Despre mine

Stefanescu Cristina

Blogs Home » Mass Media » Jurnalism » Interviews by Brenda

Interviews by Brenda

Blog de interviuri realizate de Brenda Stefanescu, 10 ani. Punct de pornire: HermannstadtFest, Sibiu.

Articole Blog

01. NISTE CARTI - cu Ana Cocoveanu - Jan 25, 2019 10:41:00 AM


Ma vad cu Ana in vacante si uneori in weekend, cand nu avem teme prea multe. Ne stim de 9 ani si ne bucura fiecare intalnire pentru ca avem multe de povestit. Am fost colege doar doi ani, apoi am urmat scoli diferite, iar acum, la liceu, profile diferite. Dar discutiile noastre ajung intotdeauna si la carti si ecranizari.  Brenda:  Ana, iti amintesti ce citeai la 7-8 ani? Ana: La acea varsta citeam mai mult carti de povesti si adoram revistele cu benzi desenate: Garfield si Rahan.
Brenda: Ce citesti acum? Sau care sunt preferintele tale literare acum?Ana: De Craciun am primit o carte de Kurt Vonnegut care se cheama "Abatorul 5". Am inceput sa o citesc imediat si mi-a confirmat impresia buna despre acest autor. Mai citisem la inceputul acestui an "Galapagos" si mi-am propus sa citesc mai multe carti scrise de el fiindca stilul ironic si critic in care imbina realul cu SF-ul este pe gustul meu. Deci preferintele mele actuale se indreapta catre cartile SF.

Brenda: Dar titlurile recomandate de scoala? Se suprapun preferintele tale cu recomandarile profesorilor?Ana: In foarte mica masura! Lecturile obligatorii nu ma atrag deloc, in schimb in lista de carti facultative am gasit titluri interesante si pe care ma pregatesc sa le caut si sa le citesc.
Brenda: Iti amintesti care a fost prima care pe care ai citit-o singura? O mai ai?Ana: Nu, nu mai stiu ce carte a fost prima citita. Dar sigur o mai am pentru ca eu nu pot renunta la cartile mele. Nu ma despart nici macar de cele care nu mi-au placut.
Brenda: Care a fost cartea ta preferata? Cea pe care ai reciti-o de cate ori ai timp? Ne-o poti prezenta pe scurt?Ana: Cartea mea de suflet, pe care o citesc in fiecare an inainte de ziua mea, este "Batranul din Luna" scrisa de Grace Lin. Este un basm de inspiratie folclorica scris de o autoare de origine taiwaneza stabilita in SUA. Este vorba despre o fetita plecata intr-o calatorie fantastica, in incercarea de a-si schimba norocul si totul se intampla in lumea magica a culturii chineze care abunda in superstitii si in animale fabuloase.
Brenda: Ai citit ceva din obligatie, fiind recomandare scolara, si te-a plictisit teribil? Ceva ce de-abia asteptai sa termini?Ana: Cartile de citit necesare la scoala nu au fost in sine neaparat plictisitoare. In schimb modul in care am fost obligati sa le abordam a fost total neplacut si obositor. Eram la un pas sa renunt la placerea cititului din cauza ca trebuia sa scoatem  cate o idee din fiecare carte citita, o suta de cuvinte noi pe care sa le notam in caiet impreuna cu definitia lor, cat si o suta de expresii deosebite din fiecare carte obligatoriu de citit. In acest fel orice dorinta de a urmari subiectul se pierdea rapid din cauza deselor intreruperi.
Brenda: Stii care au fost cartile preferate ale parintilor tai in copilarie si in adolescenta? Se regasesc si in lecturile tale? Dar invers: parintii tai ce parere au de titlurile care ti-au placut tie mult-mult?Ana: Mama mi-a recomandat majoritatea cartilor pe care le-am citit si culmea mi-au si placut. Aici se inscriu carti precum: "1984" si "Ferma animalelor" ale lui George Orwell, Jocul lui Ender" de Orson Scott Card sau "Copilul divin" de Pascal Bruckner. Unele nu au fost chiar potrivite neaparat cu varsta mea de la momentul lecturii, asa dupa cum a recunoscut si mama, dar mi-au placut tocmai pentru ca m-au facut sa reflectez mult la lumea descrisa acolo si la ceea ce s-ar putea intampla pe Pamant daca deciziile oamenilor nu ar fi rationale. Daca eu descopar o carte interesanta atunci si mama si tata doresc sa o citeasca si apoi discutam impreuna despre ea si daca exista ecranizarea ei cautam sa vedem impreuna filmul.
Brenda: Preferi sa citesti intai cartea si apoi sa vezi ecranizarea? Este vreun titlu al carei ecranizare ti s-a parut mai slab decat cartea tiparita?Ana: Nu neaparat. Nu prea conteaza ordinea fiindca oricum daca citesc mai intai cartea vreau sa vad si filmul si invers. In general filmele nu urmaresc neaparat firul cartii si e interesant de urmarit si modul in care regizorul filmului a interpretat cartea. Filmul facut dupa cartea "O bucla in timp", desi are efecte speciale foarte reusite, nu m-a miscat atat de tare precum lectura cartii.
Brenda: Preferi sa citesti ‘clasic’, dand paginile sau esti genul modern, cu ebook-ul in buzunar?Ana: Nu am nici o preferinta, depinde doar de felul in care gasesc cartea dorita. Uneori nu am acces la cartea tiparita si atunci nu imi refuz placerea cititului de pe tableta.
Brenda: In ce limba iti place cel mai mult sa citesti? Ana: Imi plac si cartile in limba romana dar si cele in engleza la fel de mult! Eu consider ca ceea ce am citit pana acum tradus in limba romana a fost foarte expresiv si am citit cu placere aceste carti.
Brenda: Te-ai gandit vreodata cum ai fi perceput lectura daca totul ar fi fost deja digitalizat si ai fi fost obligata sa citesti DOAR pe ebook? Daca nu ar mai fi existat cartile cu pagini vechi sau cu miros proaspat de tipografie? Ana: M-am gandit foarte mult la acest lucru mai ales cand am citit "Fahrenheit 451" de Ray Bradbury, care are ca subiect exact o societate care este obligata sa renunte la carti si in general la citit. Societatea era una totalitara iar oamenilor li se induceau ideile si credintele in functie de scopurile urmarite de conducatori. Oamenii liberi care doreau sa citeasca, sa aiba opinii, vise sa traiasca dupa bunul plac erau vanati, iar cartile pe care le citeau erau arse ca intr-un fel de executii publice. Cu siguranta nu as dori sa ajungem intr-un astfel de viitor!
Brenda: Poate citesc acest interviu si prietenii tai. Ce carte ti-ar placea sa primesti de ziua ta?Ana: Ooo, lista este foarte lunga! Asa ca nu ma pot hotari asupra unui titlu. In general citesc cu mare placere ceea ce primesc, imi place sa experimentez orice gen literar.
Brenda: Sper sa ti se implineasca dorinta. ANA Cocoveanu, 15 ani, Colegiul National Iulia Hasdeu, Bucuresti, Romania


De data aceasta, in continuarea interviului, va propun o prezentare in 10 pasi a romanului Hotul de carti, de Mrkus Zusak. Vizionare placuta!



02. NISTE CARTI - cu Catinca Denieul - Jan 1, 2019 3:34:00 PM


Pe Catinca o cunosc de multi ani. Am fost vecine si, la un moment dat, colege la scoala de muzica. E drept ca la instrumente diferite: eu faceam pian, iar ea, vioara. Dar, timide amandoua, nu ne-am descoperit decat tarziu una pe alta. Mai bine mai tarziu, decat niciodata. Acum este in clasa a X-a, la un liceu din Franta.
Brenda: Catinca, la un moment dat discutam despre Harry Potter. Ce mai citesti acum? Catinca:  Citesc o carte pentu scoala, ‘Bel-Ami’ de Guy de Maupassant.
Brenda: Se incadreaza in preferintele liceenilor din Franta? Apropo, poti sa imi spui cateva titluri la moda printre adolescentii francezi? Catinca:  Nu pot sa spun ca aceasta carte va fi preferata liceenilor, dar este o carte interesanta, care ajuta la dezvoltarea culturii generale. In acest moment cartile ‘populare’ in Franta sunt: ‘Les etoiles contraires’, de John Green, ‘La Passe-miroir’, de Christelle Dabos,  ‘Just a girl Zoe’, de Zoe Tondut, ‘Qui ment’? de Karen M. McManus,  ‘Coeur Vanille’ de Cathy Cassidy.
Brenda: Dar titlurile recomandate de scoala? Se suprapun preferintele copiilor cu recomandarile profesorilor?Catinca: Dupa cum spuneam, cartile recomandate de profesori nu o sa placa neaparat copiilor, dar e bine sa le citesti petru a-ti dezvolta cultura generala si orizontul. Printre cartile recomandate de scoala putem gasi diferite titluri: ‘Horace’, de Corneille, ‘Le Bourgois Gentilhomme’, de Moliere, ‘Candide’, de Voltaire, ‘Pierre et Jean’, de Maupassant.Editura Libris
Brenda: Iti amintesti care a fost prima carte pe care ai citit-o singura? In ce limba era? O mai ai?
Catinca: Prima carte pe care am citit-o singura a fost probabil in limba romana, se numea ‘Aventura gargaritei Suzette’ de Quentin Greban. Din pacate nu cred ca o mai am.
Brenda: Ce citesti acum? Catinca: ‘Le cercle des 17’ de Richard Paul Evans.
Brenda: Care a fost cartea ta preferata? Cea pe care ai reciti-o de cate ori ai timp? Ne-o poti prezenta pe scurt?Catinca: Cartea mea preferata este ‘Marquer les ombres’ de Veronica Roth, volumul 2, deoarece este o poveste intriganta intre 2 adolescenti indragostiti, de nationalitati diferite. Din pacate este o dragoste imposibila, intrucat cele doua popoare sunt in relatii de dusmanie.
Brenda: M-ai facut curioasa. O sa caut si eu cartea; pare ceva pe gustul meu. Ai citit ceva din obligatie, fiind recomandare scolara, si te-a plictisit teribil? Ceva ce de-abia asteptai sa termini?Catinca: Da, mi s-a intamplat de mai multe ori sa citesc carti pentru scoala din obligatie, care nu-mi placeau. Dar ... obligatia e obligatie.
Brenda: Preferi sa citesti intai cartea si apoi sa vezi ecranizarea? Este vreun titlu al carei ecranizare ti s-a parut mai slab decat cartea tiparita?Catinca: Prefer sa vad mai intai ecranizarea deoarece, asa pot sa stiu despre ce este vorba in carte; nu mi s-a intamplat niciodata sa vad un film mai slab decat cartea dupa care fusese facut. Dupa mine, ecranizarea este ceea ce ar trebui sa te atraga pentru a vrea sa citesti cartea.
Brenda: Preferi sa citesti ‘clasic’, dand paginile sau esti genul modern, cu ebook-ul in buzunar?Catinca: Prefer sa citesc ‘clasic’, chiar daca nu ma deranjeaza nici sa citesc pe e-book sau telefon. Insa senzatia nu e aceeasi si ochii obosesc mai putin pe carte decat pe dispozitive electronice.
Brenda: In ce limba iti place cel mai mult sa citesti? Catinca: Imi place sa citesc in franceza si engleza, pentru ca imi este mult mai usor decat in romana, franceza fiind prima limba pe care am vorbit-o, iar engleza, o limba care imi place foarte mult.
Brenda: Poate citesc acest interviu si colegii tai. Ce carte ti-ar placea sa primesti de ziua ta ?Catinca: De ziua mea mi-ar placea sa primesc ‘J’ai encore menti’ de Gilles Legardinier.
Brenda: Sper sa ti se implineasca dorinta. CATINCA Denieul, 16 ani, Franta




     Am ales 'prep' de Curtis Sittenfeld pentru prima prezentare in 2019. Titlul nu dezvaluie prea mult, imaginile primei coperte trimit cumva cu gandul la 'Alice in Tara Minunilor', iar prezentarea succinta de la inceput este mai mult decat incitanta: 'De veghe in lanul de secara'... la feminin!     Cred ca este o carte pentru toate varstele. Nu degeaba a fost tradusa in peste 30 limbi! Lee Fiora este atragatoare si respingatoare in acelasi timp.      Este adolescenta pe care putini au timp si rabdare sa o asculte, eleva enervanta care indrazneste sa viseze la un dialog real cu profesorii, colega visatoare, 'adancita de ganduri' si nesigura pe ea, care intra in belele greu de imaginat, cetateanul definit prin oamenii cu care isi petrece timpul. 
     Actiunea este alerta, apar multe nume care vin si pleaca, se cearta si se impaca, trec prin incercari nereusite de suicid, dar 'toate trebuie sa intre pe fagasul lor normal si pana la urma se mai intampla si alte lucruri: o slujba, facultatea, o alta slujba si ... de obicei un fel de satisfactie.' Scoala cu tot ce inseamna ea (profesori, ierarhii, ritualuri, obligatii) joaca un rol important. Dar Lee Fiora se regaseste tot alaturi de familie. Desi amintirile nu se sterg. Poate tocmai din acest motiv comunicarea este atat de captivanta in 'prep'.
     Sunteti curiosi cum ar fi aratat contul ei de Facebook sau mesajele de pe Whatsapp sau Snapchat? Vreti sa aflati daca Lee Fiora ar fi fost prietena voastra cea mai buna in adolescenta? Sau daca ati fi fost macar colege bune? Sau daca, din contra, v-ar fi facut viata un chin in clasa? Trebuie sa cititi cartea. In 2016 canalul HBO anunta ca pregateste ecranizarea volumului 'prep'. Sunt curioasa daca viziunea scenaristului va fi apropiata de modul in care am simtit eu personajele.

 
03. NISTE CARTI - Jan 1, 2019 1:20:00 PM
2019 a fost desemnat Anul Cartii in Romania, asa ca voi profita de ocazie pentru a publica scurte interviuri cu copii si adulti si prezentari ale unor carti. Discutiile avute pana acum mi-au starnit deja interesul pentru niste titluri, asa ca de-abia astept sa le citesc si eu. Poate voi strecura si cate un film. Mi-ar placea sa daram mitul conform caruia adolescentii de azi nu (mai) citesc.
04. Ganduri pentru Centenar + - Nov 30, 2018 4:49:00 PM



E zarvă mare peste tot, vine 1 Decembrie şi nimeni nu pare să fie de acord cu nimeni. Sau, altfel spus, toată lumea este într-un dezacord perfect cu toată lumea. Hai să lămurim ceva: a cui e ziua? A României. OK. Ce sau cine e România? Ei, aici lucrurile se complică. Păi, dacă nu ştim ce sau pe cine sărbătorim, înseamnă că nu ştim nici ce să îi dăruim. Am citit mii de rânduri în care cele două tabere - pro şi contra Catedralei -  se războiesc. Alţii, mai banali e drept - pro şi contra festivităţilor de 1 Decembrie. Sau pro şi contra tinerilor care preferă să studieze sau să lucreze în străinătate. 'Pro şi contra' pare să fi devenit un joc naţional. Ba chiar Jocul naţional, cu J mare. Un lucru e sigur: România e a noastră. Aici nu mai e loc de discuţii. Ce ar fi să îi facem cadou toleranţă? Am senzaţia din ce în ce mai acută că este ceea ce lipseşte dintre noi. Că doar România nu e un contur pe hartă, cu un schelet muntos în mijloc şi o mare undeva în dreapta! Suntem noi toţi, cei ce o bârfim sau o iubim. 
Suntem ca un copil răsfăţat: vrem totul şi suntem invidioşi pe fratele sau sora care are o jucărie interesantă. Protestăm din oficiu. Însă, în acelaşi timp ne iubim România. Nu de alta, dar e a noastră. Nici măcar nu am făcut nimic pentru a o avea. Ne-am născut aşa. Alţii au fost cei care au luptat pentru ea, pentru noi. Cândva, demult. Şi acum, după 100 ani, suntem mândri când cineva o laudă, chiar dacă nu vrem să recunoaştem. Apoi, ca şi când mândria ar fi jenantă, desuetă, ne intoarcem la jocul nostru preferat: protestăm unii impotriva celorlalţi. Uneori, din ambiţiile oamenilor mari apar victime colaterale. Dar suntem uniţi în dezbinarea noastră cea de toate zilele.Ce ar fi să începem un proiect nou, chiar de azi? Despre anul 1918 am învăţat la istorie. Despre detaşamentele de biciclişti însă nu!  Habar n-aveam că pe frontul din Moldova, la Oituz, militarii români au luptat în primul Război Mondial şi … pe biciclete.                                                                              
Despre 2018 nu este nevoie să învăţăm din manuale, că doar îl trăim chiar noi. De la bicicletele mari şi grele din 1918 am trecut la trotinete electrice şi hoverboard. Cum? Hai să aflăm.  Între timp, tot despre România vom vorbi, oriunde ne-am afla. Dacă ne-a făcut faţă 100 de ani, ne va face faţă încă mult timp de acum încolo. S-a obişnuit cu noi şi cu gâlceava noastră. Ţară avem. Centenar - zi naţională - sărbătoare avem. Dar parcă am avea nevoie de instrucţiuni de folosire pentru a reuşi să ne bucurăm de ele. 1 decembrie este mai mult un sentiment, o stare. Lumea nu  prea percepe această dată ca fiind istorică, ci mai degrabă o ocazie de a se relaxa mai mult decât de obicei. Copiilor încă le mai face plăcere să urmărească parada tradiţională, se entuziasmează, aplaudă, iar unii vor să afle mai mult. Adulţii nu sunt în consens: unii sunt blazaţi şi o găsesc demodată, alţii o apără cu devotament. Nu ştiu dacă responsabilii cu organizarea acestei zile s-au gândit cine vor fi beneficiarii: momentele se cam repetă în fiecare an şi doar documentarele TV realizate în 2018 par să se adreseze şi publicului format din copii şi adolescenţi. Cu ce rămânem după ce se termină ziua? Emoţii şi amintiri de neuitat sau doar o imensă sufragerie din care trebuie să măturăm resturile petrecerii? Depinde de fiecare dintre noi. Hai să povestim la anul, în 2019, ce am făcut de Centenar. Aşa cum ne povestim experienţele de Revelion sau de ziua noastră. Să povestim ce am înţeles, ce am acceptat, ce am aflat. Ce a rămas după. Eu merg cu prietenii la film. Unul românesc. Ne vom aduce sigur aminte în 2019 ce impresie ne-a făcut ecranizarea văzută de Ziua României. Voi?
05. FATA MOARTA in 10 pasi - Nov 4, 2018 8:12:00 AM


06. NOAPTE BUNA, PE MAINE! - Oct 30, 2018 4:37:00 PM

E târziu şi oraşu-i obosit.Oamenii păşind nervoşiNu văd cerul acoperitDe câţiva nori pufoşi.
Aş vrea în ochi să-i privesc,Dar au privirea plecată Spre iPhone-ul lor scump, chinezescDe care nu pot să se despartă.
Aş vrea să asculte cu mineUmbrele serii târzii,Dar au urechile-astupateDe căştile ca nişte jucării.
E linişte şi totuşi gălăgie,Căci gândurile lor se ţes în poveştiCa o sinuoasă hemoragie De complicate emoţii omeneşti.
Tresar la câte un claxon bezmetic,Maşinile curg grăbiteŞi îmi par în întunericDoar nişte umbre şoptite.
Frumoşii-n gând şi în cuvântÎmpart străzile-ntunecateCu câte un cerşetor cu pletele-n vânt,În stare avansată de ebrietate.
Nu-i încă noapte, dar e târziuŞi visele îmi dau târcoale.Unul mic, rozaliuSe apropie agale.
Uit de zgomot şi isterie,Uit de agitaţie şi astenieŞi aş vrea să mă trezesc într-o frântură de frumuseţeCu puţin violet şi multă blândeţe.
Mâine e la distanţă de un gândŞi adorm uitândDe cerşetorul flămând,De goana nebunăDupă o vorbă bună,De praf şi temeriDe tot ce a fost ieri.
07. ZIC SI EU... - Oct 30, 2018 4:33:00 PM

‘ Ce multe versuri, ah! ce multe versuri
Şi totuşi ce puţină poezie!’Unde te uiţi e vid, e fals, e rece,Suflete-amorţite, emoţii false, platitudiniNăscute din vulgare atitudini.Ne-am grăbitŞi am rănit,Căci am uitat să oferimGalant un zâmbet nostimŞi să primim Firesc, fără să cârcotim.
Alergând după ceva,Am uitat.Şi evident am ratat.Am alergat după mult,Şi am uitat bucuriile mici,Oferite de un licurici.Am alergat după perfectSi am uitat să privim atent,Cu emoţii de adolescent.Am alergat după elogiiŞi am uitat clipele luminoaseDin preajma vorbelor armonioase. Am alergat după putereŞi am uitat că nu avem voie sa călcăm in picioare demnitatea,Dreptatea şi seninătatea.Am alergat după mărireŞi am uitat să ne bucurăm de un gândăcel cărămiziuCe luminează chiar şi un cer cenuşiu.Alergând mereu după ceva,Am uitat dezmierdarea finăŞi am ratat bucuria senină.
Ce multe versuri, ah! Ce multe versuriŞi totuşi ce puţină poezie!Deşi cunoaştem sofisticate nuanţe de mânieŞi calomnie,Am uitat ce culoare au sinceritateaŞi simplitatea.


08. VIS LA CHEIE - Oct 30, 2018 4:28:00 PM


Am inchis televizorul si ma pregatesc de culcare. Am vrut sa vad un film, dar m-am trezit urmarind un documentar fascinant despre omenire, evolutie, relatii interumane si interculturale. Pun capul pe perna, dar nu reusesc sa adorm rapid. Ca pe un ecran urias, vizualizez cu ochii mintii: rasism, apartheid, segregare, discriminare rasiala, intoleranta, xenofobie.
Ma ghemuiesc mai comod si adorm. Sau asa cred. Imi amintesc ca am citit undeva ca omul este o fiinta culturala, deci este educabil. Inseamna ca aici este cheia: ni se predau stiinte, digeram formule complicate despre compusi chimici si fenomene fizice, dar nu ne acceptam intre noi. In general ii percepem pe ceilalti fie ca dusmani, deci ii respingem, fie ca prieteni, deci ii acceptam. Dar nu prea avem disponibilitate pentru a-l cunoaste pe cel pe care il respingem. Nu stim sa acceptam chiar daca nu ne place cineva. Suntem impartiti in persoane dominatoare si persoane dominate. Cei care nu accepta dominatia, sunt exclusi automat din grupuri, mai ales in cultura adolescentilor. Visul meu incepe sa rasfoiasca sertare ascunse, cu informatii pe care le stiusem candva, dar le uitasem. Poate folosesc totusi prea mult internetul si creierul meu a inceput sa functioneze ca un computer, in somn ... O sa ma mai gandesc la asta, dar acum nu am timp. Este momentul sa gasim o solutie.
Ce ne lipseste pentru ca multiculturalitatea sa functioneze? De ce nu avem toti dorinta de a ne cunoaste, de a ne intelege si accepta unii pe altii ? Cred ca nu ne intelegem suficient de bine. Limbile straine sunt indispensabile, dar ne ajuta sa intelegem doar cuvintele rostite de cineva, nu persoana. Omul pe care nu il intelegem are ganduri, trairi, amintiri, spaime, deceptii, bucurii. Nu ne-a invatat nimeni sa ‘citim’ si mai ales sa intelegem asa ceva. Documentarul vizionat mai devreme vorbea despre atitudini etnocentrice. La nivel larg, si popoarele functioneaza la fel: membrii propriului grup sunt considerati superiori, iar valorile si obiceiurile – singurele adevarate si care merita respectate, iar membrii altor grupuri sau popoare sunt inferiori, ca si valorile si obiceiurile lor. Daca in interiorul grupului, etnocentrismul este motorul solidaritatii sociale, in exterior este cauza genocidelor, discriminarilor, purificarilor etnice despre care am invatat la istorie. Tocmai a cazut o bomba in Siria. Ca solutie la problemele sociale ale tarii, solutie gandita de statele mai dezvoltate. Cred ca ma aflu in mijlocul unui cosmar din care as vrea sa ma trezesc.
Imi amintesc de colonizatorii Americii care ii considerau pe bastinasi animale salbatice. Revad apoi secvente rulate cu viteza din filmele si cartile despre lagare de exterminare, sclavie, dictatura. Am fost invatati la scoala ca sclavia a fost abolita. Totusi, vedem la televizor forme moderne de sclavie: cetateni care folosesc minori pentru a le lucra pamantul, copii pe care ii tin in lanturi si ii infometeaza. Tresar in somn. Nu imi place acest vis. As vrea sa se termine.
Am auzit deseori despre valorile umane care ar trebui sa ne conduca. Dar acum realizez ca ni s-au predat doar cuvinte: acceptare, intelegere, compasiune etc, dar nu am fost invatati cum sa traim in realitate aceste atitudini. Cum sa fim intelegatori? Cum arata compasiunea? Ce este in definitiv? Predarea acestor cuvinte doar ca niste formule magice este ca si cand am certa un copil care s-a urcat prima oara pe bicicleta ca nu isi tine echilibrul. Putem sa tipam la el: de ce nu-ti tii echilibrul? Dar daca nu a experimentat starea de echilibru si creierul lui nu stie ce are de facut, tipam degeaba. Copilul pur si simplu nu stie CUM sa faca acest lucru. Trebuie sa il invete cineva, fara sa il tina, pentru a-l lasa sa experimenteze singur, dar in siguranta. Visul meu se muta brusc la scoala. Este locul unde invatam. Dar din orar lipsesc orele pentru acumularea competentelor interculturale: educatie umanista si interculturala, fizionomie culturala, comunicare, lingvistica. Cred ca cineva le-a sters din greseala. Visul le reda locul in catalog. Poate nici nu este nevoie de note, ci doar de experiente.  Cred ca incep sa inteleg de ce este nevoie. In primul rand, de comunicare. Dar nu doar cu ceilalti, ci in primul rand comunicarea cu sine. Comunicarea in masa, comunicarea verbala, non-verbala si interculturala sunt de asemenea importante. Un obstacol in calea comunicarii eficiente este lipsa de interes. Oamenii sunt stresati de problemele cotidiene si nu mai prezinta interes pentru problemele altora, elevii sunt obositi de volumul mare de informatii fade pe care trebuie sa il retina, asa ca nu mai manifesta interes si pentru problemele colegilor, cetatenilor, popoarelor. Nu cred ca putem obliga pe cineva sa fie interesat de problemele altora. Insa putem accepta in categoriile sociale fara de care societatea nu poate functiona - profesori si medici - doar persoane cu aptitudini lingvistice, interpersonale si capacitate empatica. Ma trezesc brusc.
A sunat ceasul. Poate ca visul meu a durat doar o clipa, dar am inteles cateva secole de neacceptare. Imi dau seama ca am inteles mai bine de ce Gulliver era pasionat de lingvistica si de ce Gullible cauta normalitatea intr-o lume anormala. M-am intors la carti, dar si la lumea reala. Visul meu m-a invatat ceva. Cheia este educatia.
09. - Oct 26, 2018 6:58:00 PM
CALISTRAT HOGAS - In Muntii Neamtului
traducator: Brenda Stefanescu



     As far as the eye could see towards the east between the mountains on one side and the mountains on the other, the Nichitului stream was rushing with crystal clear water, now through blooming grassland, then through meadows of young birches, willows or alders, and next through large, barren areas of the gravel river sides looking like a many-faced mosaic, while the slating rays of the sun falling on the running crests of its waves were creating the image of a twisting and turning wide, soft silk ribbon with changeable golden glitters.
      Dusk was starting to rise from the depths … while, among the high peaks of the mountains still indulging in the reddish particles of the last rays of the sunset, the hidden valleys were darkening the view like immense spots of violet blue shadows… From the depths, from the heights, from the mystery of the forests, from the darkness of the woods, from the air, from everywhere, the prolonged voices of the evenings in the mountains were leaving space to quietness and rest. And slowly, slowly, one by one, everything was fading and falling asleep, and rarely was a bark of a dog, a sound of a cowbell, a voice of a horn distinguished from afar. It was only the stream rushed along its fatal direction by an unseen power was still indicating, in the universal apathy, the eternal vigour of life in the sleeping veins of things...
      Far, very far away, in the east in front of us, towards the large mouth of the valley, something else was still shining in the dusk shadow, like a star fallen from the sky onto the ground … it was the last ray of light driven apart from the far away west onto the tall, metallic gloss of the hermitage steeple: and when this star faded away and disappeared behind the shadow of the Earth, another one lit up from the highest powers of the sky, … it was the Evening Star…


10. INCERCARE SF, by Brenda Stefanescu - Oct 29, 2017 7:47:00 PM
       In anul 3000 pamantenii se lupta deja de 10 ani cu Principalii, care stapanesc Terra, planeta ce face parte din imperiul lor. Tara dupa tara este infranta de asupritorii care lupta ca si cum ar fi teleghidati.
       Printre tarile care inca mai lupta pentru eliberare se afla si Epsilon, tara mea. Nu am fost infranti de armata Primului, conducatorul Principalilor, deoarece avem tehnologia aproape la fel de asemanatoare cu a lor. Asta spun conducatorii armatei. Eu consider ca ceea ce ne ajuta sa rezistam este tactica noastra, a soldatilor. Mai exact, faptul ca fiecare dintre noi isi alege si crede intr-un punct slab al inamicului. In acest mod, Principalii sunt atacati in mai multe zone: zona armatei, zona umana, a soldatilor etc. si sunt slabiti mult mai usor.
       Marile forte ale lumii se concentreaza doar pe arme si doresc sa le foloseasca pe cele mai bune, fara sa se gandeasca la adevaratul punct slab al inamicului. Din pacate psihologia nu este punctul nostru forte, dar sper ca Principalii sa nu observe asta.
       Urmaresc stirile: 'Tara noastra rezista in fata cotropitorilor'. In josul ecranului se anunta timid ca armata recruteaza tineri intre 15 si 23 ani. Ma indrept rapid spre unitatea mea: Beta. Sunt sigura ca de data aceasta nu vor fi prea multi recruti. Oamenii considera ca putem invinge si fara ajutorul lor, dar eu nu sunt de acord. Astazi lupt pentru a 64-a oara cu Principalii si cred ca punctul slab ales de mine este cel mai important: sunt destul de necontrolati si neindemanateci, ca atare nu isi gandesc miscarile prea bine. Asa ca sunt destul de simplu de invins. Cred eu.
       Nava ne lasa pe campia pe care se desfasoara lupta. Toti avem arme AX, usoare si simplu de manuit. Ma indrept spre unul dintre  Principali. Ranjit si desirat, ma duce cu gandul la un pusti ce incearca sa intimideze un copil mai mic decat el. Ii zambesc formal si imi ridic arma.
     O apropii incet de mana lui dreapta. Acesta se repede sa-mi blocheze atacul, fara sa observe ca mi-am retras deja mana. Il imping cu bratul opus, dezarmandu-l in acelasi timp. Stie ca este invins si se uita spre nava noastra, unde se afla restul Principalilor invinsi.
       Un Principal invins este un pas spre victorie. Revin cu amanunte dupa somnul obligatoriu de 15 minute si raportul de seara.
11. TRASURA COPILARIEI - Dec 18, 2016 1:51:00 PM

     Ma intorceam de la scoala. Tocmai intram in casa cand pe strada mea a aparut o trasura impodobita, manata de doi copii.
     Trasura era plina cu adolescenti care se inghesuiau, dorindu-si ca aceasta sa ii duca din nou in perioada in care puteau sta degeaba fara sa fie pedepsiti. Le era dor de vremea cand nu erau obligati sa se duca la scoala, nu aveau responsabilitati si temele nu le rapeau tot timpul liber.. Puteau sa se joace toata ziua, puteau sa greseasca fara sa primeasca nota mica, pe scurt totul le era permis.
     Cei doi copii de pe capra imi faceau semn si ma invitau si pe mine in trasura lor. Vazandu-ma indecisa mi-au strigat pe un ton vesel avantajele de care m-as fi bucurat daca ma alaturam grupului lor. Am refuzat politicos, stiind ca, asemeni lui Pinocchio, adolescentii din trasura nu erau pe un drum bun, iar trasura aceea luxoasa avea sa se transforme intr-o caruta ponosita. Nu-mi dadeam seama daca erau golani sau doar copii visatori care sperau ca pot schimba cursul vietii, fara sa isi dea seama ca timpul nu poate fi oprit. Desi promisiunile erau atractive, m-am temut sa ma sui alaturi de ei, deoarece ma temeam ca visul lor sa nu devina cosmarul meu: daca ramaneam blocata in acea lume si nu aveam sa mai aflu vreodata ce-mi rezervase viata?
     Cei doi s-au enervat brusc si au luat-o din loc. Trasura a plecat, iar copiii aceia fericiti, cu cat se indepartau mai mult de realitate, cu atat deveneau mai obraznici, frustrati si tristi. Am stiut atunci ca am ales corect: ei pierdeau contactul cu realitatea, nestiind ca aveam si eu trasura mea din copilarie, pe care o tratam insa ca pe o amintire de pret, fara sa o prafuiesc pe drumuri nesabuite si pe care nimeni nu va pune vreodata stapanire.
12. POVESTEA SUBSTANTIVULUI - Dec 17, 2016 12:15:00 PM

     In oras urma sa se realizeze un film si producatorii cautau actori. In rolul Verbului au ales un personaj care se agita, topaia si vorbea intr-una. Parea omul ideal. Cei cu imagintie bogata au primit rolul de Adjective. Prietenilor verbului au devenit Adverbe. Cei care aveau o dictie frumoasa si stiau sa numere bine au fost distribuiti ca Numerale. Niste actori tineri s-au bucurat cand au primit roluri marunte de Conjunctie, Prepozitie si Interjectie, caci se temeau de rolurile cu text lung, nu erau obisnuiti sa vorbeasca prea mult.
     Rolul cei mai consistent, de Substantiv, l-a primit un tip ce parea sa aiba o memorie foarte buna. Ceilalti au rasuflat usurati ca au scapat, dar el era fericit ca avea o multime de categorii gramaticale. I s-a dat si un inlocuitor, Pronumele, dar Substantivul nostru devenise deja putin ingamfat si spera ca nu va fi inlocuit prea des. Incepuse deja sa se joace cu numarul si genul, desinentele ii placeau la nebunie, era mandru de cazurile lui si foarte incantat ca are multe functii sintactice.
     Stiti care era singurul lui regret? Ca nu avea si el o diateza. Macar una mica. L-a intrebat pe verb daca nu poate renunta la una dintre ele, dar acesta avea si el mandria lui.
     Desi unii colegi fusesera fericiti ca au scapat de un rol greu, se uitau acum cu jind la jucariile Substantivului: cele 3 declinari, motiunea, substantivele mobile, ba chiar si epicene. Substantivul era insa un tip echilibrat, asa ca a avut grija ca jocurile sale sa ii ajute si pe ceilalti sa se exprime cat mai clar in rolurile lor.


13. O calatorie neobisnuita in timp - May 27, 2016 6:07:00 PM


       L-au botezat Napoleon pentru că auziseră ca personajul istoric cu acest nume fusese un fel de vedetă. Nu ştiau exact cine fusese, dar le plăcuse numele. Trecură anii şi Napoleon tot nu aflase nimic despre cel căruia îi purta numele. Dupa vreo 14-15 ani a terminat şi el in sfarşit clasa a XII-a. Ca şi celălalt Napoleon, fusese şi el un geniu: al chiulului şi al lenei. Mai avea doar de trecut bacalaureatul şi scapa de chinul vieţii sale: şcoala.       În sfârşit a venit şi ziua cea mare. În ziua precedentă a fost puţin stresat, dar şi-a indesat bine căştile în urechi şi a dat volumul tare pentru relaxare maximă. Dormise doar cateva ore, dar se simţea deja victorios. Când a văzut subiectul, a incremenit: Napoleon Bonaparte.       Or fi fost energizantele de ieri noapte, dar brusc se simţi smuls din bancă şi ateriză pe un câmp de bătălie. Un soldat veni în fugă spre el şi il întrebă: ‘Ce ordin dai, comandante?’. Un altul îi strigă: ‘Ce facem? Mai aşteptăm sau atacam?’. Un al treilea veni cu o depeşă: ‘Repede, comandante, oamenii aşteaptă decizia ta!’. Auzi pe cineva şuşotind: ‘Ce-o fi cu el?! Pare bulversat. Tocmai el, care putea face atatea lucruri deodată???!!!’.       În acelaşi timp, printr-o ciudată coincidenţă, celălalt Napoleon se trezi în sala de examen a unui liceu bucureştean. Se uită în jur şi văzu nişte adolescenţi care se uitau când în tavan, când pe geam, când incercau să descifreze nişte hieroglife scrise in palmă. Unele fete işi ridicau din când in când, discret fusta şi incercau să copieze ceva scris pe genunchi. Geniu militar, Napoleon se gândi: ‘Ce debusolaţi sunt aştia! Eu cred ca au de câştigat o bătălie, dar ei nu-şi dau seama ce au de făcut. Privirea fugărita pe tavan, apoi pe geam, sub bancă şi apoi iar pe tavan denotă lipsă de pregătire. Par obositi, aşa că nu i-aş lua niciodată in armata mea, pentru că aş pierde sigur toate bătăliile.’       Examenul se termină şi liceenii incepură să părăsească sala. Unii păreau satisfăcuţi, dar mulţi erau trişti sau ingrijoraţi. Majoritatea puseră la ureche o cutiuţă mică şi incepură să vorbească singuri.       Se trezi înapoi pe câmpul de bătălie. Văzu in locul lui un lungan dezorientat şi-i dădu un brânci înapoi in veacul său: ‘Du-te înapoi in lumea ta buimacă şi agitată. Nu ştiu dacă veacul tău a câştigat bătălia, dar văd că oamenii mei sunt pe cale să fie nimiciţi din cauza ta. Nu ai reacţii rapide, nu eşti perspicace, nu eşti eficient şi mă enervez de simt că mă apucă iar gastrita.’       Napoleonul nostru se trezi in faţa liceului. Nu-şi amintea nimic din timpul examenului, dar işi propuse ca, in cazul unui eşec, să acorde totuşi puţină atenţie manualelor pentru sesiunea din toamnă.
14. O planeta cum vreau eu - Apr 26, 2016 7:31:00 PM


‘Ce bună ar fi acum o portocală!’ mă gândeam. Şi undeva în zare am văzut cum începe să se formeze o portocală. ‘Ia să o întreb pe pisica Vasilica dacă vrea să mănânce o portocală?’ Şi portocala a luat forma unei pisici portocalii. Oare pisicile pot mirosi a mere? Şi pisica cu gust de portocale a început să miroasă a mere. Oare pisicile portocalii cu gust de portocale şi miros de mere pot fi planete? În ce sistem solar?    ‘Pot fi ce vrei tu’, mi-a răspuns pisica Vasilica cu gust de portocale şi aromă de mere. “Grozav! Eu vreau să fii o planetă. Planeta despre care trebuie să scriu în compunerea aceea nesuferită.’ ‘Permite-mi să mă prezint: din clipa aceasta sunt planeta ta. Planeta Vasilica în formă de pisică cu gust de portocale şi aromă de mere.’ ‘Eşti locuibilă? Te pot vizita?’ ‘Nu trebuie decât să-ţi doreşti. Trimite-mi un gând şi mă vei cunoaşte.’ ‘Wow! Ce plăcere să simt aroma de mere şi gustul de portocale!’ Cred că torcea, pentru că simţeam ceva vibrând sub picioare. Aş fi tors şi eu de încântare, dar nu ştiam cum. Mă simţeam bine, dar nu ştiam de ce. În fine, compunerea aceea antipatică dispăruse. Nu mă mai gândeam la ea.    ‘Cred că o să mă mut aici. Pe planeta mea. O să mă împrietenesc cu gusturile, aromele şi o să mă joc cu cuvintele mele. Oare ora de română nu se poate ţine şi fără mine? Mă rog, dacă face doamna prezenţa, o să mă întorc. Dar o să o rog pe planeta Vasilica, în formă de pisică, cu gust de portocale şi aromă de mere, să se facă mică-mică şi să nu toarcă, pentru a o putea strecura în buzunar.  Şi când doamna n-o să se uite, o să o scot şi o  să mă joc cu ea şi cu celelalte cuvinte. 
15. 'Hotul de carti' in 10 pasi - Jan 17, 2016 9:05:00 AM

16. Comoara Piratilor: Capitolul 3 - DEZLEGAREA ENIGMEI - Nov 5, 2015 11:50:00 AM


CAPITOLUL III - DEZLEGAREA ENIGMEI
     Tot restul serii, cele două familii au discutat cele întâmplate. Cine era omul în negru? De ce-i urmărea? Să anunţe oare Poliţia? Dar femeia care pretindea că este îngrijitoare? Cum se făcea că este mereu în preajmă? Şi ea îi urmărea?- Veniţi repede! Cred că am găsit secretul hărţii din far! 
     Mama lui Matei descărcase toate fotografiile pe o tabletă, pentru a le vedea mai bine. Şi-a amintit că acel contur desenat pe geamul farului seamănă cu una dintre hărţile văzute înainte de plecarea spre Sulina, când s-a documentat în privinţa plajelor şi locurilor de interes turistic.- Vedeţi, asta e Sulina, iar aici, la sud, e Lacul Lumina, unde e şi acest „X”.     Cu toţii i-au dat dreptate şi au decis să plece în zori, acolo.- Dar legenda spune că trebuie să fim la răsărit, insistă Matei.     În zadar au căutat o barcă să-i ducă acolo. Niciun pescar sau proprietar de vas nu se încumeta să plece pe întuneric pe lacul Lumina. Din moşi-strămoşi se spunea că nimeni nu s-ar mai întoarce. De aia îi spune şi Lumina. În timpul zilei nu apar ielele, doar noaptea vin şi fură minţile pescarilor. Cu greu au găsit pe cineva dispus să le dea o barcă, pe bani grei. Cu condiţia să o piloteze unul dintre părinţi.     Au plecat la 3 dimineaţă, iar apropierea răsăritului i-a prins lângă  malul nordic al lacului. De jur împrejur, doar stufăriş...- Ce căutăm, de fapt? „X”-ul ăsta e pe undeva pe aici, dar nu-i decât stuf , pământ şi apă, constată Teodora.- Or fi ăia doi copaci bătrâni de acolo, arăta tatăl lui Matei, care pilota barca cu motor. Haideţi acolo, că oricum nu ştiu unde să mergem, în altă parte.     Au coborât pe mal, iar zorii începuseră să lumineze întreaga zonă.- Aţi văzut că nu ne-au mâncat ielele? Teodora era bucuroasă că legenda era doar o poveste de adormit pescarii leneşi...     Studiau pe toate feţele imaginea hărţii din far. Uriaşul „X” era, evident, în acea suprafaţă imprecis de imensă, de apă şi stuf.... Soarele se ridica grăbit şi anunţa o zi frumoasă. Matei rămase fără glas. Apucă mâneca tatălui său şi-l zgudui cu putere. Arăta cu degetul  undeva, spre mal, puţin mai jos de ei, spre cei doi copaci uscaţi. Unul era înclinat spre apă, celălalt la câţiva metri depărtare era aplecat spre mal. Umbrele lăsate de ei se încrucişau şi formau un „X” imens, pe mal. Au alergat acolo şi au observat că în acel loc malul era mai ridicat, ca o cocoaşă lungă. Părea coca unei corăbii şi chiar aşa era! Părinţii au îndepărtat nu mult din stratul de pământ şi iarbă depus pe carenă şi au descoperit numele navei: „ADELAIDE MARINI” .     Rapid, mama Teodorei googăli tableta şi află că acest vas se scufundase undeva în rada Sulina, în octombrie 1867! Iată că de fapt eşuase aici, în apa mică a lacului... Dar cum ajunsese aici? Se pare că urma să rămână o enigmă de nedezlegat. După poziţia navei, le-a fost uşor să identifice puntea şi, după câteva minute, au găsit un tambuchi, capacul care acoperea accesul spre interior... Înăuntru era destul de uscat, apa nu pătrunsese prin peretele încă rezistent al navei. Întâi au intrat adulţii. Au luminat întreaga punte inferioară, plină de butoaie şi baloţi putreziţi. Au intrat şi copiii, înarmaţi cu lanterne. Ei au fost primii care au găsit comoara. Un mic munte de monede, pocale, sfeşnice, toate licărind auriu în bătaia lanternelor, iar ici-colo, mici „râuri” de mărgele din pietre semipreţioase sau perle. Erau toate ingredientele unei comori de piraţi, ca-n poveşti! Priveau fascinaţi şi nu le venea să creadă. Adulţii, mai ales, işi muşcau buzele că nu i-au crezut pe copii... Iar cei mici aveau un aer victorios şi se bălăceau prin mica movilă de aur.     Interiorul se întunecă brusc. Tambuchiul fusese acoperit de silueta unei femei...- Deci chiar există! Felicitări!      Era îngrijitoarea cimitirului - sau cea care pretindea că are asemenea meserie...- Cum aţi dat de noi?- V-am următir  tot timpul... Asta fac de când mă ştiu, de fiecare dată când cineva vine la mormânt şi-l stropeşte cu apă... Am aşteptat  toţi aceşti ani ca cineva să dezlege misterul. Începuse să mă îndoiesc şi eu, deşi mama, bunica, străbunica şi mama acesteia erau ferm convinse de existenţa comorii. Mă numesc Margaret Pincle. Da, exact ca strămoaşa mea, Margaret Ann Pincle! În acea noapte fatidică, când ea şi logodnicul ei, William, au ieşit din far, au trecut mai întâi pe acasă, unde au povestit familiei că au găsit în far o hartă cu locul unde se află comoara lui Kontagouris, piratul care îngrozise Sulina în acele vremuri. N-au dat prea multe detalii. Au plecat imediat cu o barcă... Trupurile lor au fost găsite pe lacul Lumina şi aşa, legenda a fost reconfirmată. Tatăl ei l-a interogat zile de-a rândul pe fratele  piratului, care fusese văzut în preajma tinerilor cu o seară înainte, dar acesta avea un alibi foarte bun. A fost zărit de toată Sulina dând de băut, până dimineaţă, prin cârciumile de pe malul Dunării, oricui era dispus să asculte istorisirile sale despre faptele de vitejie ale fratelui său. Familia noastră, o parte a ei, adică sora lui Margaret, a rămas aici, să aibă grijă de morminte. S-a căsătorit, dar şi-a păstrat numele, ca şi urmaşii ei. Am tot scotocit prin far dar degeaba. Tot mormântul era cheia. Mă rog, au fost vremuri crunte, dar iată că a meritat! Ce facem, cum împărţim comoara? - Comoara rămâne aici! În corabie pătrunsese omul în negru. Probabil că auzise întreaga povestire la gura tambuchiului. Încântat să vă cunosc, doamnă Pincle! Şi pe dumneavoastră, dar mai ales pe voi, dragi copii!      Cu toţii erau amuţiţi de spaimă şi se băgaseră unul în altul, în spatele  „zidului” format de cei doi taţi, cărora le tremurau picioarele şi care se chinuiau din răsputeri să nu se vadă acest lucru.- Nu vă temeţi! Înţeleg că avem acelaşi scop. Mi-a fost greu să vă iau urma, dar când am văzut-o pe doamna luând-o pe câmp, pe cărări ştiute bine de ea, mi-am dat seama că urmărind-o, voi da de voi. Felicitări, aşadar! Eu am o poveste similară. Stră-străbunicul meu era Vasilis Kantagouris, fratele lui Ghiorghios.El ştia unde este comoara, dar tot restul vieţii a fost urmărit şi hăituit. Orice încercare de a intra în posesia ei ar fi fost în zadar. Aşa că a lăsat o hartă într-o cutie şi i-a dat-o fiului său, bunicul meu, care era tâmplar. Acesta a lucrat la construirea casei lui Nicolae Malaxa. Iniţial, bogătaşul a vrut să facă o cramă lângă casă, dar a abandonat proiectul, aşa că bunicul a folosit-o ca ascunzătoare. A montat scripeţi pe sub canalele de scurgere de sub curte şi a lăsat indiciul în tavanul foişorului. Tatăl meu ştia toate acestea, dar nu  mi-a spus niciodată prea multe, doar că în curtea clădirii e o comoară şi indiciul care duce la ea. Eram foarte tânăr pe atunci şi tatăl meu aştepta probabil, să mă maturizez ca să-mi spună secretul. N-a mai apucat pentru că s-a stins brusc, într-o noapte. De atunci, eu m-am angajat ca administrator al clădirii şi zeci de ani m-am chinuit să găsesc indiciul pe care voi, nişte copii, l-aţi descoperit cu atâta uşurinţă... Şi acum, iată-ne aici! După cum vedeţi, comoara nu este aşa de mare cum ne-am închipuit, cred, cu toţii. Să fie vreo 10 kilograme de aur, în total. Plus pietrele preţioase şi perlele, da, hmmm. Ne-ar asigura un trai decent tuturor. Dar ştiaţi că legea pedepseşte pe cei care îşi însuşesc obiecte de patrimoniu? Dar tot legea ne-ar oferi 10 procente din valoare, dacă am preda-o statului. Asta ne-ar ajunge să ne îndeplinim câteva dorinţe, fiecare. Dar eu propun să o lăsăm aici.- Ba nu!!! Nu mi-am irosit viaţa prin cimitir ca să nu mă pot bucura de ceea ce am visat, atât eu cât şi familia mea! E nedrept!     Discuţiile din ce în ce mai aprinse au fost curmate de Matei care descoperise o uşă, în spatele unor baloţi prăbuşiţi spre pupa navei.- Uitaţi! Mai e o încăpere!     Uşa putrezită a cedat rapid, iar înăuntru, la lumina lanternelor, se vedea că aceea fusese cabina căpitanului şi, mai apoi, cartierul general al lui Gheorghios Kantagouris!      Matei se aşeză la masa căpitanului, dar scaunul putrezit cedă. În cădere, băiatul apucă masa care se rostogoli odată cu el. Astfel, au putut observa că sub masă era prinsă o cutie precum cea din catacombele institutului. Acum Teodora şi Matei ştiau cum se deschide. Înăuntru, o hartă aproape identică.      Au ieşit rapid, la lumină, unde au putut vedea că pe hartă erau înfăţişate zidurile unei cetăţi, iar undele desenate la repezeală dădeau să înţeleagă că se află pe malul unei ape. Erau şapte rânduri de creneluri, iar la baza unuia era un punct negru. - Aici trebuie să fie! exclamă Omul în Negru! Fireşte! Nu înţelegeţi!? Comoara asta e doar o mică parte, plata pentru camarazii lui Ghiorghios Kantagouris şi ce să dea, probabil, la sărmani! Doar nu era să păstreze totul în acelaşi loc. Dacă erau prinşi sau dacă vreunul dintre ei i-ar fi trădat, restul comorii era în siguranţă! - Bine, dar unde e cetatea asta, sau ce o fi?- Ia daţi-mi şi mie harta! Teodora îşi amintese de secretul primei hărţi, aşa că o puse în lumina soarelui şi astfel, cu toţii au observat un „H” uriaş, dar invizibil altfel...- „H”?!  Ce-i asta?     Teodora înmărmuri. Făcuse deja legătura cu cele citite mai devreme, despre istoria acelor locuri...- Ştiu! Este...... HISTRIA!

17. Comoara Piratilor: Capitolul 2 - CIMITIRUL CU INDICII - Nov 1, 2015 10:00:00 AM


CAPITOLUL II - CIMITIRUL CU INDICII
- Ştiu eu un loc de pescuit grozav, înainte de Sulina!- Am luat momeli speciale pentru ştiucă!- Să nu uităm cremele de soare şi pălăriuţele pentru copii!     Părinţii Teodorei şi ai lui Matei îşi făceau de zor planuri pentru vacanţa neaşteptată la Sulina. Trenul spre Tulcea mergea mai încet ca de obicei,
din cauza caniculei. (Oricum, la fel merge şi in orice altă perioadă a anului, dar acum CFR avea o scuză credibilă...).Pe culoarul vagonului, taţii calculau de câtă gheaţă vor avea nevoie pentru păstrarea imensei cantităţi de peşte pe care îl vor prinde când, brusc, unul dintre ei amuţi: la capătul culoarului se afla aceeaşi siluetă, cu ochelari fumurii şi pălărie cu boruri mari, precum cea care i-a spionat din balconul Institutului. S-au înţeles dându-şi coate şi, timid au pornit spre bărbatul care privea fix spre ei. Însă acesta dispăru pe uşa care desparte vagoanele. Cei doi bărbaţi au plecat în urmărirea lui, au trecut din vagon în vagon, au verificat fiecare compartiment şi toaletă, până când au ajuns la locomotivă.„Unde o fi dispărut?!” Până când au ajuns înapoi, au epuizat toate variantele cât de cât plauzibile. Până la Tulcea au discutat în şoaptă cu soţiile, fără să le spună copiilor. Transferul bagajelor pe vaporul „Moldova” a decurs fără probleme, aşa că la ora prânzului începeau lunga şi lenta călătorie pe Dunăre, până la Sulina. Imaginea bărbatului misterios le persista în memorie. Bărbaţii stăteau pe punte, sprijiniţi de balustrada vasului şi priveau peisajul de pe mal şi valurile create de vapor. Stăteau la babord pentru a se adăposti de soare. O teamă de neimaginat pentru un adult  i-a cuprins în momentul în care pe apa fluviului au zărit din nou umbra bărbatului care le bântuia deja gândurile. Stătea pe acoperişul de metal al punţii. Acolo, pasagerii nu au acces. O scară metalică aflată în faţă, lângă cabina căpitanului, era singura  posibilitate de a ajunge sus. Taţii s-au repezit spre ea, au urcat în grabă, iar fiorii reci ai spaimei s-au înteţit în momentul în care au văzut că pe uriaşul acoperiş metalic nu se afla nimeni. Au dat ocol coşului care venea din sala motoarelor, poate personajul s-ar fi ascuns după el. Şi-ar fi dorit să-l găsească ca să risipească odată misterul. Dar n-a fost aşa... Tot drumul până la Sulina au tăcut. Singurele discuţii le-au purtat cu bibliotecara din Sulina şi profesorul de istorie de la liceul din oraş. Păreau că ştiu totul despre istoria şi poveştile urbei, dar bărbaţii erau cu gândul în altă parte. În tot acest timp, Teodora şi Matei accesau de zor informaţii legate de pirateria din Marea Neagră şi au aflat astfel că la mijlocul secolului al XIX-lea, acest fenomen era larg răspândit pe întreg bazinul Mării Negre şi în special la gurile Dunării. Aici veneau cele mai multe vase: unele pentru a descărca cerealele din Moldova şi Muntenia, altele pentru a le duce în Anglia, Italia sau Germania.     Nici nu s-au cazat  bine la o pensiune din oraş, iar copiii şi-au luat părinţii de mână şi s-au dus spre cimitirul aflat la marginea oraşului (aflasera ca este singurul cimitir din lume unde sunt îngropaţi oameni care au avut religii atât de diferite: creştini, musulmani, mozaici etc...)     Cimitirul era pustiu. Toată lumea se afla încă pe plaja aflată la 3 km depărtare. O singură siluetă, de femeie, străbătea aleile dintre monumentele funerare. Părea că urmăreşte grupul format din cele două familii, dar păstra mereu o anumită distanţă....- Crucea roşie e undeva la marginea dinspre mare.- Oare G. K. are legătură cu cimitirul? Ce o fi însemnând?- Georgios Kantagouris! Femeia ajunsese, fără să-şi dea nimeni seama, aproape de ei, astfel încât auzea ce se discută. - Scuzaţi-mă, sunt îngrijitoarea cimitirului, pot să vă ajut cu ceva? V-am auzit cum vă întrebaţi ce înseamnă G.K. ... Vin  aici o mulţime de oameni tocmai pentru acest mormânt, cel al lui Georgios Kantagouris, faimosul pirat al Sulinei. N-aţi auzit de el?! Uitaţi-l, se află chiar acolo!     Imediat copiii au şi pornit în goană spre piatra funerară care, într-adevăr, avea la loc de cinste semnul piraţilor, craniul şi oasele încrucişate! Un text în greceşte şi alte însemne ciudate se aflau încrustate pe lespedea din marmură...      Nu au mai zăbovit mult, pentru că se însera. La cină, în curtea pensiunii, au venit şi bibliotecara şi profesorul de istorie care le-au povestit despre istoria piratului GK şi despre legendele legate de acesta. Se spune că avea o comoară de nepreţuit, doar jefuise zeci, ba chiar sute de nave. A împărţit săracilor, dar este evident că grosul l-a păstrat pentru el. Căutătorii de comori pot uda piatra de mormânt cu apă de mare, obligatoriu la miezul nopţii şi află astfel locul unde e îngropată comoara. Fetele pot urma aceeaşi procedură, dar numai la miezul nopţii, pentru a afla numele Alesului! - E clar! Mâine dimineaţă, la răsărit, suntem acolo! au decis copiii.     Taţii au fost nevoiţi să străbată pe jos drumul până la mare şi înapoi pentru a aduce apa de mare necesară devoalării secretului.     Exact în momentul în care razele soarelui au ajuns pe marmura rece, Matei aruncă primul jet de apă de mare din PET-ul umplut de tatăl său. Teodora avu grijă să împrăştie lichidul pe întreaga suprafaţă. Cu toţii aşteptau acum cu nerăbdare să se întâmple ceva. Mama Teodorei a făcut o sumedenie de poze ca să rămână mărturie ori să observe mai târziu dacă au scăpat vreun detaliu. Două romburi ieşeau mai în relief. Păreau două creste aşezate pe alte două, cu vârfurile în jos...- Asta ce o mai fi?!- Munţi nu sunt aici...- Să fie valuri?- Nu, pentru că sunt prea ascuţite...Fiecare pornise agale pe alei, încercând să dezlege misterul. Mama lui Matei ajunsese în dreptul faimosului monument al celor doi îndrăgostiţi britanici care şi-au găsit sfârşitul împreună, la Sulina,  William şi Margaret...- W şi M... Hmmm.... Uraa! Am găsit! Veniţi aici! Uitaţi-vă, dacă suprapunem numele celor doi avem M peste W sau invers, e totuna!! Vă amintiţi ce ne-a povestit doamna bibliotecară?! Piratul şi cei doi îndrăgostiţi au fost contemporani. S-a spus chiar că fratele lui Giorghios Kantagouris i-a ucis, drept răzbunare  pentru moartea piratului. Tatăl lui Margaret era şeful Comisiei şi  capul armatei care se ocupa de stârpirea pirateriei. Ultima oară, William şi Margaret au fost văzuţi când ieşeau din far, iar fratelele lui G. K. s-a luat după ei!!! - Mâine, obligatoriu trebuie să mergem la far! au decis, din nou, copiii.     În acea noapte nimeni nu a dormit, cu gândul că poate vor dezlega misterul şi vor da de urma comorii...La ora 10, în prima secundă după deschidere, cele două familii pătrundeau în muzeu. Au căutat toate indiciile posibile printre obiectele expuse. Orice zgârietură din zid au căutat să o interpreteze. După câteva ore au ajuns obosiţi şi deznădăjduiţi în încăperea de sus, cea care adăpostea oglinda uriaşă a soarelui. Matei, ca de obicei, a început să mişte toate rotiţele şi pârghiile posibile... Soarele pătrundea prin geamuri şi făcea o căldură de nesuportat. - Hai să plecăm, nu e nimic aici...Dar chiar în momentul în care să coboare pe scări, Matei mai roti odată uiraşa oglindă. Pentru un moment, razele soarelui au trecut ca un laser prin încăpere şi, proiectate de oglindă, au lăsat pentru o secundă, o imagine clară, un fel de hartă pe zidul farului.- Mai roteşte odată! îl îndemnă Teodora.      Încet, încet, până au ajuns la punctul corect, au rotit oglinda. Fasciculul întâlnea geamul rotund care proteja filamentul farului şi au putut observa că, pe o mică porţiune, sticla era zgâriată, iar urmele proiectau pe zid harta Sulinei şi, din nou, o mare cruce indica probabil, locul mult căutat. Toate aparatele foto au fost puse în funcţiune pentru a imortaliza imaginea. La ieşire s-au întâlnit surprinzător, cu îngrijitoarea din cimitir.- Ce mai faceţi?- Am găsit harta comorii!!!! s-au grăbit să-i răspundă copiii, dar femeia păli la faţă şi dispăru în grabă.- Unde s-o fi dus doamna?      Curatorul muzeului ridică din umeri: 
- Care doamnă?- Îngrijitoarea cimitirului!- Dar nu avem îngrijitoare la cimitirul nostru! E doar un administrator, iar soţia mea mai îngrijeşte pe ici, pe colo, dacă plătesc rudele celor îngropaţi.     Amuţiră cu toţii, adânciţi în gânduri... Dilemele lor s-au cufundat şi mai mult în momentul în care Teodora exclamă:
- Uite-l pe omul în negru!!!      Pentru o clipă, cu toţii au avut ocazia să zărească, de acum celebrul chip cu ochelari şi palărie, care-i privea de la colţul unui bloc de pe mal.- Copii, gluma se îngroaşă!VA URMA...
18. Comoara Piratilor: Capitolul 1 - MISTERUL STATUILOR - Oct 30, 2015 7:46:00 PM


CAPITOLUL  I - MISTERUL  STATUILOR
     Canicula care topea Bucureştiul de două săptămâni i-a obligat pe părinţii bucureşteni  să găsească cele mai potrivite locuri din oraş pentru copiii lor, locuri  unde să se răcorească, dar să facă şi ceva util în vacanţa. Vechea casă a lui Nicolae Malaxa, actualul sediu al Institutului Cultural Român, părea să fie locul ideal, mai ales că îşi deschisese porţile pentru marele public, dar şi pentru ... cel mic! Atelierele de scris poveşti, de pildă, ori cele de fotografie sau desen, puteau umple o după-amiază toridă, aşa că Teodora şi Matei, cu părinţii lor de mână, au păşit în umbroasa  grădină unde, pe vremuri, faimosul industriaş pierdea voit sume fabuloase la poker, în favoarea Regelui Carol al II-lea...      Dar asta e altă poveste... A noastră începe îndată
ce foişorul din curte este ocupat de cei doi copii. Părinţii lor se duseseră în interior pentru detalii legate de programul cursurilor. Teodora şi Matei încă nu-şi vorbeau şi se studiau reciproc, cu priviri aruncate pe rând. Au găsit imediat un punct de interes comun. O pânză veche atârnată de  tavanul  foişorului. Timpul nu a mai avut răbdare cu Matei care imediat a desprins-o din locul unde se afla cine ştie de când. După ce a desfăcut-o, iar praful s-a risipit, amândoi au exclamat: "Ia uiteeee!!!" Pe pânză erau inscripţionate celebrele însemne ale piraţilor, craniul şi oasele încrucişate, iar sub ele un înscris ciudat, cu caractere de neînţeles pentru ei. "?? ????? ????????? ??? ???????. ???? ?? ????!" . Cei doi dau fuga în institut să le arate părinţilor ce au găsit. Aceştia discutau ultimele detalii cu o doamnă, director-adjunct al ICR . Şansa a făcut ca ea să-i lămurească rapid:- Eu ştiu un pic greceşte. Aici scrie: "Capul bătrânului spre răsărit priveşte. Să fie spre sud!". De unde aveţi asta?     Dar răspunsul n-avea de unde să mai vină pentru că, din nou, timpul n-a avut răbdare, iar cei doi copii o şi zbughiseră înapoi, în curte.- Ce vrea să spună asta cu bătrânul? Care bătrân?     Matei  nu i-a răspuns. Privea fix spre singura statuie din mijlocul curţii: un cap de dac, un bătrân în orice caz. Băiatul avea experienţa atâtor jocuri video şi a făcut imediat legătura cu ultimul pe care-l jucase, Indiana Jones. Multitudinea de indicii şi avalanşa de mistere pe care le dezlegase i-au făcut pe părinţii lui să-i interzică accesul la tabletă, telefon sau laptop pe perioada vacanţei, dar iată că orele petrecute în spaţiul virtual păreau că au folosit la ceva.     Matei era convins: Ăsta-i bătrânul! Care altul poate să fie?!      E drept că în curte mai erau o sumedenie de statui kitschoase (cine nu ştie ce-i asta,  să întrebe părintele cel mai apropiat) sprijinite unele lângă altele, de zidul masiv al curţii. Singurele "opere" care ieşeau din rând erau capul de dac şi bustul unui copil, sculptură postată neobişnuit chiar într-o nişă a zidului. Copiii au început să dea târcoale bustului de dac.- Hmmm,  dacă bătrânul e ăsta, răsăritul unde e?     Matei avu o sclipire: -Eu ştiu! Adică... aş putea şti, dacă aveam tableta... Aveam două aplicaţii cu busolă şi GPS, mai zise el cu regret.- Am eu la mine telefonul lui tata! Şi imediat, Teodora scoase aparatul care nu avea acea aplicaţie, dar Matei o descărcă imediat de pe internetul lăsat deschis neglijent de către tatăl Teodorei... - Uite! Spre clădire e estul, aşa că sudul e spre stradă!     Copiii se învărteau de zor în jurul statuii. Cum să-l facă pe bătrân să privească spre sud?- Simplu! Hai să-l rotim. Si Matei începu să tragă din răsputeri de nasul dacului, doar-doar, îl va face să privească unde trebuie. - Hai, pune şi tu mâna! Ca prin minune (cum altfel?!), în momentul în care fata apucă şi ea de urechea statuii, întreg soclul se răsuci mai uşor decât s-ar fi crezut. Speriaţi, copiii s-au dat câţiva paşi în spate (Teodora mai mulţi, în funcţie de gradul sperieturii). Ajunse chiar în dreptul bustului de copil care, miraculos, începu să se încline în faţă, sporind şi mai mult spaima copiilor. Mişcarea statuii se opri cam la 45 de grade (întrebaţi adulţii, din nou, ce înseamnă). Înspăimântaţi că ar putea  distruge bunurile din inventarul Institutului, copiii s-au grăbit să repare lucrurile, până nu-i văd părinţii. O singură persoană părea că-i observă, de la balconul clădirii, printre ochelarii negri şi cu o pălărie cu boruri mari care îi ascundea toată faţa. Teodora s-a dus să repoziţioneze capul copilului, să-l facă să privească din nou spre orizont. Dar, pe semne că pe sub grădină erau o sumedenie de mecanisme care făceau statuile să interacţioneze între ele sau cu alte obiecte pentru că, în momentul în care bustul copilului a revenit la normal, întreaga nişă în care se afla a început o mişcare de rotaţie care s-a oprit abia după ce, sub zid, s-a putut vedea intrarea unei scări în spirală...- Ce facem acum?!!       Fără să stea prea mult pe gânduri, au pornit spre adăncurile pământului. Teodora folosea lanterna telefonului pentru a vedea pe unde merg.      S-au oprit în faţa unei hrube. Pe o masă se afla o casetă foarte veche, din lemn. Odată ieşiţi la lumină, copiii încep să studieze cutia. Nu avea nicio broască pentru cheie sau vreun locaş pentru deblocarea ei... O inscripţie în latină încă se vedea pe capac: "Quattuor manus aperiant viam"...- Ce mai înseamnă şi asta?- E în latină!, strigă omul misterios de la balcon, după care dispăru.- O să folosim din nou telefonul! Intră pe google translate şi scrie fraza asta, propuse Matei- "Patru mâini deschid calea!", exclamă Teodora, după ce citi traducerea online.- Adică?! Şi Matei începu să zguduie cutia. Înăuntru părea că se află ceva pentru se auzea un zgomot ca un fâşâit.- Stai, măi, să nu strici ce-i înăuntru, iar Teodora încercă să-i smulgă cutia. Dar asta a dus la dezlegarea misterului! În momentul în care au cuprins simultan cutia de cele 4 colţuri, capacul s-a deshis. Înăuntru era o bucată de piele albă pe care era desenată o hartă. În acel moment au venit părinţii celor doi copii. Cu sufletul la gură au scultat cele întâmplate în curte şi sub curte, în hruba de sub zid. În momentul în care a venit vorba despre omul misterios de la balcon, taţii au pornit rapid în căutarea lui, dar fără succes. Între timp, Teodora şi Matei se uitau la hartă. Găseau indicii...- Scrie Sulina, aici, jos! - Iar ăsta pare a fi un far!- Locul ăsta cu multe cruci sigur e un cimitir!- Dar crucea asta roşie, ce e?- Neapărat e o comoară! Ce altceva?     Teodora lăsase lumina telefonului pornită, iar când a început să înfăşoare harta a observat două litere mari scoase în evidenţă de lumina de pe partea cealaltă. - "G K!!!" Ce o fi asta? - Galvin Klein, glumi Matei.- Vom afla doar mergând la Sulina! spuseră în cor părinţii, care păreau mai dornici decât odraslele lor să descopere misterul

19. Peisaj de toamna - Sep 18, 2015 8:01:00 PM
     La ce ora a venit toamna? Este deja in padure si eu nici nu am observat-o. Pe unde a intrat? O fi trecut prin spatele meu si eu nu am simtit-o?
     O vad trecand printre copaci ca un creator de moda care isi studiaza cu atentie manechinele pentru a hotari cromatica si stilul.
     S-a hotarat. Stie exact ce are de facut. Imparte cu darnicie culori si lumini filtrate.
     Se transforma apoi in dirijoarea suprema. Coristii stau in fata ei drepti si sobri. Cate unul mai obraznic este pedepsit: pierde dreptul de a purta costumul aramiu. E de ajuns doar un gest si toate frunzele ii cad. Spectacolul continua. Este liniste. Agitatia a incetat. Vulpile roscate s-au cuibarit in vizuina, caprioarele zvelte si cerbii mandri s-au retras.
     Doar o ciocanitoare neatenta sta in varful unui copac. O fi uitat sa se uite la ceas. Toamna surade, insa ii face semn sa taca. Ciocanitul ei sparge linistea si motul ei alb nu se potriveste cu tema aleasa de toamna. Aduce prea mult a iarna, iar toamna nu se grabeste sa plece. Isi iubeste prea mult creatia: calda, linistita si luminoasa.
20. Visul lui Gogosica - Jul 21, 2015 10:21:00 AM
       Catelul pleca scheunand. Stia ca baietii aceia sunt periculosi, dar tot incercase sa se imprieteneasca cu ei. In ziua aceea fusesera mai agresivi decat de obicei, iar unul il nimerise cu un bolovan in picior.
       Stia ca era rupt. S-a refugiat in parc, sub o tufa si s-a ghemuit. In curand a adormit. A inceput sa viseze. In vis ii aparu o zana bruneta, cu parul lung si ochii verzi-argintii. Ii vorbi bland si il vindeca. Apoi ii promise o surpriza. 
       A doua zi, baiatul care il ranise veni si isi ceru scuze. Devenira cei mai buni prieteni. Baiatul avea ochi albastri si parul blond si de atunci avu un temperament bland, care il cuceri pe Gogosica. "Probabil ca asta era surpriza", isi zise el.
       Intr-o zi, baiatul isi lua inima in dinti si decise sa il ia pe Gogosica la scoala. Asa ca ii puse lesa si plecara hotarati. Acolo, toti copiii il mangaiara pe Gogosica si decisera ca era bun de caine politist. Intra insa profesorul, asa ca baiatul il ascunse repede sub banca. Incepura cu muzica. Tot ce auzea Gogosica erau caraituri si mieunaturi. Isi astupa urechile cu labele si se gandi ca profesorul avea nevoie de odihna serioasa. Apoi adormi.
       Se trezi la ultima ora. Ora de matematica. Doamna profesoara nu il vazu si il calca pe coada. Asta il facu pe Gogosica sa se uite jignit la ea, insa doamna nu il observa. Copiii erau foarte buni si raspundeau spontan. Matematica i se paru mai folositoare decat muzica: putea sa adune oasele primite de la colegii baiatului.



Dupa ore, cand ajunsera acasa, Gogosica recapitula ce invatase la matematica: 4, 5, 6, ..., 9, 10. Bun. Suficiente oase. Auzise si ceva despre niste puteri. "Hmmm, un os la puterea a doua? Adica sa manance acelasi os de doua ori?" Nu suna rau, insa era obosit si decise sa se culce si sa se gandeasca la aceste notiuni noi mai tarziu.


Adormi si incepu sa viseze. "Aoleo, poate copiii aceia si-au luat oasele inapoi???" Alerga sa verifice. Doar ca nu isi dadu seama ca visa inca, asa ca dadu doar din labe in aer, ceea ce o distra pe minune pe pisica vecinilor, care mieuna amuzata. "Iar sunt la ora de muzica, se gandi el. Do, mi, sol, do ... dorm."




21. Marea e prietena mea - Jun 24, 2015 7:08:00 PM
by Brenda Stefanescu

       La inceput am urat-o. Era uda si mare si cam galagioasa. Tipa ea, tipam si eu. Cateodata eu tipam mai tare ca ea. Doar ca ea ar fi vrut sa ne imprietenim. Eu eram mai reticenta, pentru ca aflasem ca o cheama Neagra. 'Aoleo, pai daca ma atinge, ma innegresc', ma gandeam.
       Cu timpul insa ne-am imprietenit. Am ajuns chiar sa ne jucam impreuna. Am inceput sa o numesc in gluma Coana Mare.
       Am vizitat-o in fiecare vara. Uneori ma intampina rece si agitata, alteori o gaseam in toane bune. Insa niciodata nu m-am plictiseam in preajma ei. Cateodata imi facea cadouri: imi daruia scoici si melci. Alteori imi fura cate o jucarie. Atunci am inteles cat de imprevizibila este. Insa tot o iubeam.
       Cand am crescut m-am gandit sa o cutreier. Intr-o dimineata ne-am dat intalnire la Constanta. Mi-am dat seama ca are chef de joaca si i-am propus 'prinsea'. Mi-a facut cu ochiul spre sud si am inteles ca trebuie sa ma indrept intr-acolo. Am luat-o la fuga prin podgorii si ne-am reintalnit la Kaliakra. Am intalnit acolo o Coana Mare bosumflata si innegurata. Ma intreb de ce o fi fost asa de suparata. M-a stropit din cap pana in picioare.
       Apoi mi-a propus un joc cu indicii: sa ne vedem la castel. M-am prins imediat: era vorba de Balchik. Am intalnit-o acolo pe prietena mea mult mai calma. M-a zarit inca de pe aleile palatului. Mi-a facut din nou cu ochiul: era mandra de mine, caci stiuse ca ii voi intelege indiciile. Eu eram fericita ca o reintalneam si mi se parea maiestuoasa. Aveam impresia ca din clipa in clipa o sa se reverse dincolo de zare. Ceilalti o priveau cu admiratie, dar nici nu banuiau ce prietenie stransa se legase intre noi cu ani in urma. Dar deodata iar s-a suparat. Cine o fi suparat-o din nou? Era cam irascibila, dar tot ramanea preferata mea. Cu copiii ma mai certam, dar cu ea niciodata.
       Cand a trebuit sa plec mi s-a parut ca s-a infuriat si mai tare. Poate ii parea si ei rau? Mi-ar fi placut sa o iau acasa, dar nimeni nu s-a gandit sa imbutelieze marea. Poate ar fi timpul sa isi creeze propria marca inregisrata: 'Coana Mare'.
      
22. Caut un nor - Jun 23, 2015 7:35:00 PM
by Brenda Stefanescu

       Cunoasteti vreun nor de incredere? Vreau demult sa iau un interviu unui nor, doar ca cei pe care i-am intalnit pana acum erau fie suparaciosi, fie pe fuga. Unul singur a vrut o data sa stea de vorba cu mine. Doar ca parea cam imatur.
       L-am intalnit intr-o duminica ploioasa. M-am ascuns de picaturi sub un copac si am observat uimita ca sub crengile lui era uscat, iar deasupra cerul era perfect senin. De langa piciorul meu am auzit o voce suparata: "Ei! Fii atenta sa nu ma calci!". Uimita, m-am uitat in jos si am vazut un greiere mic. "Scuze, nu te observasem. Si tu te ascunzi de ploaie?" "Da, este singurul loc unde nu ploua." "Asta am observat si eu, dar nu inteleg de ce." "Deoarece un nor tanar nu a invatat inca sa ploua", spuse o voce deasupra noastra.
       Era chiar copacul sub care ne adaposteam. "De unde stii ca e tanar?" l-am intrebat eu. "Il stiu de cand era mic, raspunse copacul. Fratii lui au invatat repede sa ploua. El a fost mereu un rebel. Cand fratii lui plouau, el se uita dupa pasari. Asa m-a observat pe mine. L-am intrebat de ce nu este ca fratii lui si mi-a raspuns ca, in opinia lui, ploaia este inutila. Lui ii place sa se joace cu razele de soare, sa fugareasca pasari si sa se admire in oglinda apelor. E un tip cam superficial. Mie in schimb imi place ploaia. Imi da putere."
       In acel moment intra si greierele in vorba: "Din punctul meu de vedere, ploaia este inutila si doar imi ingreuneaza viata. Imi dezacordeaza vioara, imi uda fracul si imi pleosteste antenele."
       "Ma bucur ca esti de acord cu mine", spuse norul cu seriozitate. "Este doar pierdere de vreme. Este mult mai interesant sa cunosti pasari si copaci noi", incheie el.
       "Bine, dar ai de gand sa ramai toata viata un nor fara ploaie?" l-am intrebat eu.
       "Da, mi-ar placea mai mult sa fie un nor de soare", raspunse acesta.
       "Si fratii tai ce spun?"
       "Cui ii pasa? Ei fac tot ce le spune profesorul de ploaie. Mie mi se pare un tip plictisitor."
       Era clar ca era un tip superficial si nu aveam ce discuta cu el. De aceea va intreb: nu cunoasteti un nor serios?      
23. Ultima zi din viata unei frunze - Jun 23, 2015 12:41:00 PM
by Brenda Stefanescu

       Era odata, intr-o padure un copac fermecat, al caror frunze spuneau vara povesti copiilor care vizitau locul. Spuneau si povesti la cerere, dar se intampla si sa inventeze, iar copiii ascultau fermecati. Unii, mai indrazneti, le cereau frunzelor aceeasi poveste din nou si din nou, pana se insera; sau le rugau pe frunze sa inventeze povesti noi, iar ele nu stateau pe ganduri. Dar exista o regula pentru frunze: cand florile incepeau sa se ofileasca si gazele sa se adaposteasca, frunzele trebuiau sa taca si sa se lase pictate de Toamna, pentru a nu-si risipi energia si a putea porni din nou motorul povestilor in primavara urmatoare.
       Toamna era o artista deosebita, insa cam nepravazuta, ca toate artistele: nimeni nu stia cand soseste. Uneori venea brusc dupa o zi frumoasa de vara. Alteori, ii permitea verii cateva zile mai racoroase, pentru ca frunzele, florile si gazele sa se obisnuiasca cu ideea sosirii ei.
       Intr-un an, una dintre frunze se gandi sa mai povesteasca ceva chiar atunci cand ar fi trebuit sa se lase pictata de toamna. Deci incepu sa povesteasca, iar suratele ei, vazand ca nu pateste nimic se pornira si ele sa turuie. Toamna s-a amuzat la inceput de curajul frunzelor si nu le-a pedepsit pentru indisciplina. Insa toamna nu venea niciodata singura: era intotdeauna insotita de varul Vant. Asa ca, exact cand frunzele erau mai entuzismate si credeau ca li se va permite sa isi continue povestile si in anotimpul rece, sufla Vantul si le arunca pe jos. Vantul nu avea deloc o fire de artist: nu gusta povestile, nu avea mila si nici simtul umorului. Doar frunza care incepuse prima sa povesteasca ramase mai departe in copac. Toamna poate ca ar fi iertat-o, insa Vantul se ambitiona si sufla mai tare. Frunza era prea firava ca sa reziste, asa ca fu si ea doborata la pamant.
       Biata frunza incapatanata intarziase prea mult si Toamna nu a mai apucat sa o picteze pentru a-i pastra energia. Se stinse imediat dupa ce cazu la pamant. De atunci, toate frunzele vor sa reuseasca cumva sa-l infranga pe Vant. Ar cere ajutorul Toamnei, insa se tem ca aceasta nu isi va trada varul. Fiind vorbarete, peste vara se iau cu povestile si uita. Insa imediat ce incepe Vantul sa sufle, isi aduc aminte de planul lor si incep sa vorbeasca repede-repede, toate in acelasi timp, incercand sa gaseasca o solutie rapida. Uneori se cearta cu el si incearca sa il sperie. Pana acum nu au reusit. Insa atunci cand sufla Vantul, inseamna ca frunzele s-au pornit din nou sa se razboiasca cu el.
24. Cele 3 pahare - Jun 21, 2015 8:41:00 PM
by Brenda Stefanescu      


       Erau trei si erau imbufnate. Unul era ciobit. Se revazusera dupa mult timp. Se minunau de cat de mult se schimbasera. Se stiau de cand erau doar niste fire de nisip.
       Capatasera forma in acelasi atelier. Traisera impreuna emotia momentului in care au devenit incandescente si sticlarul a suflat prin tubul acela lung. Atunci si-au promis sa nu se desparta niciodata.
       Dupa un timp au ajuns pe raftul unui magazin, de unde au fost cumparate de un domn care parea simpatic. Era destul de tanar si ordonat si le-a placut ca isi tinea casa curata.
       Cu timpul, barbatului a inceput sa ii placa bautura, asa ca unul a devenit pahar de tuica, altul de rom si al treilea de bere. Nu prea stiau aromele acestea, asa ca la inceput le-a amuzat. Apoi, bautura a aparut tot mai mult in casa si barbatul a devenit dezordonat.
       Intr-o zi, dupa ce au baut impreuna, un prieten s-a gandit sa faca o gluma proasta si a luat unul dintre pahare. Acesta nu a avut parte de o viata usoara, deoarece ba l-a mai trantit motanul casei si s-a ciobit, ba l-a uitat stapanul si s-a prafuit.
       Cum au ajuns la talcioc, nu-si mai amintea niciunul. Dar s-au recunoscut imediat. Si-au zambit stirb. Si-au povestit toate necazurile, ciobiturile si crapaturile. Si-au amintit momentele de inceput, din sticlarie. Tare si-ar fi dorit sa fie din nou tinere si frumoase. Dorinta le-a fost indeplinita de un artist care le-a observat si a stiut imediat cum sa le foloseasca.
       Din atelierul lui s-au trezit direct pe podiumul unei expozitii pentru tineri artisti. Tanarul lor stapan transformase cu talent trei vechituri in trei trofee. Se priveau cu mandrie. Si-au facut discret cu ochiul: amarul luase sfarsit.