Despre mine

Gabriel Bota

EX NIHILO NIHIL!

Blogs Home » Edu » Filosofie » Gabi Bota - Ex Nihilo Nihil

Gabi Bota - Ex Nihilo Nihil

Împărtăşim ceea ce ne desparte şi atunci distanţa ne pune în prezenţă pe mine în prezenţa celuilalt sau pe unii în prezenţa celorlalţi. O experienţă comună a expunerii în care ne întemeiem, adică ne împărtăşim, împreună!

Articole Blog

01. Fântâna ursului - Mar 2, 2017 2:32:00 PM


Bunicul meu a murit singur, sub un bec galben de spital.

A avut doar un copil, pe tata. Când tata avea doi ani, bunicul a început să sape în curtea casei o fântână. Puternic ca un urs, a săpat 8 luni, de dimineață până târziu în noapte, în fiecare zi. 38 de metri, fără oprire, hotărât să găsească izvoarele Apei Vieții. Când a ajuns la 39, solul a început să mustească și, din urletul de bucurie al Bărbatului-Urs, pământul s-a cutremurat surpându-se peste el. Cumva, a reușit să iasă la suprafață, a zâmbit cerului apoi a strâns din pumni și a luat-o de la capăt. Bunica, speriată, a încercat să-l oprească. I-a spus: ”o fac pentru tine și pentru băiatul nostru, nu fi nebună!”. Și n-a mai ieșit din fântână până când din crăpăturile pălmilor lui n-au șiruit stropi reci de apă-curată. Fericit, în noaptea aia, a adormit acolo, lângă groapa-spre-adâncuri și lângă cerul-lui-dumnezeu. Dar, din cerul-lui-dumnezeu, s-a pornit o ploaie cum nu i-a mai fost dat să vadă. Apa-din-cer s-a scurs atât de multă încât a dărâmat încă o dată pereții fântânii peste apa-cea-curată din adâncuri. Bărbatul-Urs nu s-a lăsat, a curățat fântâna, a bătut-o în pietre apoi, cu o țigară în colțul gurii, și-a luat nevasta în brațe și i-a șoptit doar atât: ”Împreună!”

Bărbatul-Urs a iubit o singură femeie, de fapt, sunt mai mult ca sigur că n-a știut că pe lume mai există și altele. Să ai un copil, să sapi o fântână și să iubești o singură femeie. Uite o rețetă pentru fericire.

Se întâmplă, se întâmplă ca în viața asta să existe și oameni care iubesc doar pentru că nu știu să facă altceva.

Ah, era să uit, înainte să moară, ne-a trimis pe toți acasă. Ne-a spus: ”Veniți mâine! Și mâine e primăvară!”


02. poem cu rotopercutor - Aug 8, 2016 5:44:00 PM


oamenii își descoperă destul de rar sufletul
acea invenția ușor uitabilă despre care sincer
nici nu cred că există decât atunci când
cineva altcineva își înfige mâinile adevărului
în ochiul conștiinței tale împietrite
te gâdilă te face să zâmbești îți șoptește
hAI e momentul să te trezești boule
tot ce e mai frumos în viața asta de doi lei
nici nu s-a întâmplat așa că
ridică sunetul în boxele viitorului
10000 de wați neînduplecați până când
fericirea fericirea fericirea
îți strălucește în piele de parcă
azi ai fi copilul lui dumnezeu
singurul în stare să fie sigur de ceea ce vrea
singurul care nu cunoaște singurătatea
singurul care e om atunci descoperă în alt om
acea invenție ușor uitabilă și aproape inexistentă
sufletul

ce zici
nu-i bine să scoți cu forța binele din oameni
?



Artist model: Codruța Teslărașu
03. Konica Minolta, Femeia-Uitare - Apr 22, 2016 7:08:00 PM



Femeia-Uitare s-a născut în locul de unde vine Noaptea. Nu se știe cum sau cine însă cumva, cineva, i-a pus numele de Konica Minolta. Ea nu are corp însă există și se pare totuși că este extraordinar de frumoasă. Se arată doar în conștiința Oamenilor-Timp și doar ochii acestora o pot vedea atunci când visează. Ea este produsul fizic al imaginației Oamenilor-Timp. Femeia-Uitare duce cu ea toate uitările din lumea asta și din cea de Dincolo. Dacă o întrebi ceva nu are cum să-ți răspundă dar îți aduci aminte ce ai uitat doar întâlnidu-o. Ea este cea care le dă speranță oamenilor, pisicilor și luminii. Ea aduce cu ea trecutul și ne ține în prezent. Și Oamenii-Timp o vânează și vor să o distrugă pentru că ei nu sunt interesați de trecut, de uitări sau de amintiri, ci doar de Viitor. Până acum nu au reușit să o captureze însă, nu de mult, a avut loc o întrunire a Consiliului Onorific al Oamenilor-Timp în cadrul căruia s-a luat decizia ca toți agenții activi de pe Pământ să viseze în același timp, astfel încât Konica Minolta să ia formă fizică și astfel să o captureze. Hotărârea Consilului a fost destul de controversată pentru că asta înseamnă că Oamenii-Timp trebuie să oprească rotițele ceasului după care funcționează Pământul, altfel spus, să oprească Timpul, deci și Viitorul. Și, cum ei trăiesc doar în Viitor, asta ar putea fi o operațiune riscantă care i-ar distruge. Întrunirea Consiliului Onorific al Oamenilor-Timp a avut loc în Valles Marineris, un canion de pe planeta Marte, adânc de 10 km și mai lat decât întreaga Europă. A durat aproape o veșnicie.
Konica Minolta mi-a apărut într-un vis pe care nu sunt sigur că l-am visat. Nu am văzut-o, nu am atins-o și nici măcar nu i-am auzit vocea. Am simțit doar că dintr-odată trăiesc și retrăiesc totul într-o singură clipă, Acum și Aici. Cumva, mi-a dat de înțeles că îmi cere ajutorul, că trebuie să o salvez de la ceva, eu habar neavând despre ce este vorba. Mi s-a părut o închipuire, o farsă a propriei mele conștiințe. Dar aveam să-mi dau seama că lucrurile erau destul de serioase.
În acea dimineață m-am trezit buimăcit și cu ochii umflați de parcă aș fi luat bătaie de la o gorilă responsabilă cu paza într-un bar condus de ruși. Am mers la baie, m-am spălat cu apă rece pe față, mi-am măsurat pupilele și m-am atins pe buze ca pe un semn de autoexistență. De câteva luni trăiesc fără să-mi dau seama că o fac. Casa e toată vraiște, toate-s întoarse cu susu-n jos, haine nespălate, cărți împrăștiate, felii de pâine uscate, căni murdare, praful veșniciei întins ca o peliculă groasă de unt. Nu mai prea sunt interesat de nimic. Tot ce-am însemnat s-a dus dracului cum ai zice ”ciocan”. Vreau să uit tot cu toate că paradoxul vieții mele tocmai ăsta e: când vorbeam cu cineva despre memorie, întotdeauna îi spuneam, mai în glumă, mai în serios, că am o problemă foarte gravă cu memoria, și anume, că nu pot uita nimic! Și cel cu care discutam începea să râdă însă, în sinea mea, nu-mi venea să mă amuz deloc. Ba mai mult, știam ce înseamnă să îți aduci aminte de toate deziluziile trăite, de tot ce ai pierdut, de prieteni, iubite, familie, câini și pisici care au murit sau care pur și simplu într-o zi au dispărut, de situațiile penibile în care ai fost pus în copilărie și nu numai, de accidentele pe care le-ai avut, de clipele grele de după fiecare despărțire, de chinurile și depresiile prin care ai trecut, de medicamente și tratamente inutile și câte și mai câte. Și nu era de-ajuns doar că nu le pot uita dar mi le aduc aminte în continuu și mereu sunt atât de vii încât le trăiesc și le retrăiesc la nesfârșit de parcă s-ar întâmpla toate dintr-o dată acum. Sunt o epavă, un amalgam de dureri, de amintiri și de amintiri dureroase.
N-am mâncat, nu mi-e foame. M-am îmbrăcat gros și ies să mă plimb. Psihoterapeutul meu mi-a sugerat să fac plimbări lungi, să admir peisajul, să mă obosesc. Cu toate astea mă plimb nu pentru că țin cont de sfaturile lui ci pentru că nu vreau să fac nimic altceva. Vreau doar să treacă timpul, să se întâmple ceva care să mă facă să uit, să găsesc ceva în viitor de care să mă agăț și care să mă scoată din grota asta întunecată în care mă aflu. La doctorul ăla nici nu mai merg, n-a înțeles nimic din starea mea, doar mi-a luat banii și mi-a dat sugestii care nu-mi folosesc. I-am explicat că nu mă doare nimic altceva decât tot ce am trăit, că nu am altă problemă decât faptul că vreau să scap de memoria mea, de unele părți ale trecutului pe care vreau să mi le refulez într-un cotlon de creier, așa cum fac oamenii normali. Dar nu m-a crezut, mi-a schimbat diagnosticul de la o săptămână la alta, m-a îndopat de medicamente pe care eu ca prostul le-am luat. Cu toate că știam că nu sufăr de vreo boală anume. Până când, într-o zi l-am sunat și i-am spus că nu mai am nevoie de serviciile lui. Sunt perfect normal, am nevoie doar de puțină uitare.
Mi-am pus căștile în urechi și am pornit muzica dintr-un folder de pe Iphone pe care l-am făcut aseară. Radiohead, Butch Walker, Mavis Staples, Mark Knofler și Son Volt. Muzică de plimbat, de uitat, de toamnă. Mi-am strâns fularul la gât fiindcă este frig și-am luat-o către pădurea de la marginea orașului. Mă gândesc că ar trebui să pornesc într-o călătorie lungă, undeva la marginea lumii. În urmă cu 3 ani am fost aproape de ea, la Polul Nord, dar n-am ajuns la destinație din cauza vremii. Ne-am întors și nu am mai revenit. Am fost cu fosta mea soție. Eram căsătoriți de 5 luni. După ce ne-am întors acasă, a doua zi dimineața, a plecat la Magazinul-Cu-De-Toate după iaurt și nu s-a mai întors. După 10 zile, în care am căutat-o peste tot, am primit un sms de pe un număr necunoscut în care mă anunța că vrea să divorțeze. Fugise cu un bărbat cu care se cunoscuse înainte să ne căsătorim. Îmi spunea că găsise dragostea adevărată. Am înțeles, nu am făcut prea mare scandal. Inițial, cuprins de furia momentului, i-aș fi desfigurat pe amândoi, chiar dacă n-am făcut niciodată rău nimănui și nu eram violent din fire. Dar am iertat-o cu toate că știam că doar eu voi rămâne cu o memorie plină de care nu mai puteam să scap. Oricum, a plecat, de atunci s-a și căsătorit cu el și are două fetițe. E atât de fericită încât bărbată-su dă pe acasă o dată pe săptămână, fiind mai mult plecat prin delegații și prin alte paturi. Uneori îmi pare rău de ea, dar n-am ce să-i fac. Nu eu i-am fost dragostea pe care o aștepta și cred că nici ea nu mi-a fost mie. Dorința aceea însă de a ajunge la marginea lumii încă o am. Mă gândesc tot mai des la ea. Îmi place să-mi imaginez că la marginea lumii există un fel de aparat care-ți dă restart. Mai întâi cauți mufa, apoi te conectezi și aștepți puțin până când vei fi altul sau același, dar în fața unui nou început. Tot ce te mai așteaptă este Viitorul.
Pe drum mă tot gândesc la cum ar arăta aparatul ăla și dacă aș ști să-l folosesc. N-ar trebui să fie prea dificil. Până în pădure am de mers vreo 5 km. Mai întâi ajung pe malul râului, apoi trec podul Haribo și urc pe strada În Oglindă până când se termină casele și, la vreo 400 de metri este pădurea de stejar care ține umbră întregului oraș. Pe strada În Oglindă este o cafenea micuță în care stau mai mult muncitorii de la primărie sau cei care lucrează în construcții. Prețurile sunt foarte mici și cafeneau a fost deschisă în locul în care pe vremuri funcționa un abator. De-asta are și un nume ciudat care îi ține la distanță pe turiști, The Butcher’s Caffe. Hotărăsc să mă opresc la o cafea și să mănânc un sandwich cu felii subțiri de piept de porc, proprietarul pregătindu-le el însuși, poate fiindcă nu reușește să se țină departe de pasiunea pe care o avea cândva. În cafenea mai sunt doi bărbați îmbrăcați în salopete așezați la o masă și un domn cu pălărie care fumează și citește un ziar. Privirea domnului cu pălărie este ascunsă, aproape misterioasă.
”O cafea și un sandwich. Vreți și o scrumieră?”, m-a întrebat proprietarul cu mânecile suflecate și cu obrajii îmbujorați.
”Vă rog” îi răspund, și mă așez lângă masa domnului cu pălărie, fiindcă în cafenea nu sunt decât trei mese înghesuite.
Proprietarul îmi aduce cafeaua și o scrumieră. Îmi aprind o țigară și sorb o gură zdravănă de cafea. În timp ce-mi aștept sandwichul mă gândesc la marginea lumii.
”Să știți că nimic nu e atât de departe precum presupuneți dumneavoastră, doar că uneori se ajunge mai greu acolo!”
Este vocea domnului cu pălărie care mi se adresează. Mai întâi mă surprinde și nu știu dacă vorbește cu mine. Dar apoi îl privesc și observ că mă ațintește cu privirea lui misterioasă și aproape tăioasă. Este un domn trecut de 60 de ani, cu pete adânci pe obraji și cu o cicatrice care-i coboară de pe frunte peste ochi până în zona maxilarului. Probabil a suferit un accident teribil sau cine știe în ce încăierare a fost implicat în tinerețe, îmi spun. Este îmbrăcat foarte elegant, cămașă albă peste care poartă un costum negru și un palton în stil vechi cu patru rânduri de nasturi. Îți dă o impresie înspăimântătoare cu toate că vocea lui sună cald și puțin răgușit, ca a unui bătrânel simpatic care fumează de o viață.
”Poftiți?”, îi răspund aproape încremenit și suprins de parcă acest domn cu pălărie mi-ar citi gândurile.
”Iertați-mă, nu vreau să vă deranjez. Păreți ca cineva care vrea să ajungă la marginea lumii și voiam să vă spun că nu e atât de departe doar că este aproape imposibil de ajuns. Și credeți-mă pe cuvânt, eu am fost acolo!”
”Dar de unde știți că vreau să ajung la marginea lumii?” întreb aproape tremurând.
”Se vede în privirea dumneavoastră. Este evident. Nu puteți prosti pe nimeni, mai ales pe mine.”
”Dar nu încerc să prostesc pe nimeni”
”Iertați-mă încă o dată. Sunt doar un bătrânel care vorbește neîntrebat. Oricum, ca să ajungeți la marginea lumii trebuie ca, mai întâi, să nu v-o negați dumneavoastră însuși asta. Apoi, trebuie să vă doriți mult, extrem de mult să treceți peste toate obstacolele despre care, vă atenționez, vor fi foarte multe și care vă vor pune la multe încercări!”
Nu știam cum să reacționez, să-l evit pe acest bătrânel dubios sau să-i intru în joc. Frică nu îmi era doar că, toată situația asta, mi se părea, ca mai aproape tuturor oamenilor normali, cel puțin bizară. Până la urmă, am decis să văd ce are de zis cu toate că în acel moment ceva îmi spunea că mai bine nu-mi mai aștept sandwichul și o iau la fugă.
”Ah, și mai e ceva! Dacă într-adevăr sunteți decis că vreți să ajungeți la marginea lumii, a mai continuat el, mai trebuie să vă precizez ceva: la marginea lumii se află o insulă care se numește Insula Norilor și acolo timpul nu există, de fapt nu există nimic altceva decât Ea... și va mai trebui să visați mult, foarte mult... Apropo, eu mă numesc Domnul Cangrenă!”

04. hello again it’s you & me - Aug 21, 2015 8:10:00 PM


viața trece cu fiecare farfurie spălată
îndepărtezi grăsimea și-arunci resturile
la gunoi precum amintirile neplăcute
apoi îți așezi speranțele pe raft
una câte una să strălucească în bătaia becului
până data viitoare când vei fi uitat
iar și iar de promisiunea de a fi mai bun

but who gives a shit
timpul curge de la robinet
direct în canalul neantului și-al uitării
mă doare mai tare când sunt tăiat la deget
atunci mă uit în jur caut ceva apoi renunț și știu
sub orice pansament rămâne o urmă
chiar dacă viața trece și oamenii pleacă

dac-ai fi aici
te-aș fuma două pachete pe zi
fără să-mi pese că-mi vei dăuna
grav sănătății cândva



photo credi: mark harless
05. dream ceremony - Jun 22, 2015 8:50:00 PM


noi cred că nu ne-am mai vorbit demult trecem cu viteză prin timp ca peste o trecere de pietoni rozalie și blestemată și chiar îmi doresc să ne accidentăm cândva aproape fatal sau măcar să riscăm să trecem dincolo și dincoace și sus și pretutindeni și-apoi să fugim în samoa precum stevenson ori schwob să gustăm durerea comedia și târziul să ne îmbolnăvim de vreo boală rară și ca printr-un miracol nemeritat să ne facem bine și de fericire așa happy happy să modelăm din apa mărilor balonașe spumoase și mititele pe care să le suflăm către cer iar cerul fin și velin să fie cerul broscuțelor cu piciorușe de flori și sub cer să îți cer să-mi faci un copil poate o fetiță cu sprâncene de fildeș sub care se va strecura privirea iluzorie a tuturor celor care iubesc sau cel puțin lașitatea noastră când o vom privi în ochi și nu vom recunoaște nici în ruptul capului că de fapt noi suntem triști foarte foarte triști fiindcă ne-am grăbit să trecem prin timp ca peste o trecere de pietoni rozalie și blestemată

nu zic nu
dar cine vorbește în limba visului
azi e fericit
și mâine habar n-are că poate fi
iar



photo credit: michael ngo
06. visătorii de rând - Jun 8, 2015 8:26:00 PM



ce prostie noaptea se lipește de geam
te sufoci de liniște și dispari ca o scuză penibilă
undeva într-un vis speri să uiți și să fii uitat
dar visele locuiesc în apropiere
chiar prea în apropiere
stau pitite lipite de perna conștiinței
visele sunt ori iluzorii ori mustesc de adevăr
iar cine zice c-a visat frumos
n-are nimic de-a face cu noi ăștia
muritorii de rând scuze
visătorii de rând

femeie femeie
ce te-aș mai visa fără să-mi aduc aminte
ce bine-aș dormi dacă n-ai fi
doar
o lumină care-mi deschide ochii
dar nu-mi încălzește inima
deloc

07. a fost odată ceva ce nu a fost - May 6, 2015 5:18:00 PM



bună seara
da ție îți spun
stai liniștit și uită o vreme
de business plan-uri
ori de hainele împrăștiate
alandala pe canapea

îți propun un deal
gândește-te la amintiri
ca la o plasă de cutii de bere
deschide pe rând câte-o doză
savureaz-o fără grabă
și-ți garantez cea mai mișto
beție

pe bune nu-i greu
doar bucură-te ca un prost
de tot ce ai în jur
pentru că în jurul tău
e cineva care-ți merită
bucuria

și încă ceva
chiar dacă într-un final
întotdeauna finalul
e de-a-n pulea

iubește
acum

08. Fericirea din fața aragazului - Apr 7, 2015 6:50:00 PM




Sunt fericit de fiecare dată când te văd în fața aragazului. De fapt, nu gătești nimic și nici nu mi-ai gătit vreodată. Îmi place însă când te apleci și deschizi ușa cuptorului. În cuptor stă ascunsă gravitația pământului ori un fel de magnet special care îți atrage sânii afară din tricou. Tricoul tău e fericit și el, trebuie să fie. Poate și aragazul și cuptorul și întreaga bucătărie. S-ar putea spune că viața mea e o adevărată fericire. Și asta doar pentru că te-ai aplecat să deschizi ușa cuptorul. Așa, fără vreo implicație sau cu intenția de a-mi găti ceva. Poate doar vrei să mă faci fericit. Cine știe?! Poate doar tu! Adică, acolo în suflețelul tău mizantrop, suflețelul tău roz și drăgălaș ca un porcușor de guineea, vrei să mă faci fericit. Și, din când în când, după ce îți spun că te voi părăsi din nou și iar, te duci imediat în fața aragazului și deschizi ușa cuptorului. Scârțâitul prelung este ca o hipnoză pleznită peste suflet și peste organul central. Cel mai important dintre organe. Atunci, eu mai rămân o vreme și uit de ce am vrut să plec. Captiv al organului central. Rămân și accept. Ca un rățoi prostănac. Scot limba și aștept grăunța. Nu mă mai enervează nici istericalele tale și nici faptul că-mi reproșezi toate căcaturile pe care se presupune – de drept! – că ar trebui să le facă un bărbat. Și pe care, evident, eu nu le fac. Chiar dacă le fac, evident!

Mă mir că nu m-am săturat de povestea asta, mă mir și mai tare că tu nu te-ai săturat. Dar știu totuși, sau cel puțin presupun că, în același suflețel roz și mizantrop, se ascunde și un gram sau chiar o tonă rotundă de masochism duios. Magnific masochism duios. Biciuitor, metafizic, ultrafundamentalist. Trebuie să fii tâmpit să i te supui. Și, vă dați seama, sunt tâmpit! Cel mai dobitoc dintre tâmpiți. Mă supun, pe când ar trebui să sparg ușa în fugă. Dar nu! Rămân și te privesc cum deschizi ușa cuptorului. Lin, agale, din șale. Mai întâi! Ai de grijă să te privesc. Trântești cratița cu ulei în care, tot eu!, ți-am pregătit cina cu câteva momente înainte. Cele câteva bucățelele de vită, rumenite în ulei de susan cu frunze de busuioc netratate chimic, rămase singurele în ea, se împrăștie, care pe unde pot, peste parchetul triplustratificat (care a costat o avere și pe care tot tu ai insistat să-l cumpărăm chiar dacă nu mai aveam niciun chior de ban pe card). Pe când să urlu de nervi și să-mi crape tâmpla dreaptă, te apleci și prinzi cu mânușoarele tale mânerul ușii de la cuptor. Șalele fine ți se dezgolesc iar tricoul se duce în sus ca și cum ar urca treptele vertebrelelor. Treptele raiului, lumina zilelor, existența în sinea ei. Deus magnus est! Simplu și cu efect covărșitor. Spirala se învârte și ochii mei pun în funcțiune motorul organului central. Un motor diesel care nu trebuie uns și care duce un milion de kilometri de abureală. Ca al unui Golf IV. Și tu continui să te apleci și ușa cuptorului se deschide și sânii tăi sunt atrași de magnetul special și tricoul e fericit. Și bineînțeles și eu. Și organul meu central. Și întreaga bucătărie și întreaga viață. Iar eu, din nou și iar, nu plec și nu sparg ușa. Și te iert. Normal că te iert! Chiar dacă ești, ca orice femeie, singurul și unicul ucigaș în serie care nu a fost și nici nu va fi vreodată prins. Normal că te iert. Ba mai mult, îmi cer și iertare. Ca și cum aș fi ucis the last fucking unicorn. Te mângâi precum o iapă își mângâie mânzul proapăt născut, te iau în brațe precum dimineața îi umple de lumină pe neștiutorii, vai!, veșnicii neștiutori care cred în speranța binelui din lume. Și te iubesc. Normal că te iubesc. Pentru că mă faci fericit. Pentru că sunt fericit de fiecare data când te văd în fața aragazului.

Sânii tăi nu se tem de ANAF, chiar dacă nu plătesc impozitul pe venit.



photo credit: Stefan Beutler
09. O dimineață senină - Apr 1, 2015 6:55:00 PM



A deschis ochii și s-a ridicat în picioare. Nicio altă dimineață nu urma să mai fie ca aceasta. Știe foarte bine ce are de făcut. Trage draperiile și deschide geamurile. În viața altora e primăvară. Nimic mai mult. Zâmbește mijit, aproape neobservat. Caută pachetul de țigări și se trântește în fotoliu. Într-una dintre țigări e injectată o sută de miligrame de Poloniu-210. Letal, magnific, simplu. Lucrurile care nu există nu pot fi imaginate iar cele care există nu pot fi schimbate. E convins de asta. Acceptă tot ce nu a putut accepta până acum. Nu știe de ce și nici nu îi pasă. Dumnezeu iartă prea târziu. Și întotdeauna e prea târziu. Chiar și pentru dumnezeu. Deschide o carte precum un chirurg deschide inima pacientului său pe masa de operație. Cu grijă și delicatețe. Cartea miroase precum sexul unei femei proaspăt îmbâiate. A liliac și a viață. Ce viață. Mai are de citit 27 de pagini. Se gândește că, dacă are puțin noroc, poate le va termina înainte să. Mai zâmbește încă o dată. Mult mai profund, mult mai evident, mult mai natural. Se gândește la sexul femeii proaspăt îmbăiate. Ia bricheta în mâna dreaptă ca și cum ar urma să se masturbeze. Prima țigară din pachet e ca o rază de soare ce atinge capătul lumii. La capătul lumii ești obligat să mergi mai departe. Și merge mai departe. Bricheta se aprinde calm și binevoitor. Ca un surâs pe buzele unui sfânt.


10. about time - Mar 29, 2015 6:40:00 PM



m-am uitat la un film ”about time”
în care personajul principal
putea să se întoarcă în timp dar
orice schimbare nu schimba nimic

iar și iar îmi dau seama
n-aș retrăi nicio zi
oricât de grandioasă sau oribilă ar fi fost
nu l-aș salva pe motanul meu
nu m-aș lăsa ”din timp” de fumat
nu aș deveni bogat sau celebru
nu m-aș upgrada nu aș corecta
și nici nu te-aș opri să fugi hai hui
din primăvara mea în cine știe ce
altă primăvară

și asta pentru că
nicio clipă n-are farmec
dacă o trăiești de două ori

și da
vă spun
da da da

pentru că tot ce avem
e destul
acum
și niciodată încă o data


photo: elena alferova

11. Ochiul drept al crocodilului - Mar 12, 2015 10:02:00 PM


Întotdeauna m-am trezit primul și nu-mi aduc aminte să se fi trezit altcineva înaintea mea în casă, prima lumină a zilei o vedeau ochii mei care cercetau în ea viitorul acela produs de fumul în care Alexandru cel Mare n-a reușit să scape de privirea ochiului drept al crocodilului, poveste veche pe care-am citit-o pe undeva, nu contează, m-am trezit întotdeauna primul și de ceva vreme nu mai sunt sigur nici de asta fiindcă în casă nu mai e nimeni, e doar liniște și frig, peste pereții bucătăriei sunt linii îngroșate de ulei care urcă nefiresc spre tavan și primul lucru pe care-l fac este să privesc tavanul mai bine de 20 de minute fără să știu de ce, dumnezeu nu e acolo și nici în viața mea nu mai e, nu mă întrebați de ce, o fi avut treburi mai importante de făcut și suflete mai bune în care să-și facă de cap, dar nu contează, dimineața nici nu mi-e foame, de barbierit n-am mai făcut-o de 19 ani, barba mea e încâlcită și albă ca și a profeților de dinainte de Ieremia, doar în jurul buzelor e galbenă de la țigări pentru că după ce privesc tavanul bucătăriei mai bine de 20 de minute aprind ochiul mic al aragazului, pun apă și cafea în expresorul italienesc de aluminiu și sudez 5 țigări și, nu v-am spus multe despre ce simt, mai este vreme, pe la a șasea țigară pun lapte peste cafea iar urechile mele aud copiii care trântesc ușa grea a blocului cu 4 etaje în care locuiesc și se îndreaptă spre școli, tocurile domnișoarelor care ciocnesc trotuarul precum niște ciocănitoare care caută albine în scorburile copacilor, oameni care au un scop sau oameni care nu și-au dat seama că n-are rost să caute un scop și eu sunt unul dintre aceștia, cu siguranță nu mai am niciun scop ori mi-am dat seama că n-am găsit niciodată mare lucru în căutările mele lăuntrice doar alții au găsit foarte ușor drumul să plece din mine și nu v-am mărturisit, fiindcă am multe de mărturisit, căcaturile alea de plecări m-au durut așa cum mi-am imaginat că ar putea să-l doară pe un vițel lovitura cu toporul în creștetul capului înainte să i se taie gâtul și să fie sacrificat, da, exact așa m-au durut drumurile alea pe care au plecat din mine atât de ușor toți cei pe care i-am iubit, și uite că nu m-am obișnuit, cu asta cred că nici nu mai pot să mă obișnuiesc, stau doar și accept și ies din casă fără să știu unde merg și nici nu vreau să ajung undeva doar îmi pășesc pașii până obosesc, până mă trezesc iar în barul din Piața Unirii, numărul 15 unde, ca de obicei, Dora, una dintre singurele persoane care mă mai recunosc, îmi aduce un ceai de coacăze la care-mi încălzesc mâinile pentru că de alcool nu mă mai ating.

În capcana ochiul drept al crocodilului au căzut aproape toate femeile din viața mea, dar nu o pot condamna pe niciuna dintre ele, conștiința viitorului absolut minunat este atractivă și nu poate fi refuzată, este ca un tort cu 7 straturi de ciocolată peste care se stropesc cele mai pure promisiuni și uite așa au plecat toate și undeva în camera apartamentului meu de la parterul blocului cu 4 etaje am rămas să mă trezesc primul fără să mai fiu sigur nici de asta pentru că, de fapt, asta am vrut să vă mărturisesc în primul rând, nu mai sunt sigur de nimic, nu mai știu ce e timpul și cum trec zilele, nu mai știu ce gust au perele sau orice altceva, papilele mele gustative s-au atrofiat și mi-au dispărut de pe limbă așa cum a dispărut apa din deșert ori avionul malaezian pe cerul Pacificului, mi-a dispărut simțul orientării, polurile din inima mea s-au schimbat și s-au amestecat între ele, cărțile pe care le-am citit, miile de cărți pe care le-am citit nu mai au personaje principale, au doar pagini vechi și scrijelite de pe vremea când le analizam cu atenție și pe care acum nu le mai deschid, nu mai am de ce, cărțile merită să fie trăite doar atunci când cea pe care o iubești le șterge de praf.

De 13 zile e primăvară și tot de-atâtea zile îmi caut șosetele, chiar nu mai știu unde naiba le-am aruncat și picioarele mele umblă după amintiri reci, din cameră în hol și din hol în fața cutiilor pline de jurnale, 68 de jurnale, peste 13.600 de pagini, resturi de viață pe care memoria mea nu le-a mai putut înmagazina, eforturi prostești și mii de rezerve de stilou consumate degeaba, gândul că trecutul mă va putea ajuta cândva, obsesia mea, marea mea obsesia de a nu uita nimic, mnemotic schizofrenic și idiot ce am fost, cum de nu mi-am dat seama că niciun trecut nu merită să fie păstrat și niciun viitor nu trebuie trăit prea devreme, era atât de simplu și atât de la îndemână să zâmbesc, să-i dau dracului pe metafizicieni, pe fenomenologi și pe structuraliști, să iau o gură de miere din care să stropesc cuvinte simple buzelor pe care le sărutam, să ies pe balcon cu o bere în mână și să-ți privesc pulpele în timp ce întinzi hainele proaspăt bălsămate în bătaia vântului de mai, să-ți spun inima mea e capătul lumii, e prăpastia din care cad doar stele și din care nici buldozerele nu se mai pot urni, dacă ai venit hai să nu ne mai obosim cu altceva, să ne odihnim precum inuiții după ce vânează cu mare răbdare o focă, să distrugem toate ceasurile din casă și întotdeauna s-avem lângă noi un ciocan în cazul în care vreo secundă scapă dintre noi, nimic mai mult și nimic mai simplu de atât, dar n-a fost să fie și asta e, oricum, singurul lucru pe care mi l-aș fi dorit să se întâmple ar fi fost să uit în fiecare zi cine sunt, vă spun.

Când m-am trezit azi am știut instinctiv că va fi ultima mea dimineață, nici nu va mai conta dacă mă voi mai trezi primul sau nu, nici nu știu dacă a contat vreodată, oricum, am dat o tură prin camere, mi-am trecut degetele peste praful de pe rafturi, m-am uitat în ochii bufnițelor pe care le-am colecționat din toate colțurile lumii, am vrut să-ți spun, bună dimineața, și până la urmă m-am hotărât și ți-am zis, dar nu cred că mi-ai răspuns, am tăcut resemnat cu picioarele reci, m-am așezat pe scaunul din bucătărie chiar lângă dulapul alb pe care-am făcut sex într-o după-amiază de septembrie, pe tavan cerul lipsea din nou și-am renunțat să-l mai privesc, mi-am căutat țigările și cum nu mai aveam niciuna în pachet am hotărât să mă las de fumat astăzi, chiar astăzi draga mea,

m-am lăsat de fumat pentru totdeauna...



12. nimic neobișnuit - Jan 23, 2015 6:43:00 PM


afară erau două nopți
cu două rânduri de vise

nimic neobișnuit

ca într-un basm
te-am căutat în fiecare
și de fiecare dată te-am găsit

nimic neobișnuit

până când mi-ai spus
cât de prost poți să fii
n-ai înțeles pân-acum
femeile nu trăiesc în vise
și-ai dispărut

nimic neobișnuit

de-atunci nu mai dorm
și nici nu mai visez
trăiesc și caut ca oricine orice
fără să vreau să mai găsesc

sfat antiascetic
stai treaz și ia pe cineva de mână
atinge-i sânii și umblă-i la ființă
n-are cum să meargă rău
fiindcă asta se numește simplu
viață

13. note to myself - Jan 19, 2015 5:57:00 PM


în orașul în care trăiesc
oamenii sunt foarte singuri
se plimbă așa în neștire pe stradă
ca niște rațe gripate
și nimeni nu se ține de mână
nu știu dacă mă înțelegeți
oamenii ăștia au degete care nu ating alte degete
ating doar ecrane reci pe care
se zbenguie culori și fețe fotoșopate
oamenii ăștia suferă de un delir de omnipotență
oamenii ăștia nu cunosc oameni
oamenii ăștia nu sunt oameni
sunt orice altceva
nimeni nu știe ce

chestie de ținut minte gabi
:
patul din care pleci
își schimbă întotdeauna cearșaful


photo: anna shakina
14. ride - Jan 12, 2015 5:48:00 PM


chiar dacă uneori
în capul tău prost
se oprește timpul
întotdeauna
picioarele vor merge
mai departe

e adevărul simplu
și greu de digerat
în viață nu poți rămâne
doar cu amintiri
cel mult fugi de ele
și speri să poți uita
să te întorci

e bine să visezi poate
e și mai bine să te trezești
așa că merită să-ncerci

draga mea
mă doare-n cot de toată iarna

astăzi plec
mă așteaptă
restul vieții



photo: kwoh waiten
15. nurofen - Oct 30, 2014 10:20:00 PM


iubește-mă încet
și amestecă-mă-n tone de hașiș
iubește-mă stagiar și calm
acum cândva ca niciodată
iubește-mă ca pe o cutie de lapte ce-o deschizi dimineața
iubește-mă ca și cum ai aerisi casa de aerul nopții
iubește-mă bolnav absent desculț și uitat
și atinge-mă așa cum ai atinge o pastilă de nurofen
când îți curge nasul
iubește-mă pe fotocopiator în mașină
între frunze și ierni de altădată
iubește-mă cu ochii închiși când depășești un tir
iubește-mă ca pe un tratat de pace
iubește-mă sistematic inegal și posibil
iubește-mă azi acum cândva ca niciodată
și uită să uiți
și uită să uiți

iubește-mă ca și cum nu m-ai iubi

16. dream stalker - Oct 29, 2014 5:37:00 PM


suntem aproape cretini și aproape de gară
în ce tren urcăm contează doar după ce-am plecat
și mai mereu privim în urmă fiindcă
cine rămâne e important să ne aștepte

astăzi mă topesc ca o acadea într-o gură tăcută
cămășile-s toate înmormântate în dulap
am slăbit și nu-i o crimă să nu mă recunoști

oricum
de fiecare dată când faci duș
îmi furișez ochii prin holul întunecat
te ascult cum împrăștii stropii inegali
pe umeri apoi pe sâni și pe fund
și ești atât de aproape și atât de perfectă
ca un tablou de renoir
pe care nu îndrăznești să-l privești cu mintea
ci doar cu celălalt creier

irealul n-are nimic de-a face cu imposibilul
de fapt
niciodată nu ne spunem prea multe
de teamă c-am auzi ceea ce știm prea bine

17. leibniz și broscuțele cu picioare de flori - Sep 14, 2014 4:20:00 PM


ceea ce e real e și posibil
de aceea trebuie să crezi
în broscuțe cu picioare de flori
ca într-un postulat de genul
corespondența dintre idee
și realitate se numește
adevăr

dar nu despre asta vorbim azi
nouă oricum ne place
ambiguitatea sistematică
noi rescriem regulile lui leibniz
și ne trezim că nu prea știm ce vrem
dar știm că vrem ceea ce nu avem

și uneori uneori
un felinar imens și speriat
ne-mbracă umbra într-un contur perfect
și casele devin copii bătrâni
ce se joacă de-a uitarea
sub luna plină a cerului de ieri

atunci noi mergem mai departe
precum oamenii fericiți
ce să mai zic
asta clar e o secvență mișto
de film siropos

stai nu pleca îmi spui
stai nu pleca îmi spui
cred îți răspund cred
în fundul genunchii sânii și gropițele tale
în imaginea asta rotundă a credinței
perfecte și mi-e bine
mi-e bine

de fiecare dată când te îmbrățișez
umărul tău miroase a vis nesfârșit


photo: stefan beutler

18. high & dry - Aug 23, 2014 5:33:00 PM



când vom fi destul de străini vom învăța să ne descoperim reciproc dar până atunci să ascuțim cuțitele & să pornim la drum să alunecăm fiecare pe sub ugerul vacilor monument să bem lapte cosmic din țâța andromedei & să ne iertăm că suntem proști cu gura albă smerită să nu mai avem cuvinte să nu ne bucurăm de liniștea singurătății să ardem precum deznădejdea naufragiatului în pustiu & să pornim iar la drum & să ne repetăm greșelile neputincioși în fața propriilor alegeri trecute & cu degetul periculos să atingem aerul & schimbarea să fie departe departe dincolo de bârlogul de gheață al focilor mustăcioase & să dăm de suprarealism să ne adopte dumnezeu & să ne învelească în foi de salvie fascinantă culeasă cu excavatorul din grădina raiului rătăcit & de-acolo să așteptăm să așteptăm gustul păcatului și-al adevărului & iar să ne pierdem unul de altul & iar să așteptăm să ne descoperim reciproc pentru că nu suntem destul de străini & fetița noastră sybel se va fi născut deja în cerul zilei de mâine doar că noi nu știm

sunt mai vechi decât timpul în care-ai învățat să iubești
așa că nu te-ngrijora
vom trece cu bine & peste toamna ce va urma



photo: belu gheorghe
19. the journey of life - Aug 8, 2014 3:05:00 PM


dacă prezentul te obosește
aprinde-ți o țigară
și-nchide ochii

în câteva clipe cineva
te va sculpta într-un poem
pentru că întotdeauna există
cineva

apoi dacă vei avea răbdare
va descoperi focul în tine
și va dezvolta o civilizație
ruptă de realitatea idioților

și nu vei mai pleca
vei îmbătrâni pe malul soarelui
mânjit pe față cu dimineață-ceață
pe viață

și vei striga pe malul-soare
pentru întreaga ta lume
infinită

mă doare-n cur de curcubeu
ce vezi cu ochiul deschis
nu se numește vis


photo: belu gheorghe
20. peștii-nisip - Jul 30, 2014 8:50:00 PM


3 raze de lună veche
se opresc pe cearceaf

lumina trezește fluturi morpho
care înoată lângă peștii-nisip

valul nopții e blând și uriaș
cât un elefant cu urechi albastre

și doar un sfânt insomniac
cu mâinile lui transparente
ascultă nedumerit cum
inima ta pâlpâie o altă zi

ar fi prea frumos
ar fi mult prea frumos
să deschidem ochii în
lumea care ne înconjoară

nu crezi

21. tigrii parfumați - Jul 21, 2014 7:40:00 PM


mi-ai zâmbit mușcând un biscuite
inima rațiunii s-a oprit
și m-am pomenit
căutând cu lingurița-târnăcop
comorile golcondei în ceașca
de cafea-abis

atunci s-a făcut iarăși vis
de parcă nopțile n-au sfârșit
și-am plutit
pe o frunză de sfeclă dulce
printr-o pădure de cardamon și șofran
până-n stomacul flămând
al unor tigri parfumați

noi doi nu vom fi iertați
noi ne-am iubit prea mult
și prea târziu
ca faptele noastre moi și binevoitoare
să reziste trecutului

păcat de einstein
care n-a descoperit
că liniștea este egală
cu singurătatea la pătrat

22. no love without freedom - Jun 21, 2014 10:45:00 AM



suntem atât de idioţi
pentru că nu înţelegem
că nu trebuie să înţelegem
nimic
atunci când iubim

trebuie doar să fim
nişte proşti minunaţi
care cred
că atunci când celălalt râde
e primăvară

atât de simplu e
până când într-o dimineaţă
tu
o să-ţi îmbraci trupul
în rochia ta albastră iar
eu
o să uit
în curând
voi căuta o stradă ploioasă din dublin
unde voi fuma o ţigară
pentru început...

din volumul SUSHI,http://www.edituraeikon.ro/detalii-carte.php?idC=317


Editura Eikon, 2014
Prefață: Ioan Es. Pop
Text coperta 4: Ion Mureșan
Grafică: Mauricio Silerio
Model: Lisa Iorga
Fotografi: Ovidiu Manoilescu, Radu Sălcudean, Lavinia Mureșan


23. metafizicienii au eșuat - May 20, 2014 6:17:00 PM


exagerat de perfect exagerat de punctual
în fiecare seară dumnezeu cu mâna lui
stinge lumina din cer

nu-i bag de vină mă zbat puțin
între contingență și necesitate
rup un colț de ciocolată și accept
lumea nu s-a schimbat prin urmare
metafizicienii au eșuat lamentabil

doar becul dement adună în jurul lui
păsări de pradă kamikaze ce-mi vor exploda
mai târziu într-un vis prefabricat

bună seara draga mea
ai mai încercat să mă iubești
?

24. 2 țigări și umbra lui kierkegaard - May 15, 2014 8:26:00 AM



unde erai de dimineață mi-ai dispărut atât de ușor de sub pleoape când m-am trezit te-am căutat în bucătărie am dat peste un cimitir de idei putrezite în cadavre mecanice storcătorul de oțel ceasul și vase androgine de lalique peste care bântuiau umbrele lui kierkegaard și pascal în rest doar resturi de mâncare și înțelepciune un gol cu care nu reușesc să mă obișnuiesc și mi-e frig îmi acopăr umerii cu o redingotă gri am 32 de ani și am numărat până la un miliard faceți și voi calculele eu am obosit mai am 2 țigări le voi fuma urmărit de remușcări pentru moment sunt plesnit de afazii adânci și nici nu știu dacă vreau să-mi revin despre singurătate nu e bine să vorbești când ești singur pentru că ai observa cât de idiot ești oricum te caut iarăși în agartha și în limitele vieții nu ești nici măcar în arhiva refulărilor mele doar homunculi și druizi îmi străbat uterul imaginației nimic altceva sunt la ultima țigară sunt la diferența dintre extaz și delir sunt la limba ta ca o literă cuneiformă ce-mi săruta fruntea sunt fără ciorapi cu mâinile goale am aruncat la gunoi primul alineat din viața mea tu

ziua judecății va fi cea mai scurtă
închid ochii
fericirea a fost la început
evident
înainte să știi că o trăiești



photo: Jochen van Eden

25. nowhere man - May 12, 2014 10:23:00 AM



din mâinile ei curg furnici aiurite
un copil plânge lângă borcanele de bomboane
și un arab așază pe o masă de tablă
cărți și ziare lângă mănunchiuri de ridichi

din mulțimea de ochi cruzi
cineva crede că e fericit
mai sunt și din ăștia care cred
în lumea nefericiților însă
nu se știe cine a fost mai întâi
infectat cu iluzii

aceasta e imaginea
aceasta e imaginea în care dumnezeu fuge
în oameni să trăiască
de azi de ieri de ceva timp
pe pământ cerul nu mai are miros
dar chiar și așa
viața merge mai departe



photo: Nilufer Barin