte se naşte din sine, iar când moare se duce tot în sine, tragedia cu care o asociem noi oamenii pe aceasta din urmă este pur mentală.Manifestarea prin spaţiu şi timp va lua sfârşit odată cu ultima şi cea mai întârziată multiplicare a lui Dumnezeu, care ascultându-şi glasul interior va renunţa în mod conştient la pretenţiile de individualitate şi separare faţă de tot ce există, odată cu senzaţia limpede că el, ca cel care observă, procesul observării şi lucrul observat sunt unul şi acelaşi lucru.A fi nimeni, nu a fi cineva, a nu avea nimic, nu a avea ceva, a refuza totul, nu a dori ceva, iată calea conştientă şi atât de greu de străbătut a fiinţelor umane spre dăruire şi închinare lui Dumnezeu – sinele tău de la originile creației.
**
Nu există oameni proşti, există numai oameni cu instincte inferioare.Ori de câte ori reacţionezi cu astfel de oameni nu lua atitudinea lor la modul personal, considerând-o intenţionată şi conştientă. Oricine în locul tău ar fi suferit acelaşi tip de tratament, capacităţile lui în interacţiune cu ale tale nu ar fi putut da altfel de rezultate. Supărarea face parte din natura inconştientă a unuia sau a altuia, nu e nici o noutate în univers şi nici o nedreptate.Cel conştient nu are nici un resentiment asupra naturii inferioare şi o lasă în pace, nu dă cu piciorul în sacul de pietre întâlnit în drum, nici nu se supără pe piatră că este piatră.Mintea şi inteligenţa aparţin structurii atomice, iar controversele sunt copilăreşti. Dacă misticul afirmă că materia provine din spirit, materialistul spune că ceea ce numim spirit provine din materiei. Dar care este diferenţa?! Oare nu este evident că existenţa este unitară şi nu este vorba decât de calitatea temporară a unicei substanţe din univers?!Prostul şi inconştientul din faţa ta eşti tot tu, de fapt interacţionezi cu una din amintirile tale. Timpul este o iluzie. Între o amintire şi ceva ce-ţi imaginezi în viitor nu există practic nici o diferenţă, ambele există în minte şi chiar dovezile materiale nu sunt mai concludente decât mâna pe care juri că ţi-ai pipăit-o în vis.
*
Pământul este o fiinţă vie, tot atât de vie şi mobilă ca noi. Dacă ne folosim logica şi raţiunea observăm câteva lucruri uimitoare.Dacă Pământul de la naştere până la dezintegrare va dura aproximativ 9 miliarde de ani iar civilizaţia umană are cel mult 10 mii de ani până la momentul când ultimul om cu acest ADN va părăsi Pământul, nu cred că va mai dura mai mult de trei mii de ani.Temporar este prea puţin ca să ne dăm seama că Pământul este o fiinţă vie. Împărţind 9 miliarde, viaţa Pământului, la 13 mii, durata civilizaţiei noastre obţinem următorul raport: 9000000000:13000 = 692308. De 692308 ori este mai lungă viaţa Pământului decât a civilizaţiei noastre.În concluzie aşa cum noi nu ştim că el este o fiinţă vie, tot aşa el ne ignoră, nefiind deocamdată în măsură să-i modificăm în mod sever sănătatea şi modul de viaţă. Deocamdată suntem nişte vietăţi minuscule care trăim pe corpul său şi de care ne folosim ca să ne procurăm hrana, tot aşa cum civilizaţii microscopice o fac pe trupul nostru și pe care noi le ignorăm complet.Dacă viaţa noastră medie este de 70 de ani şi am vrea să ştim cât durează o civilizaţie microscopică care îşi depăşeşte condiţia limitată şi inferioară părăsindu-ne în mod conştient pentru o situaţie mai bună, ajungem la următorul raport. Dacă o civilizaţie (la modul aproximativ) este de 692308 ori mai scurtă decât viaţa corpului pe care se desfăşoară, atunci 70 de ani care înseamnă 25550 zile, adică 613200 ore, împărţindu-le la 692308 (613200: 692308) rezultă  0,88 ore, adică 52,8 minute.Cum aţi putea voi observa o astfel de civilizaţie microscopică în al cincizecilea minut al ei, atâta vreme cât nu vă provoacă o severă indispoziţie sau boală, chiar dacă a construit pe corpul vostru, în dimensiunea ei, piramide sau ziduri chinezeşti? Dacă se petrece în timpul somnului ar putea fi mai mult decât o mică alergie, care a dispărut imediat ce te-ai întors pe partea cealaltă şi cu mult înainte de a te trezi? Sau, dacă e în timpul zilei şi ai treabă, o mai iei în seamă? Dar dacă provoacă modificări grave şi dureroase care pot duce chiar la moarte corpului, ce facem? Mergem la doctor, o băgăm sub cuţit sau o desfiinţăm cu medicamente tari şi eficiente.Aşa se poate petrece şi cu civilizaţia noastră, dacă ne dovedim inconştienţi şi periclităm echilibrul natural al Pământului. Şi atunci adio evoluţie, adio progres, adio libertate...Timpul care urmează în viitorul imediat este de o importanţă capitală. Conştiinţa este scăzută, dorinţa este mare. Urmează un moment critic, dacă îl vom depăşi ne vom realiza destinul cosmic devenind liberi şi fericiţi. Tot noi vom fi în viitor, chiar dacă cu alt corp, cu alt nume şi altă formă.Dacă nu ne păstrăm continuitatea şi evoluţia naturală, riscăm să întârziem prea mult pe aici, făcând paşi înainte şi înapoi până ce ne va surprinde un potop, care, la nivelul Pământului, apare la câteva zeci sau sute de mii de ani şi nu înseamnă mai mult decât duşul nostru obişnuit din zilele toride de vară.Dragii mei, Pământul este o fiinţă vie, să nu abuzăm prea mult de răbdarea lui.

**
Gândul este lopata unui imens coş de gunoi denumit minte.Trecutul şi viitorul îi constituie corpul şi mii de lucruri aruncate de-a valma putrezesc acolo. Gândul răscoleşte acest imens coş de gunoi şi efectiv din mirosurile lui, la nivel chimic, se creează comportamentul omului la nivelul creierului.Omul educat într-un sistem fals de valori s-a înşelat mereu închipuindu-şi că îngrămădind în minte tot felul de lucruri este avantajat şi le poate folosi pentru binele său. El nu ştie că mintea are greutate proprie precum piatra şi cu cât este mai mare cu atât este mai greu de dus.Când clipa în sine, singura reală, singura divină, va fi trăită pur şi simplu, omul, redevenind Fiinţa, nu va mai încerca să reţină ceva, ci va fi cu atât mai perfect cu cât va uita mai mult. Iar când coşul de gunoi va fi de tot gol, el se va simţi aşa cum este: etern, unic şi desăvârşit.

**
La urma urmei nu e important să spui lucrurilor pe nume, pentru că numele unui lucru nu este lucrul în sine. Ce este scris sau vorbit este doar o copie palidă a ce este viu!Cel care tace este singurul care poate să înţeleagă! Cel care vorbeşte este singurul care poate să creeze! Dar ce poate să creeze cel care nu a înţeles nimic?...
**
Toate cuvintele din lume nu ajung ca să-ţi expun situaţia mea.Dacă s-ar putea pătrunde în universul cuantic, cel care creează şi susţine universul fizic şi s-ar putea folosi viteza lui fenomenală, în câteva fracţiuni de secundă mi-ai trăi întreaga mea viaţă, şi atunci ne-am înţelege, observând că suntem la fel, că suntem unul singur. Trăind realitatea crudă a proiectării prin naştere într-o viaţă şi într-un loc nefavorabil, cu puţina inteligenţă pe care generic o au toţi oamenii, cu slabele instrumente fizice şi mentale pe care le deţin, dorind să-mi împac conştiinţa cu nevoile fizice inerente susţinerii corpului fizic, este firească greşeala pe care ai observat-o. Ce pot spune este prea puţin ca să te convingă pe deplin, dar să ştii că nu sunt supărat deloc pe tine. Dacă acceptăm în sarcina noastră pietrele supărărilor ocazionale, nu mai putem nimic - cădem jos, istoviţi, în mizerie şi rătăcire!
***
În univers nimic nu poate evolua fără meditaţie şi nimic nu poate degenera fără întunericul şi nesimţirea care provine din uitarea de sine. Meditaţia este evoluţia unicei substanțe din univers cu ajutorul simţurilor pe care o ființă le are. Dacă pentru om ea înseamnă observare atentă cu toate simţurile sale complexe, pentru o vietate inferioară meditaţia şi dreptul ei la evoluţie se poate reduce doar la unul din simţuri, singurul pe care îl are sau chiar la altul inferior şi divizat din acesta.
**
Mişcarea dă formă şi contur universului şi fără fiinţele vii universul nu ar avea nici o formă. Tot ce-mi relevă meditaţia prin observare directă este de nepreţuit, şi dacă scriu o fac pentru mine, pentru că sunt om şi chiar prin substanţa mea de acum sunt ameninţat de întuneric. Pentru ceilalţi oameni cuvintele mele sunt orientative şi e posibil ca pentru ei să nu reprezinte exact ce vreau să spun eu, măcar şi pentru faptul că nu ocupăm acelaşi loc în univers.Am mai observat că, pe lângă simţurile cunoscute, îşi mai face apariţia încă unul care s-ar putea numi intuiţie. Apoi am cunoscut faptul că conştiinţa vieţii poate exista şi singură în univers, prin ea însăşi, apoi la un grad inferior, poate exista in individualităţi divizate, care au şi corp mental, iar, mai încolo, în individualităţi care au şi corp fizic, aşa cum este omul, apoi am observat potenţialul substanţei universale de a deveni tot mai subtilă, fără nici un scop, doar de dragul vieţii.Mintea şi materia fizică nu sunt eterne pentru că nu sunt esenţiale, şi am constatat că nu toţi ochii pot vedea toate lucrurile, pentru că ei sunt lumina unei anumite combinaţii de elemente, şi am mai observat că elementele fie se multiplică, fie se întorc în unul, şi dezarmat de orice logică pentru intelect am lăsat pixul jos şi am tăcut.
**
Poveştile copilăriei amintesc adesea despre tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte, lucru fascinant care a vrăjit generaţii numeroase de oameni.Noile descoperiri ştiinţifice asupra energiei şi materiei demonstrează, pentru cel care are ochi de văzut, că acest lucru va fi posibil dar, totodată, şi faptul că atunci când va fi posibil nimeni nu şi-l va mai dori, odată ce se va înţelege că o viaţă nesfârşită cu un trup material şi greu nu este ceea ce ne lipseşte pentru a fi fericiţi. Dar oamenii nici nu ştiu ce să-şi dorească, de aceea legile universului nici nu permit materiei să aibă puteri superioare planului în care se află. Îndeplinirea dorinţelor, când nu e însoţită de conştiinţă înseamnă o şi mai mare ruină şi decădere. Iar cu cât conştiinţa este mai mare, cu atât dorinţa este mai mică, şi când omul nu se va cunoaşte numai prin corp va redeveni iarăşi ceea ce este şi pentru el dorinţa nu va mai exista în univers.Nimeni nu-şi va mai dori tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, iar oamenii vor înţelege că sarcina lor nu se  reduce la individualitatea, forma şi numele lor, ci doar la viaţa însăşi, singura care contează pentru eternitate. Nimeni nu-şi va mai dori trup cu tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, realizări şi plăceri fizico-mentale de tot felul, ci doar realizarea vieţii prin ea însăşi, fără iluzia individualităţii, a numelui şi a formei.Îmi place mai mult o altfel de poveste, cu un bătrân, care, în faţa entuziasmului interesat şi lacom al tinereţii, spunea, mai mult pentru sine, căci nimeni nu se oprea să-l asculte: ei, copilaşi, unde vă grăbiţi, copilaşii moşului, copilaşi?...
**
Rezolvarea tuturor problemelor constă în renunţarea la rezolvarea lor. Nu poţi face nimic pentru că totul este stabilit: urmează să fii fericit până la absolut. Pentru că viaţa din tine este Dumnezeu şi fără el nu ai fi nimic. În consecinţă, soarta lui Dumnezeu este soarta ta şi îndeplinirea ei este doar o problemă de timp. Şi când ea s-a realizat, tot ce s-a derulat în cadrul timpului nu a existat deloc, nici faptele, nici cuvintele și nici greșelile tale!
***
Cea mai mare răsplată pe care o poţi primi este viaţa însăşi! Nici un concept şi nici un obiect fizico-mental nu poate fi comparat cu viaţa, nici o realizare şi nici un scop nu e ca ea. Întotdeauna să ai în vedere că viaţa din tine este totul în univers şi ea este singurul lucru care contează. Lasă orice grijă imaginară şi trăieşte de dragul vieţii, pentru că poţi pierde orice, dar pe Dumnezeu – Viaţa, nu-l poţi pierde niciodată. Ceea ce pierzi în fiecare zi şi uneori o dată la 70-80 de ani, nu sunt decât câteva din multele tale iluzii, dar Viaţa nu o poţi pierde niciodată. Căci tot ce se poate, chiar simpla idee că se poate ceva, face parte din viaţă şi nimic nu ar putea să fie sau să nu fie dacă n-ar exista viaţa din tine, unica şi aceeaşi din tot universul.
***
Măcar, din când în când, opreşte-te din agitaţia ta zilnică, ascultă sunetul care provine din interiorul formelor de viaţă, respiră liniştit şi spune-ţi: sunt fericit cu desăvârşire!Nu căuta nici un motiv pentru această fericire pentru că această fericire nu ar mai fi decât dependenţă şi s-ar sfârşi odată cu sursa ei. Dar fericirea care este una cu viaţa tuturor formelor de viaţă nu se va sfârşi niciodată, pentru că atunci când s-ar sfârşi viaţa în univers de fapt s-ar sfârşi şi timpul şi n-ar putea exista nici o secundă fără viaţă. De aceea, oricât de mult ar părea să dureze posibila lipsă a vieţii din univers, ea nu va dura deloc şi mereu va fi viaţă şi mereu va fi Dumnezeu şi mereu tu vei fi una cu el.
***
Când ieşi în lume şi te simţi mic şi neajutorat, de vină nu este lumea, ci doar tu. Vei justifica în fel şi chip atitudinea  şi neîncrederea ce te stăpâneşte, dând frâu liber obiceiului de a judeca, de a clasifica lucrurile pe categorii, de a fi de o parte sau de alta, dar să ştii că pentru viermele ce te roade în interior numai tu eşti răspunzător. De fapt, starea ta provine din substanţa care este predominantă pe Pământ acum, din atomii care circulă dintr-o formă în alta, din tendinţa generală de individualism exagerat, din egoism şi din împotrivire.Dar dacă crezi în Viaţă, poţi creşte până la nori, poţi merge printre oameni şi să simţi că eşti mare şi puternic cât tot Pământul, ba chiar cât tot Universul, căci dacă simţi asta, înseamnă că ai renunţat la obiceiul de a judeca şi ai devenit tot atât de mare pe cât iubirea ta este.Când inima se deschide spre iubire, spre lumină, omul începe să crească, să se extindă şi să creadă până acolo încât să nu mai fie om, ci doar Viaţă, până acolo încât devine universul în întregime, iar iluziile pământeşti, oricât de multe şi de iuţi ar fi, nu-l mai ajung niciodată.

**
Mereu să aveţi în vedere că ştiţi prea puţin. Înainte de a lua piatra şi a o arunca în ceilalţi aduceţi-vă aminte de asta. A şti însă nu înseamnă a îngrămădi informaţii de-a valma în minte, ci mai degrabă înseamnă a şti cum să treci din grosier în subtil, cum să nu te laşi transformat în multe elemente pentru a fi doar unul, esenţial.A şti înseamnă a şti cum să uiţi totul – actualele condiţionări temporare pentru a fi numai viaţa, impecabilă, dumnezeiască, aşa cum a pornit la drum.A şti mai înseamnă a putea privi pe oricine în ochi şi în faţă, cu desăvârşire convins că nu va mai trebui să-ţi pleci privirea în pământ din cauza judecăţii şi a criticii care se naşte din minte.Pentru că atunci vei şti că tu eşti viaţa, unică şi indivizibilă, iar cel din faţa ta eşti tot tu, numai că într-o altă secvenţă temporală şi, aşa cum nu eşti ruşinat când eşti singur în intimitatea ta, aşa vei fi mereu, ori şi cu cine te-ai întâlni şi oriunde te-ai duce.
***
Nu trebuie să ţii minte ceva, pentru că mintea este un derivat care se va pierde, trebuie doar să-ţi percepi esenţa ta  originală care conţine în sine totul. Şi nu contează cum eşti perceput, ci contează doar să percepi, să observi. Pentru că prin observare şi numai prin observare se realizează înţelegerea şi fericirea vieţii, care se transferă din formă în formă şi nu se sfârşeşte niciodată.
**
Fiinţele vii sunt minunea acestui univers, un sistem mobil şi perfecţionabil până la limite de neînchipuit. De aceea eu nu mai cred în individualitate, ci doar în viaţa indivizibilă.În tinereţe sub impulsul ignoranţei eram partizanul aparenţelor, am fost suporterul satului meu în competiţia cu alte sate, apoi deplasându-mă conform mişcării inerente în materie am fost suporterul regiunii, ţării şi al limbii mele şi m-am opus cu toate mijloacele pe care le-am avut altor oameni, altor limbi şi altor popoare şi, departe de a realiza ceva, mi-am dat seama că m-am înglodat în ignoranţă, competiţie şi împotrivire.Dar acum tind să nu mai fiu decât suporterul vieţii, nu al satului meu, al poporului sau al limbii mele, nici măcar al omului prin comparaţie cu alte vietăţi. Iar dacă ar fi o oarecare competiţie între pământeni şi fiinţe de origine extraterestră, aş vrea să fiu tot suporterul vieţii, al armoniei şi al înţelegerii.Ştiu că voi înfăptui şi asta chiar dacă, se prea poate, voi purta alt nume şi voi avea altă formă.
**
Nu mă mai încântă discuţiile cu oamenii pe seama religiei, adevărului sau a lui Dumnezeu. Simplu fapt că interlocutorului meu îi place să discute pe această temă, cuprins ca de un drog, să toarne în realizări mai mult sau mai puţin sofisticate, cuvânt după cuvânt, demonstrează faptul că nu are încredere în Sine, căutând confirmări exterioare.Despre Dumnezeu poţi cunoaşte ceva doar prin intermediul unor senzaţii intraductibile şi se referă doar la individul care le resimte.În rest, toate cuvintele sunt judecăţi moralizatoare sau generalităţi ce-l reduc pe om la un tipar convenţional din care ceilalţi nu vor ca el să evadeze.
***
Cu cât îţi închipui mai mult că te apropii de adevăr cu atât te înşeli mai tare. Pentru că adevărul nu este în ceea ce crezi şi nu-l vei găsi niciodată în elementele şi formele materiale.Datele problemei se schimbă mereu şi rezultatul obţinut este întotdeauna fals la timpul prezent. Este fals pentru că implică o atitudine mentală, are un nume şi are o formă şi, mai ales, pentru că vrei să faci din el un titlu de glorie.Fericirea şi adevărul nu sunt în ceea ce vezi, ci sunt doar în cel care vede, şi încă din prima clipă când mintea s-a mişcat ele au început să dispară.
**
Tot ce crezi că e important, tot ce te ridică în picioare, te atrage sau te împinge spre un anumit scop, toată lumea materială este fum iluzoriu ce te înăbuşă, te otrăveşte şi în cele din urmă te omoară. Iar preocuparea pentru ele este grija pentru formele de fum, cu ce te ajută să le ai, cu ce te ajută să le faci?În tine este viaţa şi aerul proaspăt, în afară este mintea, fumul şi iluzia.
**
Trupurile umane sunt particule de praf în bătaia vânturilor cosmice. Viaţa din ele însă este viaţa din mine. O cunosc şi o recunosc. Ce nevoie mai am atunci să le reţin numele şi forma?!Prin ele mi-a sporit mintea şi greutatea şi am ajuns să am iluzia că sunt material. Prin minte am resimţit suferinţa şi am ajuns să cunosc şi să mă ataşez de ce este trecător.De o parte şi de cealaltă a celor două forţe care susţin creaţia am fost de numeroase ori înşelat să cred că una din ele este Dumnezeu. Dar în creaţie nu există Dumnezeu, ci doar neliniştea iluziei ce se transmite din minte în minte şi din formă în formă, odată ce una devine hrană pentru cealaltă…
**
Şi brusc am devenit conştient că oamenii nu vor să mă asculte pe mine, ci doar să-şi asculte propriile păreri prin gura mea. Şi am hotărât să tac şi să tac şi iarăşi să tac. Nu viaţa din om este vinovată de această lipsă de înţelegere, ci doar mintea omului, care judecă, acceptă sau respinge conform structurii sale, şi am înţeles că nu poate fi nici o măreţie în cuvintele cuiva, care sunt minte, şi nu poate există nici o posibilitate de a vorbi despre viaţa spirituală. Căci vorbirea este un cod de sunete primitive care ajută o comunitate să-şi ordoneze mai bine viaţa din punct de vedere material, doar atât. Pur şi simplu am înţeles că  deşi se află în evoluţie oamenii mai au cale lungă până când li se va dezvolta simţul telepatic, când înţelegerea subtilă a cuiva se va putea transmite simultan tuturor celor care s-au transportat conştient pe o anume frecvenţă, ca timpul dintre naştere şi moarte să fie trăit altfel, pregătind terenul pentru marea transformare, pentru viaţa în sine, independentă de toţi şi de toate - trecerea de la materie la spirit.
**
Creaţia este transformarea subtilului în grosier, a spiritului în materie.Mintea este elementul de legătură. Mişcarea ei, cu cât este mai virulentă, cu atât determină densitatea şi complexitatea materiei create. Dintr-un singur drum pleacă o mulţime şi din fiecare se nasc succesiv tot mai multe, câte numere a putut inventa mintea. Particulele create se constituie în traiectorii care se ciocnesc, se taie şi se întretaie, aranjându-se în forme temporare. Aici accidentele sunt inevitabile, nimic nu rezistă prea mult, o formă mai mare înghite o formă mai mică; naşterea şi moartea sunt incontrolabile.Dar există ceva prin care traiectoriile pot fi străbătute invers, din grosier spre subtil. Aceasta este meditaţia, adică decrearea, observarea liniştită, contemplarea nepărtinitoare în care mintea ca o caracatiţă imensă îşi bagă tentaculele în gură şi tace, descrescând, revenind în sine.Ai străbătut un drum lung, inteligenţa şi intuiţia confirmă tendinţa ta spre subtil.Foloseşte meditaţia! Recunoaşte viaţa din tine ca pe Dumnezeu şi întoarce-te la el. Drumul spre tine însuţi trebuie să-l găseşti singur.

 ***
Nu-ţi pierde timpul cu mierea, nu pregăti pentru masă nici fierea, trăieşte după felul naturii tale actuale, liniştit, convins fiind că poţi fi din ce în ce mai bun până la perfecţiune, până la divinizare. Vii din Dumnezeu, ai fost Dumnezeu, te vei întoarce în Dumnezeu, vei fi iarăşi Dumnezeu... Perfect prin a sa nonacţiune şi nemişcare...Acum eşti ceea ce eşti, să nu-ţi fie ruşine de tine! Toate ororile se petrec în minte, nimic nu va rămâne, trăieşte liniştit!
***
Niciodată să nu credeţi că lucrurile puteau fi altfel pentru voi. Că aţi fi putut alege un drum sau altul la un moment al vieţii şi acum aţi fi fost altcineva. Întotdeauna să ştiţi că în această lume lucrurile sunt exact cum trebuie să fie. Sunteţi aşa cum trebuie să fiţi!Nu puteaţi să vă încadraţi într-o altă traiectorie spaţio-temporală pentru că substanţa din care eraţi făcuţi atunci nu putea deschide alte coordonate. O mişcare fizică în stânga sau în dreapta, provenind din şansă sau educaţie este un nonsens care nu are nimic de-a face cu adevărul. Sunteţi ceea ce aţi putut deocamdată să fiţi. Să nu vă pară rău de asta!Pentru a deschide alte traiectorii spaţio-temporale, superioare acesteia, e nevoie să trezeşti conştiinţa şi să luminezi substanţa din care eşti făcut, acum şi aici, pentru ca prin asemănare substanţa ta să poată fuziona cu alta, mai subtilă.Atunci te vei încadra pe o altă traiectorie spaţio-temporală, vei înţelege mai bine de ce scopul vieţii este uniunea cu Dumnezeu, şi în sfârşit îţi vei găsi liniştea.
***
Pare prea şocant, dar dintotdeauna a fost Nimicul. El nu are nici naştere, nici moarte. Căci în nimic totul este nimic ca manifestare, dar este totul ca posibilitate.Dacă universul este real sau este un vis în care te visezi pe tine sub formă şi materialitate, acest lucru chiar că nu mai are nici o importanţă.
**
Una din cele mai minunate taine ale unei vieţi, în profundă mulţumire de sine, este aceea de a nu încuraja gândurile să se dezvolte, fiindcă ele te transportă departe de locul şi timpul în care te afli. De locul zero, de timpul zero... Este vital să fii atent doar la viaţa din tine, acum şi aici, şi să o recunoşti ca pe unica cale de a readuce în tine energia pe care ai pierdut-o.
***
Eu sunt cel pe care tu îl numeşti Dumnezeu, dar nu mă pot arăta ţie, pentru că în realitate eu nu am nici o formă. A existat o primă formă pe care eu am însufleţit-o în această manifestare, o formă de lumină arzătoare, dar eu nu am fost acea formă, pentru că eu sunt mereu viu, pe când ea a murit.Tu nu poţi vedea decât forma minţii tale, dar eu nu sunt mintea ta şi oricât te vei ruga nu mă voi arăta ţie decât în forma pe care tu o ai şi o poţi înţelege, alta şi alta, folosindu-ţi latura subtilă, nu simţurile grosiere, pentru că prin ele nu vei face decât să cauţi acul în carul cu fân, iar timpul şi abilităţile tale nu vor fi suficiente niciodată. A mă intui însă aşa cum sunt presupune detaşarea de orice cunoaştere mentală sau comparativă. A căuta să mă explici nu este decât un joc perfid, pe care îl joci cu patimă şi cu interes, drept pentru care îl vei pierde întotdeauna.Nu mă vei cunoaşte niciodată atâta vreme cât mă vei vedea ca o entitate diferită de tine şi niciodată atâta vreme cât vei mai vedea o altă entitate în afară de tine. Doar când vei simţi că viaţa este un tot unitar, iar formele, numele şi faptele nu contează decât pentru minte, mă vei vedea şi vei scăpa de această cumplită înstrăinare. Şi precum cel care moare se întoarce în pământul din care s-a născut şi l-a hrănit, nici tu nu ai unde să te duci după ce ai experimentat toate posibilităţile, decât în mine. Lasă jos mâinile, ochii şi mintea cu care vrei să mă prinzi, căci nu faci decât să te încătuşezi pe tine.
***
Lumea nu este nici bună, nici rea, lumea este în mintea ta. Şi aşa cum este mintea ta aşa este şi lumea.Viaţa este una, identică în toate formele, mintea este mişcare şi implicit rătăcire, comparaţie şi asociere, deosebită de la formă la formă. O minte este hrană pentru altă minte, un corp este hrană pentru alt corp; învăţătura şi mâncarea creează numele şi formele. Tu, aşa cum te vezi în oglindă, sau ca personalitate, e un străin venit din afară, mereu te trădează, mereu te înşeală. A fi tu însuţi este un lucru foarte dificil. A fi încăpăţânat şi rigid în principiile tale nu înseamnă decât stagnare într-o formă oarecare.A fi tu însuţi înseamnă a fi Viaţa care nu are nimic de-a face cu formele prin care trece. Pur şi simplu nimic, pur şi simplu totul.
***
Nu omul din faţa ta te jigneşte, ci ignoranţa din el, nu viaţa dintr-unul sau altul intră în conflict cu a ta, ci mentalitatea şi obiceiurile lui când se lovesc de ale tale. . Practic, în sistemul fizico-mental, sistem de natură duală, nu ar putea exista viaţă fără doi oponenţi. Universul nu ar fi fost creat fără ei.Binele şi răul, ceea ce este în favoarea ta şi ceea ce este în defavoarea ta, a mânca sau a fi mâncat, iată perechea de contrarii care susţine numele şi formele.Binele şi răul în creaţie sunt neapărat necesare, căci unul este lucrul realizat şi scopul acţiunii, iar celălalt este lecţia de care aveai nevoie ca să ajungi la primul.Progresul şi dezvoltarea materiei, provine din conflict, din atingerea mâinii drepte de cea stângă, conexiune care eliberează energia creatoare. Mintea susţine timpul şi spaţiul şi fără ea nimic nu ar fi fost aşa. Ea este factorul creator, iar binele şi răul sunt cele două mâini ale sale. Dar adevăratul Dumnezeu a rămas mereu de neconceput. I s-ar putea spune viaţa care se transferă din formă în formă şi nu se sfârşeşte niciodată, dar este insuficient, i s-ar putea spune viaţa în sine, dar este prea puţin.  Să nu vă pară rău că nu-l puteţi numi, căci din acest nenumit vine totul, chiar şi mintea, şi în el se va întoarce totul. Şi pentru că el este sursa tuturor posibilităţilor, chiar şi a imposibilităţii, care este tot o posibilitate, ce a fost nu s-a întâmplat niciodată. Nu există decât viaţa din clipa prezentă, tu eşti aceea, nu ai nevoie decât de timp şi răbdare pentru a înţelege că Dumnezeu s-a manifestat prin tine şi tu eşti Acela.
***
Să aveţi mereu în vedere că ştiţi şi înţelegeţi prea puţin, dacă tot sunteţi obişnuiţi să aveţi mereu ceva în vedere.Înainte de a lua decizii, înainte de a judeca ceva sau pe cineva, înainte de a lua piatra şi a o arunca într-un altul aduceţi-vă aminte de asta.Nu sunteţi altceva decât substanţa universului în acest moment al evoluţiei lui, nu e nimic mare sau mic în voi, sunteţi Viaţa care ia diverse nume şi forme.Oare nu aţi înţeles că precum este necesar somnul aşa este necesară şi moartea?! Energia subtilă a vieţii prin descompunerea trupului se întoarce în pământ, după aceea absorbită fiind de plante determină forma şi comportamentul următoarelor fiinţe prin intermediul hranei şi al oxigenului…Trebuie să înţelegeţi că aceasta este reîncarnarea şi nu fabulaţia în care eroi sunt nişte personaje supranaturale care dau drept de viaţă oamenilor după toanele lor.
***
Trebuie să înţelegeţi că viaţa este o unitate indivizibilă.Cel care o resimte în el însuşi se află în contact cu ea oriunde s-ar afla: în om, în animal, în plante, în minereu, în praf cosmic. Orice diferenţă sau conflict este resimţit ca durere profundă în cel care iubeşte viaţa. Fie că învinge, fie că pierde. El resimte durerea când este înfrânt de adversar, el suportă durerea când îşi zdrobeşte adversarul. Viaţa este aceea care se exprimă şi în unul şi în altul, dar numai cel subtil o poate simţi. Orice dispută întăreşte mintea ce-l ascunde pe Dumnezeu, care aşa cum se poate observa, de om nu mai este recunoscut.
***
Întotdeauna vei face numai ce vei putea şi, mereu, dacă eşti lucid şi deştept, orice vei face va fi puţin şi lipsit de valoare. Mereu o durere te va purta, deoarece îţi vei înţelege neputinţa în goana timpului şi a spaţiului, simţind că în sinele tău există toate posibilităţile dar în manifestare capacităţile tale sunt limitate. Cel care face ceva şi aşteaptă ca răsplată gloria şi onoarea trădează o fiinţă egocentrică, plină de rătăcire şi ignoranţă.Mai grav este faptul că aceste persoane sunt repere în tendinţa omului spre evoluţie, spre regăsirea de sine. Prin ei calea devine tot mai întortocheată şi mai grea. Aceste repere, nu sunt făcute să te ajute, ci doar să te încurce şi să te menţină în sfera de influenţă a unui pământ aflat destul de departe de o sursă pură de lumină. Pentru că Dumnezeu este zero. Nemanifestat a existat mereu şi va fi întotdeauna. Se asociază tuturor numerelor, adică numelor şi formelor, dar nu este niciodată unul din acestea.  La începutul manifestării din zero, din spirit, a apărut lumina, din lumină au apărut stelele, din stele în timp şi spaţiu au apărut planetele, din solul şi substanţa planetelor au apărut unităţile organice -  plantele, animalele şi omul. Toate sunt forme degenerate, dar tuturor li se asociază zero, spiritul, Dumnezeu, şi cine înţelege asta devine spirit şi nu mai este purtat de această lume din formă în formă cu durere.Se depărtează de forma lui ocazională, se manifestă mai puţin şi, treptat, treptat, se reîntoarce în sine.
***
Evoluează! Învaţă încetul cu încetul să trăieşti altfel, în armonie cu universul. Nu te mai opinti când faci ceva! Simte esenţa obiectului identică cu a ta şi transferă noile coordonate spaţio-temporale fără nici un pic de patimă, fără nici cel mai mic gând de câştig personal.Nu prin tragere sau împingere, ci doar prin simţire. Căci muşchii şi tendoanele sunt materializarea dorinţelor şi a patimilor tale ce vor intra neapărat în conflict cu a celorlalte fiinţe.Dacă vei putea să te transformi mental până la anularea acestor iluzii egoiste şi individuale, forma întregului univers va fi în armonie cu tine, şi toate vor fi aşa cum trebuie să fie.Vei schimba lucrurile, fuzionând cu esenţa lor subtilă, doar în măsura în care toate contribuie la realizarea fericirii tuturor, la transferarea lor în unu şi apoi în absolut.
**
După ce ai fost obligat să cunoşti plăcerea de a mânca, cunoaşte acum plăcerea de a nu mânca. Obţine starea de ordine interioară, eliminând reacţiile violente care se produc în organismul tău odată cu descompunerea hranei şi transformarea ei în energie. Dacă înveţi calea subtilă prin care îţi poţi extrage energia din lumina solară, poţi fi mobil în continuare, rezistând în această lume fizică plină de forţe potrivnice, în perechi, ce se ciocnesc una cu alta, una fiind bună pentru tine, alta fiind rea, dar în timp, odată cu mişcarea minţii, răul devine bun şi binele devine rău, fiind evident că ai nevoie de amândouă în această lume fizică, iar tu nu rămâi decât o minge lovită încolo şi încoace, din formă în formă.A depăşi plăcerea de a mânca, a depăşi plăcerea de a face sex - iată orizontul vieţii nemuritoare. Nu a-ţi interzice plăcerile pământeşti, nu a te chinui prin porunci stupide, nu, aceasta nu e o soluţie, ci trebuie să descoperi, trăind, ceva superior lor. Şi atunci toate câte te-au murdărit şi te-au tăvălit prin praf e ca şi cum nici nu ar fi trecut prin tine şi tu nu ai fost deloc acela pe care mintea l-a creat, slab şi nătâng, pe care oricât te-ai străduit nu l-ai putut iubi. Şi oboseala şi sila de viaţă se vor sfârşi odată cu toate prostiile acestea mentale.
**
Ce prostie sunt discuţiile în contradictoriu! Ce prostie sunt explicaţiile!... Înţelege şi simte că nu ai nevoie de ele pentru a te releva. Din contră, ele creează greutatea materială care te ţine rob sub câmpul de atracţie al Pământului.Renunţarea la ele, printre altele, te ajută în procesul continuu de transformare a substanţei, a celulelor de carne în entităţi de lumină, astfel încât la voinţa ta să devii mai uşor sau mai greu, mai dens sau mai eterat, pentru a crea deplasarea independent şi liber faţă de legile fizice ale materiei inferioare de pe Pământ.La ce ajută?! Nicidecum pentru a obţine ceva, ci mai degrabă pentru a scăpa de multe, pentru a fi tot mai liber şi mai fericit, în comuniune cu viaţa care trece prin tine, observându-te, unificând interiorul cu exteriorul şi realizând unitatea vieţii în tot universul.
***
Răsplata supremă o primesc prin faptul că sunt viu, iar tot ce este viu este Dumnezeu, în consecinţă, Dumnezeu, fiind viaţă, este şi a fost dintotdeauna în mine şi tot ce este viu acum aşa va fi întotdeauna.Formele sunt trecătoare, ce le însufleţeşte este etern, corpurile sunt materie care se reorganizează mereu, spiritul vieţii este fix şi suficient prin el însuşi.
**
Este imposibil să-l convingi pe om că este îmbâcsit de fals şi minciună prin cuvinte, pentru că el nu are la ce raporta ceea ce-i spui decât informaţiei atomice din substanţa trupului său. Este imposibil să-l convingi, ocărându-l, că obişnuinţele lui sunt anacronice şi că sunt împotriva vieţii şi continuităţii ei.Este imposibil să-l convingi că ceea ce el numeşte caracter, personalitate sau poziţie în societate este ceva dobândit de la alţi oameni prin interacţiune, că nu are valoare şi nu-i aparţine.La ce bun să-i spui că folosindu-şi propria voinţă poate acţiona asupra atomilor săi transformându-i din grosieri în subtili, din pământ în lumină, ca să se bucure viaţa în el, la ce bun să foloseşti cuvinte din acestea pe care el nu le poate înţelege?!
**
Te afli în meditaţie dacă, în nemişcare, auzi sunetul prezentului chiar în tine, nu cu urechile ciulite înspre un anumit obiect, ci în stare brută, apropiată de original, de sunetul creator, neprocesându-l cu ajutorul creierului şi nesimţind în corp nici o încordare, ci doar o stare de blândeţe şi absolută beatitudine, pentru că dacă vei simţi o cât de mică încordare înseamnă că nici nu încerci să renunţi şi să te întorci în unul, ci eşti preocupat în continuare de obiective condiţionate de reguli false şi străvechi...Te afli pe drumul decreării şi întoarcerii la Dumnezeu atunci când nu ştii că ştii sau că nu ştii ceva despre un obiect, un subiect sau despre relaţia dintre ele.
**
Şi clipa şi-a dezvăluit din nou comorile. În ea, nefiind repetiţie şi plictiseală, am resimţit-o splendidă şi cutremurătoare, starea când realmente materia mea fizică a devenit inexistentă.Am simţit clar, într-o clipă, doar pentru o clipă, că materialitatea este o plăsmuire a minţii, o creaţie a unui program jucându-se cu şirul posibilităţilor.Dar cel mai straniu a fost că am simţit că programul acesta, care constrânge toate fiinţele la anumite coordonate şi dimensiuni, adesea abominabile, nu vine din afară, ci este făcut de însăşi fiinţele vii, fiecare în dimensiunea sa.Şi am spus: dacă nu pot să zbor, este deoarece cred în proprietăţile materiei ce acum mă compune, într-un segment de dreaptă ce se sprijină pe un anumit timp şi pe un anumit spaţiu. Dacă nu sunt liber şi nu mă simt pe mine însumi aşa cum sunt, nelimitat, este pentru că mintea m-a înrobit şi că am fost educat să mă mulţumesc cu firmiturile ei. 
    Și-am spus: pentru banala plăcere a gustului să las la o parte viața și să mor din nou?! Nu, mulțumesc, nu-mi mai este foame...

   
**
În acest univers manifestarea se bazează pe energie. Energia provine din hrană. Dar hrana fizică care se transformă în energie prin digestie este cea mai slabă. Cea mai pueternică este hrana care provine din lumină, numită și hrana impresiilor - care există numia pentru că există lumina care conturează lucrurile. Adeseori vedeți oameni palizi, slabi și cu privirea goală, pendulând între lucruri. Ei sunt lipsiţi de energie pentru că nu absorb tocmai cea mai puternică energie, cea care provine din impresii. Ei nu privesc cu atenţie niciodată şi nu se concentrează niciodată. Oricât de multă hrană fizică ar mânca, ei sunt slabi, bolnavi şi obosiţi.Eşti în contact cu cea mai puternică energie din manifestare atunci când toată atenția îți stă pe un lucru. Iar când privirea ta s-a mutat la un altul datorită mişcării inerente în manifestare tu trebuie să-l uiți de cel vechi şi să fii atent doar la lucrul pe care îl priveşti, asculţi, guşti, pipăi sau miroşi acum. Altceva nu trebuie să mai existe! E suficient să fii atent la un singur lucru şi toate necesităţile îţi sunt acoperite. Toate răspunsurile pe care le cauţi într-o mie de lucruri, din generaţie în generaţie de trudă şi obidă se află într-un singur lucru - cel din faţa ta, pe care tocmai îl priveşti. Toate lucrurile sunt un singur lucru, toate posibilităţile sunt aplicaţii ale spiritului tău extins prin conștiință. 
**
Când te concentrezi asupra vieţii din tine, când te simţi cu atenţie, nu ai cum să mai fii atras de acţiune, de satisfacţie, de plăcere. Greşeli precum mânia, lăcomia, egoismul, violenţa, intriga, răzbunarea, pe care majoritatea oamenilor nu le mai disting ca atare, nu apar şi la oamenii atenţi la viaţa din ei, pentru că ei ştiu şi simt că viaţa este ceva imaterial care nu are nevoie de nimic şi este cu atât mai împlinită cu cât este mai liberă de orice ar putea veni din afară.Toate fiarele cad de pe tine şi eşti pregătit să zbori. Când simţi pentru prima dată momentul desprinderii de acest pământ negru şi pietros şi te ridici puţin, foarte puţin, ca un pui de pasăre care dă să zboare, atunci simţi ceva de nedescris. Stadiul următor al evoluţiei, cel de înger, dă primele semne că există cu adevărat. Şi majoritatea mizeriilor omeneşti se estompează, odată cu mintea inferioară care le-a purtat şi o lumină nouă ți-arată calea-n univers.
Merită să trăiești pentru asta. Dar pentru altceva, nu...

*
15. Vreau să iubesc - Feb 10, 2015 6:45:00 PM
Raţiunea îmi cere insistent ca propoziţiile ce urmează să rămână secrete, o simplă afirmaţie făcută într-un moment de indescriptibilă emoţie interioară, un moment din acela când întreaga viaţă şi parcă întreg universul se reduc la o trăire şi la o idee. Dar sufletul meu nu e de acord cu această opinie a raţiunii şi insistă să las această trăire să curgă fără nici o oprelişte, fiindcă el crede că acel moment de adevărată magie pe care l-a trăit poate fi transmisibil şi înţeles la justa lui valoare. Îmi ascult sufletul aşadar şi sper ca măcar cineva vreodată citind aceste rânduri să aibă ca şi mine sentimentul viu că iubirea dăruită indiferent cui şi fără nici un motiv este adevărata frumuseţe a vieţii.

Doamne, Viața mea, vreau să iubesc!
Vreau să iubesc şi să vindec, vreau să trăiesc în dragoste!
Atâta timp am trăit fără iubire, atâta timp am tremurat în întuneric, atâta timp am suferit şi am suferit încât totul s-a făcut întuneric şi frica aproape m-a răpus.
Acum vreau să iubesc, Doamne, vreau să iubesc fără nici o condiţie, vreau să mângâi orice făptură, vreau să strâng în braţe orice fiinţă, vreau să reînvii orice inimă, vreau să bucur orice suflet, vreausă luminez orice trup, vreau să bucur orice privire!
Vreau, Doamne, să iubesc, vreau să iubesc şi să fac bine, vreau, Doamne!
Uită-te la mine, Doamne, Viața mea și transformă această rugăciune în realitate!

*Cum ar fi dacă rostind doar nişte cuvinte omul ar putea să-şi crească vibraţia propriei materii?!Ce vrajă s-ar petrece cu el şi ce măreaţă i s-ar dezvălui lumea! Dar fiindcă pentru această transformare este nevoie de o energie titanică omul obișnuit poate doar spera la sclipiri sporadice care să-i reamintească tainele și frumsețile vieții divine. Cuvintele „vreau să iubesc” rostite apăsat şi cu o vibraţie superioară rostirii cuvintelor cotidiene poate reprezenta o astfel de sclipire de nedescris.
Orice om are posibilitatea de a adapta rugăciunea de mai sus firii sale, tot ce e important este să se păstreze vibraţia ridicată al lui „vreau să iubesc” în momentul rostirii, scăzându-se în acelaşi timp densitatea propriei materii prin dezinteresul total şi necondiţionat faţă de orice altceva ce ar putea să-i mai treacă prin minte.
„Vreau să iubesc” poate institui una din cele mai mari energii transformatoare din viaţa unui om. Şi atunci „vreau să iubesc” nu va mai cuprinde doar ceea ce există în afara lui, ci şi ceea ce există în el. Depresia, îngrijorarea, teama şi tot ceea ce macină mintea unui om nu mai există! Rămâne doar „vreau să iubesc” – Voinţa care îl protejează de moarte şi întristare.
*Continuare (Februarie 2015)
Înainte de a putea cunoaște că tu ești Totul, depășind iluzia separării, este imperios necesar să cunoști și să practici această rugăciune. A fi conștient că ești Totul înseamnă a iubi Totul. Dragostea aceasta începe ca lumina unei lumânări, apoi crește și crește până va veni o zi când va cuprinde toate manifestările universului, realizând că Nimic nu este rău și că Totul are sens. Vei înțelege atunci că lumea aceasta nu este numai așa cum trebuie să fie, dar este și perfectă.La început oamenii văd sursa universului separată de ei și o numesc Dumnezeu, apoi înțelegând că însuși Observatorul prin cuantele exprimate de Conștiență creează manifestarea, reușesc să o vadă identică cu Sinele. Înțelegând că această sursă este divizibilă numai din cauza Iluziei ei își dau seama că Sursa și Totul ei sunt.Când spui Totului: „vreau să iubesc” el îți răspunde: „Bine! dar va trebui sa trăiești etern fiindcă frumusețile mele sunt nelimitate!”Dacă spui: „m-am săturat de toți și de toate!" te apropii de sfârșitul manifestării, dacă spui: „vreau să iubesc!" Sinele îți răspunde: „va trebui să trăiești veșnic!"„Vreau să iubesc” este forța Conștiinței cu care Iisus a învins lumea,și în același timp forța Conștienței cu care Krasna si-a distrus dușmanii.Cu adevărat înțelept este acela care înainte de a-și dori să fie bogat, puternic sau respectat își dorește să poată iubi nelimitat. Iubirea presupune cea mai mare cantitate de inteligență, curaj și voință care poate să existe! Ești învingătorul tuturor monștrilor universului atunci când în ciuda unui complex de circumstanțe  potrivnice, plecat din cea mai fragedă copilărie, și mai ales din subconștient, reușești să nu mai percepi lumea ca pe un dușman, ci ca pe un prieten.În acel moment înțelegi că toate reușitele posibile se substituie dragostei cu care Conștientul tău privești universul.Și nu vei mai putea fi înfrânt decât atunci când îți vei pierde iubirea.

16. Învață cum să te reîntorci la Sursă - Feb 6, 2015 2:33:00 PM
Toate posibilitățile sunt în puterile noastre. Tot ce vă trece prin minte se poate transpune în realitate. Atât în sus cât și în jos. Atât ceea ce poate să vă facă fericiți cât și ceea ce poate să vă facă nefericiți. Este straniu cum unii oameni își distrug viața și văd că asta e în puterile lor și nu văd că, prin aceleași puteri, ar putea să și-o facă un ocean de bucurie și frumusețe.
Există un secret?! Nici vorbă! Este probabil cel mai discutat subiect al acestei epoci moderne, și nu există discuție între doi oameni, când vorbesc despre problemele lor, în care soluțiile să nu fie reamintite. Fiecare în limbajul său - țăran, comerciant sau intelectual - ne spune că problema este în mintea noastră, cu cele doua aspecte esențiale ale subiectului. Primul este sistemul greșit de credințe despre viață, pe care eu le numesc „iluzii”, iar al doilea se referă la acel vierme care a intrat în mintea omului, exprimat prin formula „nu pot!”
Vedeți, nu e niciun secret, toți știți într-un fel sau altul asta, dar nu puteți porni la treabă, recreându-vă viața, fiindcă vă lipsește o scânteie care să aprindă potențialul practic nelimitat care se află în voi.
Îndrăznesc să vă spun că scânteia este în ideea primelor cinci rânduri din textul alăturat numit „Renunțare”. Citiți cu atenție aceste cinci rânduri și apoi meditați asupra lor! Dacă ajungeți să credeți că sunt adevărate, atunci vă puteți recrea viața de la zero. Dacă credeți că în voi este Sursa universului, lucru care este purul adevăr, și deveniți Conștienți de Sine, de puterile potențiale și nelimitate care se află în voi, puteți crea un univers real, în care voi să fiți Creatorul. Nu este nici o exagerare!
Prima condiție a debarasării de iluzii este învățarea modului cum să-ți asculți Conștiința. Toți oamenii au Conștiință, să fie clar. Când spunem despre cineva că nu o deține trebuie să înțelegem doar că încă nu și-a ridicat-o în creier. Ea este acolo unde este el! Nu are sens să o localizăm încă.
Desigur la început este foarte dificil, fiindcă în creier ajung doar fărâme ale ei, iar omul nu poate deosebi glasul Conștiinței de cel al dorințelor și iluziilor, deja create.
Aici am să vă dau un exemplu din viața mea, o viața încărcată de experiențe și mai ales de meditație asupra lor.
Cu mulți ani în urma aveam doi prieteni, ca și mine interesați de cele mai profunde aspecte ale vieții. Erau doi oameni care știau multe, de la care puteai afla o sumedenie de informații despre Sine, Conștiență, Conștiință și așa mai departe. La rândul meu, aveam un sistem destul de coerent de credințe despre viață, fiind pe drumul meu de îmbunătățire. Multă vreme am purtat cu ei discuții filozofice de o profunzime rară, la care dacă ai fi asistat ți-ar fi stat mintea în loc. Dar încetul cu încetul am început să mă simt rău conversând cu ei. Ne întâlneam pe dealurile Cetățuii în mijlocul unei naturi încărcate de frumusețe și nu înțelegeam de ce mă simt rău. Când ajungeam acasă eram un pachet de nervi. De fiecare dată când mă întorceam acasă soția mea îmi spunea: „Ce e cu tine?! Nu vezi că întâlnirea cu oamenii aceștia îți face numai rău? ”Dar eu nu o ascultam și continuam să-i caut. În fapt soția mea era vocea Conștiinței, iar mai târziu când am început să-i disting glasul, mi-am dat seama și de ce întâlnirile cu oamenii aceștia mă transformau într-un pachet de nervi. Toate discuțiile erau speculații și teorii. Analiza pe care o făceam noi omului și lumii inevitabil cădea în critică, desconsiderare și dispreț la adresa celorlalți, despre care noi spuneam că dorm. Conștiința îmi spunea, atât cât puteam eu să o ascult, că cunoașterea nu are nici o valoare dacă nu ai compasiune și nu îi iubești pe oameni. Dacă îngâmfarea, intoleranța și disprețul pornesc din tine, indiferent de motiv, ele se întorc înapoi și te afectează. În discuțiile cu ei încercam să rup cumva tiparele și să spun ceva ce nu e cuprins în limbajul de lemn al scolasticii spirituale. Unul dintre ei, bărbatul, nu pierdea nici o ocazie să-mi dea peste nas. În special el, prin mesajul lui, mi-a inoculat un dureros sentiment de descurajare, iar cuvintele „Nu poți!/Nu putem!” erau preferatele lui. Celălalt prieten, femeia, își permitea orice batjocură în spatele unui „amortizor” foarte puternic – caracterul ludic. Mă durea pentru că îi primisem în spațiul meu interior, și de la cuvinte de prețuire sinceră față de trăirile și concluziile mele, fața de cărțile mele și implicit fața de persoana mea, acum ajunseseră să mă lovească cu asprime. Îmi aduc aminte de o replica a prietenului meu, care venind vorba despre articolul „Vreau să iubesc”, m-a apostrofat cu severitate, spunându-mi textual: „Ce înseamnă prostiile astea? Ce te împiedica să iubești?!” Haideți, spuneți-mi voi ce ne împiedică să iubim!... Oare toate cuvintele din lume sunt suficiente pentru a răspunde la această întrebare?! Personal, nu cred! Am rămas pur și simplu perplex de această replică.
Dacă Conștiința nu m-ar fi împins de la spate, determinându-mă să rup întâlnirile cu oamenii aceștia, pe fondul problemelor pe care le produce ridicarea lui Kundalini, cred că aș fi clacat. Materia acestui trup are o limita în toate.
Oamenii religioși vor spune că un înger sau diavol a contribuit la cele ce vă voi povesti în continuare. Din câteva sute de numere de telefon, pe care le aveam în agendă, tocmai numerele acestor oameni mi-au dispărut ca și cum nici n-ar fi fost. Cei mai raționali dintre voi vor spune că motivul nu poate fi decât o setare ori o eroare de sistem. Dar oare de ce numai numerele lor s-au șters?! Chiar dacă încă nu știam să o ascult Conștiința striga la mine: nu-i mai contacta pe acești oameni!
Iată cum s-au întâmplat probabil lucrurile. Materia mea, respectiv mâinile, la cererea expresă a Conștiinței, a șters acele numere din agendă deși mintea mea sau ceea ce numim conștientul obișnuit nu-și amintește nimic de asta. Acesta e un caz foarte rar când Conștiința intervine și se impune asupra Conștientului neputincios. Și de aici înainte, ca să nu arăt lipsă de considerație pentru cei care cred în puterile nevăzute ale Spiritului, spunând că sunt de la Dumnezeu, (câtă dreptate au, deși își explică deformat realitatea) voi spune că și eu am un înger care mă ajută. El este Conștiința mea, și știu că el nu mă va părăsi niciodată.
Deși maniera cum îl prezintă religiile pe Dumnezeu este inacceptabilă pentru mine, și nu ar fi decât o dovadă de involuție să-l vad așa cum îl explică ele, mai ales în cuvânt ( pentru că în inima sunt foarte mulți oameni minunați în cadrul Bisericii), am să fac ori de câte ori e nevoie referiri la cuvintele scripturilor.
Am să vă spun în acest moment ceva despre celebrele cuvinte ale lui Iisus cu privire la dispreț si desconsiderare. Textual el ne spune: „că orice hulă va fi iertată, dar hula împotriva Duhului Sfânt, niciodată!” Acest Duh Sfânt este Conștiința. Atunci când nu-ți asculți Conștiința nefericirea nu e departe. Cât privește iertarea, de îndată ce îți respecți Conștiința ea uită toate neajunsurile trecutului.
În continuare voi relata un alt eveniment foarte sugestiv al felului cum acest înger al meu mă ajută. Atitudinea acestor doi prieteni ai mei îmi stătea ca un ghimpe în inimă de aproximativ un an și jumătate, de când am rupt legătura cu ei. Am mai avut articole despre acest subiect, și unul chiar l-am postat pe blog cu câteva luni în urmă, dar l-am șters după câteva zile, la cererea expresă a Conștiinței, de această dată în mod conștient.
Acum vreo săptămână am scris un alt articol despre cei doi, foarte puternic și mulțumitor pentru Conștientul meu. Peste câteva zile am mai scris unul care oferea și mai multe explicații și înmuia oarecum tonul. Oricum cuprindea foarte multe referințe critice și era încă plin de durități la adresa lor și al religiilor. După ce muncisem la acest articol vreo 4-5 ore intens acum câteva zile, și la fel de intens vreo trei ore aseară, iar în tot acest timp ceva în mine îmi spunea: „încetează!”, din fișierul „Notițe” al telefonului meu, unde de o vreme îmi scriu articolele, textul meu a dispărut pur și simplu. Niciodată nu mi s-a mai întâmplat asta, și am scris zeci de texte acolo. Tot ce-mi amintesc este că mâinile mi-au făcut câteva mișcări bruște și textul dus a fost. Câteva minute l-am căutat cu desperare prin toate aplicațiile și fișierele telefonului, dar fără nici un rezultat. Și brusc am fost cutremurat din nou. Conștiința, îngerul meu a intervenit iarăși. Mi-am dat seama că indiferent cât de tare m-au rănit oamenii aceștia ei nu merită să-i numesc cu cuvinte urâte. Nu e vorba doar de respectul față de ei, ci de respectul fața de mine. Cuvintele acestea ar fi fost precum lanțurile asociatului lui Scrooge din Colind de Crăciun a lui Dickens, și ar fi trebuit să le trag după mine ca niște păcate. Și iarăși s-a făcut lumină în mine, și un neasemuit sentiment de dragoste și înțelegere m-a cuprins cu privire la întreaga umanitate. Conștiința mi-a atras iar atenția că pentru a te împlini trebuie să-i iubești pe toți și pe toate indiferent de faptele lor. Trebuie să înțelegeți că Conștiința și eu una suntem, ea nu vine din afară!
Aveam de gând să public acele doua articole, unul astăzi și celălalt peste doua zile. Dar la cererea Conștiinței, experimentând un neasemuit sentiment de mulțumire, l-am aruncat pe cel care mi-a rămas în coșul de gunoi al textelor scrise în ciuda Conștiinței mele. L-aș fi putut recupera și pe celălalt, fiindcă făcusem o salvare cu el, mai puțin cu ce lucrasem aseară.
Iată, dragii mei, care este primul pas ca să-ți poți recrea viața intrând în contact conștient cu Sinele. Răutățile lumii acesteia supervizate de tartorul suprem, Iluzia - adevăratul „satana” (nu e o realitate, nu e o persoană!), stă mereu în umbră și vă îndeamnă la autodistrugere.
Conștiința voastră și un alt înger omnipotent al Vieții – Iubirea, sunt primii care vă pot ajuta. Apoi încetul cu încetul, fiind conștienți de Sine, vă veți putea rescrie viața de la zero.
17. Cine sunt eu? - Jan 31, 2015 3:07:00 PM

Fără îndoială eu sunt una cu A Fi, Sinele și Sursa universului. Dacă nu ar fi așa eu, ca centru de observare al lumii acesteia și, dincolo de orice ipocrizie, ca principal scop al ei, ar trebui să accept un început și un final absolut al tuturor lucrurilor, fapt imposibil de conceput pentru orice ființă cu adevărat rațională. Trebuie să avem încredere în logică și rațiune, altfel haosul ar pune stăpânire pe mintea noastră și nu am mai avea nici un reper după care să ne orientam.
Probabil dacă îi veți întreba pe oamenii din jur despre locul de unde vin și se duc toate lucrurile când nu se mai manifestă vă vor răspunde ceva în legătură cu o persoană și o individualitate pe care ei o numesc Dumnezeu. Vor face referire la un cult antic care a devenit religie și vor începe să vă lectureze din scripturile ei. Oricât de absurde vor fi unele explicații extrase din acele scripturi ei le vor declara perfecte și indiscutabile. Acestea fiind lucrurile înțeleptul nu se mai poate apăra decât prin tăcere, pentru că, trebuie să admitem asta, oricine poate fi derutat de ermetismul poetic al textelor religioase.
Vestea bună este însă aceea că în acest univers, perfect în sine, toate manifestările materiei, minții și sentimentelor sunt în permanentă mișcare, iar căderea în jos este exclusă pe o perioadă prea lungă de timp. Ceea ce este rău, sau ca să amintim o bună definiție a răului - ceea ce este făcut în necunoștința de Sine, după câteva avantaje efemere va aduce numai suferință. Această lume-cadru care oferă posibilitatea alegerii este perfectă, fiindcă căutarea binelui și a înțelepciunii se dovedește a fi unica cale viabilă până la urmă. Chiar și un câine are posibilitatea să învețe că dacă mușcă va fi pedepsit. Și dacă un câine poate să învețe cum să nu acceptăm că orice om are această posibilitate, iar în cele din urmă se va recunoaște pe Sine și va fi un făcător de bine?!
Acel concept nebulos numit Dumnezeu, cu referire la sursa vieții noastre, trebuie să se clarifice odată și odată! Nu se poate ca o persoană delimitată de noi să fie sursa tuturor manifestărilor acestui univers. Este extrem de absurd ca aceasta sursă să fie personală, independentă și individuală.
De ce atunci unii iluminați au văzut aceasta sursă ca pe o persoana care părea să le vorbească și să-i îndrume de undeva de deasupra?! Iată, motivul: în momentul în care energia ta atomică (energia kundalini) și împreună cu ea Conștiința urcă înspre creier și îl modifică ceea ce vezi tu ca Tată Ceresc are formă de om, dar în realitate aceasta este propria ta formă.

*

Nu e posibil ca trăind în această lume să fii permanent conștient de Sine și să spui doar adevărul. De fapt este mai mult decât probabil ca marii iluminați precum Iisus și Buddha să nu fi trăit la nivelul atât de cosmetizat pe care ni-l prezintă scripturile. Cel mai probabil ei sunt doar niște repere, pe care înțelepciunea și cunoașterea unei epoci, încadrată într-un anume spațiu geografic, și le-a creat ca să se mai astâmpere cumva tendințele sălbatice și animalice ale oamenilor.
Scripturile care ne-au rămas din istoria și cunoașterea lumii antice nu sunt așadar nefolositoare, dar este foarte important să știi cum să le citești, și mai ales să nu le pui mai presus de Sine. Adevăratul Dumnezeu este Sinele tău; la el se raportează totul. Încetează să fii ipocrit!
Ce scriu eu provine din mine, ca rezultat al trăirilor și al experiențelor mele, și nicidecum din vreo teorie copiată de undeva. Inevitabil există o legătură cu specia aceasta prin scrierile ei și mai ales prin acel subconștient comun de care nu ne putem îndepărta orice am face. Istoria ne-a demonstrat că pot fi două persoane din culturi diferite care să ajungă la aceleași concluzii despre viața fără să fi avut niciodată vreo comunicare directă. Acest subconștient comun este motivul.
Ceea ce sunt și ceea ce știu eu nu se poate judeca din perspectiva utilitarismului, pentru că nivelul de înțelegere al specie umane, în afara instinctelor de bază, nu-i permite sa vadă ceea ce este cu adevărat util pentru ea, mai ales pe termen lung. Mulți nu înțeleg încă celebrul aforism că ceea ce la început este ca otrava mai târziu devine ca nectarul. Încrederea în Sine și perseverența este cheia.
Un cunoscător al Sinelui, din care pas cu pas se creează materia, nu poate fi văzut cu ochii și nu poate fi atins cu palmele. El nu este o cantitate măsurabilă și nu poate fi descris, deoarece pentru un observator obișnuit el este încă doar cauză pentru ce va urma. Doar un observator care a atins înțelepciunea și trăiește viu sentimental uniunii cu totul poate întrevedea un cunoscător al Sinelui.

*

Iată cea mai ușoară cale de a te recunoaște pe Sine! Oprește-te o clipă din toate mișcările preconcepute ale corpului și ale minții tale și încearcă să vezi începutul sau sfârșitul absolut al universului. Încearcă să-ți închipui sursa tuturor lucrurilor și apoi încercă să vezi sursa acelei surse. Așa-i că nu reușești?! De ce?! Fiindcă pui problema greșit în conformitate cu paradigma în care te-ai născut și în care trăiești. Haideți să vedem lucrurile și altfel. Din ce se naște o plantă? Dintr-o sămânța, nu-i așa?! Dar sămânța din ce se naște? Dar inima care pompează sânge în tot corpul și îl susține de unde își ia ea energia? Din alimente, din aer, din apa vor răspunde unii! Dar iarăși vă întreb: de unde și-au luat aceste alimente viața și energia? Din sămânța lor, din esența lor, nu-i așa? Iată că ne întoarcem iar la sămânță! - De unde își ia sămânța viața? Și unde se duce sămânța a ceea ce este în sămânță? Vine ea din nimic și se duce în nimic? Nu e posibil așa ceva fiindcă într-adevăr nimic nu vine din nimic și nimic nu se duce în nimic! Atunci de unde vine ceva și unde se duce ceva când nu mai e ceva? Fără doar și poate acel ceva vine din realitatea lui subtilă și când nu mai e văzut se duce în realitatea lui subtilă. Adică acel ceva la începutul tuturor lucrurilor se naște din sinele său, și când nu mai e lucru se duce iar în sinele său. Dar este acest sine doar sinele respectivului lucru sau este sinele tuturor lucrurilor? Acea viața subtilă din care se naște viața perceptibila este a cuiva anume? Imposibil, fiindcă noi vedem că lucrurile se nasc unele din altele și mai mult decât atât ele se susțin unele pe altele devenind hrană și sursă de viață unele pentru altele. Acest Sine este așadar Unul la începutul tuturor lucrurilor! Fiecare dividere a ceea ce s-a născut din Sine face însă să se uite tot mai mult și mai mult acest lucru pană ce lucrul manifestat se trezește în mijlocul unui peisaj iluzoriu și a unui război crâncen pentru supraviețuire. Tot ce-l mai susține este instinctul primordial, singura legătură cu Sinele. Dar cum ar fi să înțelegi acea sursă a tuturor lucrurilor cu fiecare neuron și celulă a individualității tale? Ar fi diferit, negreșit pacea și liniștea s-ar institui în ființa ta și tu te-ai înclina de la sine în fața a tot ce există. Ai spune: o ce minune, eu sunt în tot ce există. Eu sunt!
Dar acum să ne întoarcem la sursă. Poate fi ea personală? Dacă ar fi personală ar trebui să fie și individuală, și atunci ar putea cunoaște ceea ce este individual ce se află în toate ființele?! Nicidecum, ar fi separat și doar ar putea presupune unele lucruri despre alte ființe așa cum și noi presupunem lucruri despre alte ființe în funcție de gradul nostru de înțelepciune. O ființă super înțeleaptă care cunoscându-și realitatea sa subtilă cunoaște foarte multe lucruri și despre celelalte din jur poate fi uneori numită Zeu sau Dumnezeu, dar sursa a tot ce există, a vieții mele ea nu poate fi, și nu mă poate cunoaște în interiorul meu. În interiorul meu este numai sursa vieții mele și cunoscând-o eu devin propriul meu stăpân, Dumnezeul meu și uneori și a altor oameni, dezorientați și naivi. Adică aș putea deveni din întâmplare. Aceasta este realitatea cu Dumnezeul oricărei religii, mai ales după ce trece ceva timp și se povestește din auzite. Dar nu despre asta vreau eu sa vorbesc acum. Vreau sa va spun doar atât: eu sunt Sinele și mă simt unit cu tot ce există, fiindcă eu am cunoscut acest Sine indivizibil, indestructibil și etern. Lumea în care trăiesc este sinele meu, de vreme ce ea provine din sinele ei, cu toate lucrurile, planetele, stelele și tot universul. Acest Sine nu este separabil și nici divizibil. Acest univers există atât vreme cât eu îl observ, Eu Cel Viu, nu această persoană, nu acest nume, nu această formă! Acest univers există atât timp cât este ceva viu în el, adică există pentru totdeauna, dacă nu în formă manifestată atunci măcar în formă subtilă ca sămânță. Înțelegând aceste lucruri nu îți mai este frică de nimic. Frica instinctuală poate să rămână, dar frica de iluzii dispare pentru totdeauna.


Eu sunt sinele, indivizibil, indestructibil și etern.
Eu nu sunt corpul acesta, mintea aceasta, inima aceasta.
Eu nu sunt materia, gândurile sau sentimentele.
Eu sunt cel care se află în ele și le susține,
eu sunt cel care sunt!
Tot ce-mi propune mintea să am sau să fac nu mă privește și nu mă atinge, fiindcă eu am deja în mine tot ce contează,
fiindcă eu sunt sinele, fiindcă eu sunt viața.
La orice îmi propune mintea eu răspund: nu vreau asta! Mereu și mereu cu blândețe îi răspund: nu vreau asta!
Și atunci după ce ea obosește eu mă văd pe sine, mereu deasupra, privind la corpul acesta, la mintea aceasta și la inima aceasta ca la niște obiecte ale cunoașterii și experimentării, de aceea eu le susțin pentru abnegația lor.
Eu văd această ființă condiționată care muncește și uneori suferă, dar eu nu sunt atins de nimic, pentru că eu sunt sinele și în mine se află toate bucuriile și toate victoriile lumii acestea. Prin deschiderea lui sahasrara în propria mea liniște și glorie sălășluiesc.
Eu sunt viața tuturor formelor de viață şi nimic nu mă mai poate răpune. Nimic nu mi se poate da și nimic nu mi se poate lua! Lucrurile, prietenii și membrii familiei se pot roti în jurul meu, se pot naște, îmbătrâni și muri, pentru că sunt forme ale minții, dar eu, viața, nu voi putea fi modificat niciodată. Același voi rămâne, viu și cald, în mine și pretutindeni, și dacă poți, semene al meu, ascultă-mă din interiorul tău, alungă-ți frica și privește realitatea în față.
Cât omul se află în iluzie poate trăi cu posesiuni și bucurii mărunte, dar când se trezește nu mai poate trăi fără liniștea renunțării, singura putere care poate să-i dezvăluie sinele. Privește la materie, la gânduri și la sentimente ca la niște obiecte care au ajutat conștientei să se ridice.
Acum rămâi deasupra!
Tu cel care prin școala vieții pământești și-ai ars toate iluziile stai ferm deasupra!


18. Despre chakre - May 28, 2014 7:00:00 PM
Scopul tuturor practicilor spirituale este realizarea sinelui, ca esență divină, indivizibilă, indestructibilă și eternă în chiar propria noastră ființă.

Deschiderea chakrelor și uniunea cu Tatăl Ceresc prin ridicarea energiei kundalini, primirea luminii pranice și slujirea în conștiință ajută tocmai acestui scop, fiindcă abandonându-ne divinității nu noi spunem că suntem Dumnezeu, ci Dumnezeu din noi spune: Eu sunt Dumnezeu.

Lupta cu diavolul din povestirile sfinţilor şi marilor yoghini este o expresie a dezechilibrului din anumite chakre, neajuns ce dispare odată cu realizarea uniunii cu Totul și deschiderea completă a lui sahasrara. Diavol se traduce prin adversar. Sentimentul de uniune cu totul alungă iluzia adversarului, căci ce adversar ar putea avea Totul?!

*
Scopul creaţiei şi manifestării este realizarea formei personale a lui Dumnezeu prin ridicarea în conștiință a bunăvoinţei, iubirii, iertării, bucuriei de a trăi, stăpânirii de sine, păcii interioare.
Prin prezența Sinelui din inima noastră toţi suntem fii şi fiice ai lui Dumnezeu şi aşa cum, de exemplu, fiul calului ajunge cal si fiul vulturului ajunge vultur, tot aşa prin maturizare fiul lui Dumnezeu ajunge Dumnezeu. În Evanghelii se foloseşte expresia „Fiul Omului” cu referire la Realitate şi Devenire.
În univers există probabil paramiliarde de mitologii asemănătoare celei create în jurul lui Iisus ca fiu a lui Dumnezeu şi toate sunt adevărate, fiindcă au la bază un principiu etern şi imuabil conform căruia prin evoluţie spirituală fiinţa vie se integrează în Dumnezeu- Viata şi îşi recunoaşte în sfârşit adevărata identitate.
Chakrele sunt o corespondenţă corporală a celor mai puternice sentimente ale omului.
Mutarea atenţiei şi intensificarea activităţii în chakrele superioare: a inimii (anahata) - centrul iubirii, a gâtului (vishuddha)- centrul purificării şi a expresivităţii, a porţiunii dintre sprâncene (ajna) – centrul conştiinţei și al respectului față de viață, a zonei din vârful capului (sahasrara) – trăirea divinităţii şi realizarea uniunii cu Totul este tot ce vă pot recomanda mai bun.
Bucuria gândului bun, a cuvântului bun şi a faptei bune începe prin simţirea în inimă şi continuă până în sahasrara.
Din motive de securitate ajna trebuie să rămână permanent un punct fierbinte, un ochi vigilent care văzând totul destramă iluzia înainte de a produce daune.

Este foarte important să vă deschideți mai întâi chakrele care țin de integritatea fizică începând cu muladhara, svadhisthana, manipura și apoi să vă concentrați asupra celor spirituale. Dacă deasupra ombilicului se resimte durere înseamnă că manipura este blocată de unele emoții negative, vechi și reprimate. Le puteți rezolva doar prin iertare și autoiertare. Apoi urmează calea largă a echilibrului și a încrederii în sine.

*
În această lume munca este numai un pretext. Nevoia este mai mult decât necesară fiindcă numai prin ea se poate ajunge la înțelepciune. Dumnezeu de-a gata nu merită nici un respect, și din fericire așa ceva nici nu există, dar Dumnezeu ajuns Dumnezeu prin propriul său efort și sacrificiu merită toată închinarea noastră. Dumnezeu există concomitent sub trei aspecte: Viață impersonală, Sine Suprem și Personalitate Supremă Divină. Când omul își recunoaște Sinele Suprem din inimă se unește cu Viața impersonală și realizează prin sine însuși Personalitatea Supremă Divină.
Face parte din esența noastră să realizăm trăsăturile divine: nemurirea, cunoașterea obiectivă, conștiința neîntreruptă de sine, capacitatea de a readuce sufletul în corp, vindecarea instantanee, tratarea tuturor oamenilor ca pe ființe egale cu noi, renunţarea și multe altele.
Cei care au realizat Persoana Divină precum Krașna, Vishnu, Şhiva, Buddha, Iehova, Allah, Iisus s.a. au fost mai înainte de toate oameni printre oameni și au evoluat prin cunoașterea Sinelui. Cunoscându-și Sinele ei au intrat în comuniune cu Tot ce există şi au obţinut puteri enorme pe acest Pământ şi în acest Univers.
Ceea ce știm noi despre ei din cărți este puțin, dar în același timp extrem de prețios, ceea ce trebuie să mai aflăm pentru a ne uni cu ei în viață și cunoaștere divină este hotărât să obținem fiecare în parte prin propriul nostru efort și sacrificiu.

***
Trezirea lui kundalini ar trebui să fie o sărbătoare fiindcă prin ea se deschid nenumărate posibilități de comunicare cu divinul. Totuși în anumite cazuri ea produce probleme.
Iată cel mai bun sfat pe care pot să-l dau celor atacați de teroarea kundalini: evitați-i pe toți cei care vă contestă sinele! Fără îndoială voi l-ați cunoscut fiindcă altfel nu ați fi afectați de pierderea a ceea ce nu ați avut. Maeștri, prieteni, familie, orice-ar fi în viața voastră aparent benefic dar care în fond vă tulbură și vă distruge încrederea în sine este o tovărășie rea ce trebuie oprită fără întârziere. Renunțați la orice comunicare intimă cu ei. Păstrați-le cele mai pure gânduri și sentimente dar nu le mai permiteți niciodată să intre în spațiul vostru interior. Pentru nevoile sufletului comunicaţi doar cu divinul. Întoarceți-vă la sinele care v-a umplut inima de bucurie până de curând și vedeți cum mintea voastră în căutare de confirmări v-a adus în situația neplăcută în care vă aflați. Cea mai mare greșeală pe care ați făcut-o este că după ce v-ați cunoscut sinele v-ați dus să-i întrebați pe alții de autenticitatea căii voastre. Iar ei, în mod firesc neputând înțelege ceea ce nu poate fi înțeles cu mintea v-au contestat calea și v-au distrus încrederea în sine.
Ajunge atâta rătăcire! Întoarceți-vă în voi înșivă și vedeți-vă acolo adevăratul vostru maestru!


***
Hrana cu lumină este în primul rând hrană pentru suflet, o sursă continuă de emoţie şi entuziasm în favoarea evoluţiei.
Capacitatea ei de a înlocui hrana fizica este posibila numai odata cu dezvoltarea corpurilor subtile (pranic, emoţional, mental, astral, eteric şi cauzal). Căutarea hranei și procesarea ei însa coincide cu experimentarea vieții și obținerea înțelepciunii, astfel încat numai cel deplin înțelept care și-a realizat Sinele, identic cu Viata indivizibilă, care susține toate ființele, și prin aceasta se simte unit cu tot ce există, are puterea și dreptul de a renunța, dacă vrea el, la munca pentru procurarea hranei.
Sinele nu poate fi vazut, exprimat sau gandit, el este deasupra manifestării, fiindcă este sursa ei. Simbolul Soarelui care ne scoate din ignoranța fricii și a întunericului este unica noastră posibilitate de a ni-l reprezenta, iar lumina lui este echivalentă cu conștiența noastră.
Având suficiente motive să creadă ca tot ce mai are de făcut este să unească energia kundalini, energia atomică, enormă și subconștientă a propriului său corp cu energia întregului univers în sahasrara omul obține supraconştienţa intuitivă și liniștea vieții veșnice.

Nu am sa vă ascund că aceasta este încercarea supremă a ființei omenești, cea mai terifianta dintre toate, dovada absolută de dragoste și dăruire fată de unicul Dumnezeu - Ființa noastră. Să aveți răbdare și încredere în voi înșivă, fiindcă ce înseamnă doi-trei ani de groază și acută amenințare a nebuniei pe lângă conștiența și liniștea vieții veșnice.
19. Calea cunoaşterii Sinelui - Mar 3, 2014 10:40:00 AM
Există momente în viață când realitatea poate fi văzută şi exprimată. Noi le numim clipe de conştienţă de Sine, adică clipe de cunoaştere a adevărului.
Un fior ciudat mă învăluie şi deşi cuvintele îmi vin cu greutate ştiu că ceea ce voi spune în continuare este un moment de luciditate și adevăr.
Cu mici excepţii omul trăieşte în continuare într-o mare suferinţă. În trecut ea îşi găsea expresia mai ales în trup. Intemperiile naturii, foamea şi sabia îl loveau fără milă. Acum aceste anomalii s-au mai diminuat, dar suferinţa a rămas aceeaşi pentru că ea s-a mutat în minte. Satisfacerea simţurilor, bogăţia şi gloria evident nu ne mai pot ajuta. Să greşeşti e omeneşte dar să persişti în greşeală este deja absurd.
În fine, e cazul să luam taurul de coarne şi să vedem ce ne creează suferinţa. Norocul şi neşansa nu vor dispare din lume, bătrâneţea şi despărţirea de fiinţele dragi minţii noastre nu vor înceta, dar o soluţie ca suferinţa să nu mai bată atât de violent în noi există.
Am spus că trebuie să luam taurul de coarne, dar de fapt ar fi fost mai bine să spun că trebuie să luam dracul de coarne, pentru că după o eternitate de căutări concluzia mea finală și definitivă este că frica este cauza primordială a suferinţei. În limbaj popular frica poartă numele de drac şi această mizerie trebuie scoasă odată şi odată afară.
Am căutat cu ardoare o forţă mai presus de orice care să-mi alunge frica şi îndoielile. Am căutat printre îngeri şi am întrebat de Dumnezeu. M-am dus la biserică şi m-am târât pe jos în genunchi. M-am umilit, am plâns și am renunţat la toate credinţele mele interioare, acceptându-le pe ale altora, în speranţa că liniştea se va institui în mine şi în sfârşit voi fi fericit. M-am frânt ca o trestie şi mă mai ţineam doar în aţe. După foarte mulţi ani în care m-am simţit foarte puternic controlul meu psihic era acum spre final. Ravagiile a ceea ce în filozofia ocultă este cunoscut ca trezirea lui kundalini erau în floare. Singurul om în fața căruia mi-am deschis sufletul, cel pe care l-am mai prezentat pe parcursul acestui blog cu inițiala N., mi-am dat seama că nu mai putea să mă înțeleagă, vorbindu-mi doar de lucruri din care frica din mine reținea numai ceea ce putea să o alimenteze!!! Ideile despre care îmi vorbea precum „ distrugerea esenţei (sufletului) când emoţiile negative intră în ea” îmi sunau în minte ca o ameninţare iminentă şi devastatoare. Eram într-o stare groaznică şi el nu realiza desperarea în care trăiam, vorbindu-mi în continuare de lucruri care nu făcea decât să-mi obosească mintea şi să-mi întreţină frica. Desigur el avea mintea plină de intenţii bune, dar nu putea face nimic, pentru că acum înţeleg: omul poate face ceva bun pentru el numai dacă şi-l face singur. Această concluzie s-a întărit, iar acum este absolută: numai sinele ne poate ajuta, nu există nici o forţă în tot universul dacă noi nu suntem prezenţi. Cuvintele sunt literă moartă dacă nu îşi găsesc locul potrivit în care să vibreze, cel mult pot deveni săbii care să adâncească suferinţa. Fără participarea fiinţei interioare, fără sine, Dumnezeu este un simplu cuvânt, dar când teoria îşi găseşte reflectarea în practică apare adevărata înfăţişare a lui Dumnezeu – omul însuși în multitudinea sa de forme și exprimări.
Așadar viaţa este a fi şi dacă nu există a fi nu există nici întrebări asupra modului cum ceva trebuie să fie. Suntem pe tărâmul lui a fi şi soluţiile trebuie căutate în lumea lui a fi.
S-ar putea invoca faptul că universul este al zeilor și al dumnezeilor, dar dacă noi nu am fi vii faţă de cine ar mai fi ei zei și dumnezei?! Oare nu e cazul să vedem că aceste fiinţe măreţe nu sunt decât posibilităţile noastre şi că în afara vieţii indivizibile, precum în noi așa în tot universul nimic nu mai există?! Precum este apa în care trăiesc peştii, precum este aerul în care respiră toate vietăţile aşa este Viaţa - atmosfera şi substanţa subtilă care unifică toate fiinţele şi le dă statutul de a fi vii, un continuum permanent şi indivizibil, şi cine cunoaşte o părticică a ei, respectiv propria fiinţă, o cunoaşte în întregime şi moartea nu-l mai poate răpune. Fiindcă el intră în posesia celei mai desăvârşite cunoaşteri şi înţelege că ceea ce este viu acum aşa va rămâne pentru totdeauna, că numai forma poate suferi schimbări, de dragul frumuseţii şi diversităţii. Din acel moment el nu mai vede nici un rău, şi fericirea care nu-i mai poate fi luată se depune pe formă sa şi îi străluceşte pe faţă.

*

Cum a apărut frica în lume, şi mă refer la frica de moarte în primul rând precum şi la cea faţă de "judecata de apoi"? Înainte de apariţia civilizaţie moartea făcea parte din viaţă şi nimeni nu-i dădea semnificaţia îngrozitoare care i se dă astăzi. Păi să vă spun. Nişte şmecheri s-au gândit cum ar putea să profite de munca altora şi au declarat că nu Sinele Suprem neseparat de tine este imanent, omniprezent, indivizibil și indestructibil ci o anume individualitate și persoană însărcinată să ne judece și să ne pedepsească. Acum îi înţeleg, au vrut să menţină controlul, dar eu care am posibilitatea să văd adevărul de ce aş mai avea nevoie de frică? Conştiinţa, simplu lucru de a şti că „ce ţie nu-ţi place altuia nu face” pentru mine e arhisuficient şi ţarcurile exprimate prin legi represive eu nu le mai suport, nici pe cei care le tot inventează.
Eu sunt viaţa tuturor formelor de viaţă şi frica care cauzează moartea pe mine nu mă mai poate răpune! Nimic nu mi se poate da și nimic nu mi se poate lua. Lucrurile, prietenii şi membrii familiei se pot roti în jurul meu, se pot naşte, îmbătrâni şi muri pentru că ele sunt forme ale minţii, dar eu, Sinele, nu voi putea fi modificat niciodată.
Acelaşi voi rămâne, viu şi cald în mine şi pretutindeni, şi dacă poţi, semene al meu, ascultă-mă din interiorul tău, alungă-ţi frica şi priveşte viaţa cu încredere!
Tu eşti sensul şi scopul acestui univers, nu-ţi mai irosi nici o clipă din viaţa ta gândind răul şi lăsându-l în felul acesta să pună mâna pe tine.

*

Lumea este ca o mocirlă unde germinează o sămânţă. Ea se transformă în plantă şi când planta înfloreşte se descoperă Sinele.
Atunci realizezi că deşi pari o părticică infimă dintr-un întreg incomensurabil tu eşti întregul fiindcă informaţia în universul acesta circulă cu viteza vieţii și tot ce simte altul poți simți și tu.
Toate nodurile corpului tău se dezleagă şi Dumnezeu-Viaţa începe să se exprime prin tine. Corpul, mintea și sentimentele se unifică în tine și intri în armonie cu universul.
Dar Dumnezeu-Viața nu te obligă; dacă corpul ți-e plin de noduri-chakre închise care nu permit energiei să circule liber el nu se face simțit. Deschiderea acestor chakre este sarcina fiecărui om în parte prin meditație, efort și sacrificiu.
Cu mintea (analitică) care este un instrument și un spin operezi nodurile care se află în tine şi le deschizi. Cu mintea care este un spin scoţi un alt spin care este iluzia din tine. Apoi unificând faptele şi conştiinţa trăiești, în sfârşit, de dragul tău, de dragul Sinelui.


20. Amprenta vieţii - Feb 15, 2014 12:12:00 PM
În mine este Sinele, spiritul vieţii, amprenta vieţii! Chiar dacă întreaga viaţă organică a universului ar dispare din cauza unor accidente inimaginabile şi nu ar mai rămâne decât praful întunecat amprenta vieţii tot nu ar putea fi ştearsă! Cunoscând acest lucru, fiind conştient de sinele meu nemuritor şi indestructibil mă liniştesc şi-mi spun că nu contează când şi cum se va dispersa actuala mea formă, căci sigur voi reveni la loc. Şi cum să nu fie aşa dacă dincolo de fabulaţiile creaţionismului primitiv, cu proastă lui interpretare, Dumnezeu-Viaţa, chiar din praful cosmic, sub acţiunea forţelor naturii, ia formă organică, începând cu formaţiunile unicelulare şi apoi în miliarde de ani ajunge la forme evoluate, aşa cum este omul?!În orice fărâmă de praf este spiritul vieţii şi orice s-ar întâmpla, Dumnezeu - viaţa din noi, nu ar putea să dispară complet niciodată. Iar timpul cât durează lipsa vieţii ar putea s-o măsoare doar cineva care este în viaţă! Şi dacă nu ar mai fi nimeni în viaţa evoluată, în acea formă care poate percepe experimentarea și implicit suferinţa, atunci cât ar putea dura lipsa vieţii?! Nici o secundă, fiindcă conştiente de timp nu sunt decât formele animale evoluate sau cele mai presus de ele. Fără aceste forme conştiinţa timpului nu ar exista, şi practic între două clipe când Dumnezeu are capacitatea de a deveni conştient de sine nu există nici o distanţă. 
Adevărata sursă a durerilor noastre este că suntem Dumnezeu și nu credem asta.


21. Iubirea - primul născut al Vieții - Oct 18, 2013 10:54:00 AM
De când a apărut universul, prin mijloace tainice şi de neînţeles pentru noi, Iubirea se naşte din Dumnezeu Absolut şi cu ajutorul Cunoașterii intuitive devine cale de menţinere a Vieţii în fiinţele manifestate.
Iisus Hristos este Domnul iubirii și cu adevărat el îi poate conduce pe oameni la Tatăl Ceresc - Viaţa Veşnică.
Iluminarea în creştinism este un proces de lungă durată şi cu ajutorul trinității - Viaţă, Iubire şi Cunoaștere intuitivă - Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt omul poate ajunge la mântuire.
Iisus a spus că este fiul lui Dumnezeu pentru a nu tulbura conștiința precară a omului din acele vremuri, dar în realitate el a fost însuși Dumnezeu, pentru că nu-i așa, cine-și (re)cunoaște Sinele (Dumnezeu) devine însuși Dumnezeu. Despre Iehova se poate spune același lucru: el a devenit Dumnezeu când și-a recunoscut Sinele și a spus: Eu sunt cel care sunt.






22. Puterea vindecătoare a realităţii - Aug 1, 2013 6:03:00 PM
Realitatea este tot ce avem! Asfaltul de sub picioarele noastre este real, scaunul pe care staţi este real, apa pe care o beţi este reală, pixul pe care îl ţineţi în mână este real. Cea mai mare tâmpenie pe care o pot face oamenii însetaţi de spiritualitate este să se sprijine pe imaginaţie omiţând realitatea vie care e în percepţia simţurilor lor. Dacă vreţi o definiţie simplă a nebunie atunci ea nu este altceva decât încercarea de percepere a unei lumi superioare de către o fiinţă aflată într-o lume inferioară. Este mai mult decât probabil să existe lumi superioare în care Realitatea să aibă o altă formă şi un alt conţinut dar ea nu trebuie căutată înainte de vreme.
Se vorbeşte despre lumi pure în care între dorinţă şi realizare nu este nici o diferenţă, despre lumi cuantice, despre lumi astrale, despre locaţii în univers mult mai apropiate de absolut, dar la ce bun, dacă ele ne întreţin doar imaginaţia?! Îmi plec privirea în pământ căci şi eu am făcut greşeala aceasta…  Dacă suntem aici trebuie să ne facem datoria aici! Dacă ni-l închipuim pe Dumnezeu a fi altceva decât Viaţa-Realitatea şi devenim lunatici nu facem deloc voia lui. Dumnezeu dacă ne-a dat o realitate palpabilă ea nu trebuie socotită iluzorie luând ca realitate închipuirile minţii noastre numindu-le percepţii subtile. Realitatea, Iubirea de Realitate şi Cunoaşterea Realităţii este tot ce avem ca sprijin pentru viaţa noastră!Vindecaţi-vă de nebunie, întorcându-vă la autoobservare în această lume vie şi reală! Tot ce vedeţi şi tot ce atingeţi este real în această lume. Faceţi-vă datoria aici atât social cât şi religios şi lăsaţi în grija lui Dumnezeu situaţia voastră de după moarte. Dumnezeu Viaţa şi Realitatea ştie cel mai bine ce vă trebuie vouă cu adevărat!



23. Vreau să iubesc - Jul 12, 2013 10:45:00 PM
Raţiunea îmi cere insistent ca propoziţiile ce urmează să rămână secrete, o simplă afirmaţie făcută într-un moment de indescriptibilă emoţie interioară, un moment din acela când întreaga viaţă şi parcă întreg universul se reduc la o trăire şi la o idee. Dar sufletul meu nu e de acord cu această opinie a raţiunii şi insistă să las această trăire să curgă fără nici o oprelişte, fiindcă el crede că acel moment de adevărată magie pe care l-a trăit poate fi transmisibil şi înţeles la justa lui valoare. Îmi ascult sufletul aşadar şi sper ca măcar cineva vreodată, citind aceste rânduri, să aibă ca şi mine sentimentul viu că iubirea dăruită indiferent cui şi fără nici un motiv este adevărata frumuseţe a vieţii.

Doamne, vreau să iubesc!
Vreau să iubesc şi să vindec, vreau să trăiesc în dragoste!
Atâta timp am trăit fără iubire, atâta timp am tremurat în întuneric, atâta timp am suferit şi am suferit încât totul s-a făcut întuneric şi frica aproape m-a răpus.
Acum vreau să iubesc, Doamne, vreau să iubesc fără nici o condiţie, vreau să mângâi orice făptură, vreau să strâng în braţe orice fiinţă, vreau să reînvii orice inimă, vreausă bucur orice suflet, vreau să luminez orice trup, vreau să bucur orice privire!
Vreau, Doamne, să iubesc, vreau să iubesc şi să fac bine, vreau, Doamne!
Uită-te la mine, Doamne, şi fă ca acest lucru să devină realitate!

---


Cum ar fi dacă rostind doar nişte cuvinte omul ar putea să-şi crească vibraţia propriei materii?Ce vrajă s-ar petrece cu el şi ce măreaţă i s-ar dezvălui lumea! Dar fiindcă lucrurile nu pot fi atât de simple şi nu este posibil să te apropii de realitatea magică a lui Dumnezeu fără sacrificii şi supraeforturi omul poate doar spera la sclipiri sporadice care să-i amintească că în spatele aspectului fizic al lucrurilor există ceva mult mai important şi mai frumos .
Cuvintele „vreau să iubesc” rostite apăsat şi cu o vibraţie superioară rostirii cuvintelor cotidiene poate reprezenta o astfel de sclipire de nedescris.
Orice om are posibilitatea de a adapta rugăciunea de mai sus firii sale, tot ce e important este să se păstreze vibraţia ridicată a lui „vreau să iubesc” în momentul rostirii, scăzând în acelaşi timp densitatea propriei materii prin dezinteresul total şi necondiţionat faţă de orice altceva ce ar putea să-i mai treacă prin minte.
„Vreau să iubesc” poate institui una din cele mai mari energii transformatoare din viaţa unui om. Şi atunci „vreau să iubesc” nu va mai cuprinde doar ceea ce există în afara lui, ci şi ceea ce există în el. Depresia, îngrijorarea, teama şi tot ceea ce macină mintea unui om nu mai există! Rămâne doar „vreau să iubesc” – Voinţa care îl protejează de moarte şi întristare.


24. Unificare - Dec 5, 2012 10:07:00 AM
Ce căutăm şi unde căutăm soluţia problemelor noastre? Iată le căutăm în toate direcţiile, în toate plăsmuirile minţii şi în toate formele naturii. Dar nu le găsim! Nu le găsim pentru că le căutăm departe, şi le căutăm în idei şi caractere complicate, le căutăm în tratate şi lucrări filozofice profunde, în ştiinţă şi tehnici laborioase. Şi soluţia totdeauna se află cel mai aproape de noi, chiar sub ochii noştri. Iată, noi europenii am crescut în casă cu o carte care este căpătâiul religiei creştine. Pare demonetizat, dar oriunde aţi căuta nu veţi găsi nimic mai bun! Acolo Isus ne spune ceva despre două porunci. Prima este: Iubeşte-l pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată mintea ta şi cu toată puterea ta, iar a doua: Iubeşte-l pe aproapele tău ca pe tine însuţi.
Dacă numai aceste două porunci ar fi practicate, dacă numai aceste două lucruri ar fi înţelese şi urmate cu perseverenţă toată suferinţa omului ar înceta. Observaţi - iubirea de tine însuţi este asociată cu iubirea pentru aproapele tău, pentru că altfel un om fără înţelepciune ar înţelege prin asta: iubeşte-ţi trupul, iubeşte-ţi mintea, iubeşte-ţi sentimentele, iubeşte-ţi inteligenţa!. Dar „iubeşte-l pe Dumnezeu tău din toată inima ta” înseamnă a iubi tot ceea ce vezi, a iubi Sinele viu, esenţa din om potenţial ideală chiar dincolo de gânduri şi de fapte, şi a doua înseamnă: iubeşte-l pe aproapele tău fiindcă el este una cu tine, fiind locuit de acelaşi Sine ce locuieşte întreg universul.
Numai tendinţa egocentrică, tendinţa de a se separa într-o lume imaginară îl face pe om să sufere, să se simtă singur, dispreţuit, lipsit de iubire şi atenţie. În schimb, dacă el întâi de toate va dărui ce are dat de la Dumnezeu cu nemăsurare – iubirea, atunci toate problemele lui s-ar rezolva. Toate legile universului şi mai ales legea cauzelor şi efectelor ar fi în favoarea lui. Atunci cu paşi fermi şi hotărâţi el şi-ar găsi fericirea şi lumea ar fi aşa cum este – locuită de Sine, fără nici un fel de contrarii.

Dacă vreţi un exerciţiu folositor, spuneţi în gând la tot ce vedeţi: Este Sinele! Înţelegând că ceea ce vedeţi este locuit de acelaşi Sine ce vă locuieşte şi pe voi încetul cu încetul se va instaura sentimentul de unificare. Restul este superfluu. 



25. Mintea înmărmurită - Dec 5, 2012 8:12:00 AM
Când mintea purificată vede pentru prima dată măreţia şi frumuseţea Sinelui ea rămâne fără cuvinte. Încetând cuvintele ea rămâne fără gânduri. Fără gânduri dispare voinţa separării de Sine. Dezgolită de negura care îi acoperea ochii ea se dizolvă de bunăvoie în Sinele veşnic încetând să se mai simtă vreodată ameninţată de moarte.
Una cu graţia şi bucuria infinită a Sinelui ea nu va mai vedea decât Sinele indiferent dacă Acela va fi în nemanifestare sau în multiplicitate.