Despre mine

Andreea Vasile

Blogs Home » Personal » Personale » Just Cata

Just Cata

Cand nu ai nimic de spus.. inseamna ca ai mult de cautat! (The simple thoughts of ... Cata)

Articole Blog

01. Mamă de Andrei - Pași - Nov 10, 2018 8:47:00 PM
Azi ai făcut primii pași. Da, am scris pași. Tu singurel. Nu ai avut nevoie de nimeni sa te susțină. Nu ai avut nevoie de reazem sau de altceva. Ti-ai folosit piciorusele carnoase și te-ai apropiat mai mult de independență. Un cuvant atât de mic pentru o acțiune atât de mare.
Esti un băiat independent de ceva vreme. Ești un băiețel sigur si ambițios. Ai știut dintotdeauna de ce ai nevoie si ce trebuie sa faci pentru a obține acest lucru.
Ai vrut sa stai pe burtica, te-ai rasucit si din acel moment nu a mai fost noapte in care sa stai pe spate. Degeaba visam eu ca trebuie sa te asez pe o parte sau pe cealalta, tu te întorceai cum voiai.
Ai vrut sa stai in fundulet, te-ai așezat. Ai găsit acea suprafață de care te poți ține astfel încât sa stai in fundulet. Ooo si ce bine se vede lumea de aici.
Ai vrut sa te ridici, te-ai ridicat! Marginea patutului e scrijelita de cei doi dințisori pe care ii aveai atunci si pentru ca iti doreai sa ajungi la cea mai înaltă bucată de lemn ti-ai pus forța in picioare și ai împins. Te-am găsit zâmbind din toată inima, tinandu-te de marginea patului și spunandu-mi fără cuvinte "Mamă, uite cât de înalt sunt! Ajung la bucata de lemn pe care mi-o doresc!". Desigur după aceea ai infulecat lemnul cum mănânc eu ciocolată!
Acum mergi. Omulețul meu crește pe zi ce trece și mă gândesc cu oroare la ziua în care nu vei mai avea nevoie de mine... Mami, ramai copil pentru mine, încă puțin!
02. Cătălina și explozia din minte - Nov 10, 2018 8:41:00 PM
"Femeia la naștere își schimba complet gândirea. În mintea ei are loc o explozie și pac, nimic nu mai e la fel". Asta îmi zicea în urma cu ceva ani, un coleg. Mă amuza că are o părere atât de sălbatică despre un lucru atât de natural. Cum poate sa fie atât de inapt sa considere că o femeie își pierde mințile când naște? Și apoi am născut...A exagerat un pic omul, dar nu cu mult. De când am născut mi s-au schimbat întâi prioritățile, apoi dorințele și ultimul, dar nu cel din urma, cheful. Omulețul mic, pe care îl porți 9 luni în pântec, inevitabil îți va schimba prioritățile în viață. Mai ales când, din momentul în care ți-a prins pentru prima oară degetul cu mânuța, nu mai vrei sa îți dea drumul. Apoi, când îți zâmbește și râde... Ce alt miracol mai poți avea în viață? Normal ca îți schimbă prioritățile. Vrei sa petreci mai mult timp cu el, lângă el, pentru el. Plus ca deși începutul este mai denivelat, cu timpul un copilaș sudează o familie, îi dă un scop mai clar, mai frumos. Deja nu mai poți risipi timpul, pentru ca întotdeauna vor fi doi ochișori mici care vor privi  Nu vrei sa îi dezamăgești, nu? Chiar și atunci când vrei sa stai un pic liniștită, pe budă, ca tot omul. Oare când o sa ma pot "bucura" din nou de aceasta minunata experiență?Mă gândeam zilele astea cu un pic de dor, la Cătălina din trecut. Oare as vrea-o înapoi? Este și va fi mereu o parte din mine, dar cu siguranță nu mai face parte din cotidianul meu. Cătă din trecut, cu memoria ei, calmul liniștitor, miserupia, micile înjurături? Pasarea de noapte, fumătoarea, iubareata?Explozia din capul meu a făcut loc unei Cătă explozive, furioase, mârâite, nerăbdătoare. Și nu, nu cu Andrei.. Cu restul. Vreau o cale de mijloc. Vreau sa o găsesc pe Cătă de mijloc. Trebuie sa o găsesc! O sa o găsesc! 
03. Mamă de Andrei - Începuturi - Nov 9, 2018 2:58:00 PM
Daca m-ai fi intrebat anul trecut pe vremea asta dacă o sa fiu mama, ti-as fi raspuns "in nici un caz". Si totuși Ianuarie 2018 ma găsește mama unui Piscotel incredibil de iubibil de 2 luni minunate. Grele, dar minunate.
Cand ma gandesc la mutrisoara lui nervoasa ca nu mai vrea sa pape san, zambesc, il pup pe frunte, il calmez si ii pregătesc formula. In urmă cu o lună nu eram deloc asa senina. Sau linistită.
Aveam impresia ca nu sunt in stare sa fac nimic potrivit. Nici cel mai basic lucru de mamă, alaptarea, nu îmi ieșea! Auzeam in jurul meu povești frumoase, iar cele care nu erau asa frumoase aveau mame eroine in centru. Nu ca mine, o mama pur normală. In prima săptămână de mămică a venit un consilier in alaptare. Eram sigură ca o să fie fix ceea ce îmi trebuie. Ei bine... Nu a fost pe gustul meu sau noi nu am fost pe gustul ei. Ideea este ca după 5 minute in care m-a văzut cum alaptez, s-a uitat la Andrei care începuse sa plângă și a si pus verdictul problemei mele : fren lingual scurt. Apoi inca vreo 20 de minute a vorbit despre asta. Apoi a plecat. Dezamăgită de aceasta experiență am mai incercat să mă descurc singură.
Cred ca aici e momentul in care dacă nu ai pe cine trebuie lângă tine, clachezi. Îmi uram jumătatea in ultimul hal. Îmi venea să urlu la el și să sar pe el din orice motiv. Că trebuie să mă ridic din pat, că trebuie să mănânc, că trebuie să respir. Dar cel mai mult din cauză că numai eu aveam sâni de alaptat! Noroc că el reacționa diferit "Iubita mea, trebuie sa papi" si o îmbrățișare. "Iubita mea, dormi ca stau eu cu bebe!", "Iubita mea, dacă nu mai poți, ii dăm doar formulă, nu mai plânge!" hop o altă îmbrățișare.
Am decis să mai acord alăptării o sansă. Deja Piscotel nu mai stătea la sân aproape deloc. Norocul a venit cu Ana, datorita căreia am reușit sa alăptez până la 6 luni. S-a văzut clar diferența. Ana, de cum l-a văzut pe Andrei l-a luat în brațe și a început sa vorbească cu el, a început sa ma roage sa ii arat cum îl alăptez.. Trei ore mai târziu, cu ajutorul unor mameloane de silicon, Andrei a avut o masă copioasa de Titi. Nu cred ca pot explica sentimentul pe care l-am avut când în sfârșit am putut sa îmi folosesc sânii în scopul pentru care au fost creați. E unic și prețios!
04. Mamă de Andrei. Primul episod de groază! - Nov 9, 2018 2:50:00 PM
Ma uit la mânuța ta mica strivita de banda branulei. Ma uit cu groază si cu o neputință ce doare.
Nu știi cu adevărat ce este neputința până nu ajungi într-un astfel de moment, in care slăbit, el este incolacit in jurul tău și tu, cea care ar trebui sa il protejezi indiferent de circumstanțe nu ai ce sa faci. Poți doar sa astepti si sa te rogi. Te rogi la Dumnezeu, la Sfinți, la Îngeri...
Mă uit la mânuța ta mică cum îmi ține degetul ferm. Îmi vine sa plâng atât de tare că încep sa tremur ușor. Observ ca te miști și ma opresc. Tu ești mai important decât orice slabiciune de-a mea.
Spitalul de copii e plin de pacienți. Aparent e epidemie de enterocolita si noi facem parte din cei "norocoși". Doctorita tânără, eu zic pe la max 30 ani, ii spune asistentei "Uite [arătând spre al meu bebe], nu are nici un an si ar trebui sa il tin aici... nu mai sunt locuri. Il externez ca nu mai sunt locuri. E normal?"
Mă uit la mânuța ta mică si mă simt invizibilă, deoarece aceasta e o situație în care nici un giumbusluc învățat până acum nu îți aduce zâmbetul pe buze.
"Sunteți de acord sa ii punem branula? Este deshidratat!" ma întreabă ferm Doctorita. "Da".
"Vino sa ii pui branula și ăstuia mic... Da stiu.. nu a făcut anul!"
"Va rog să ne lăsați sa ne facem treaba doamnă". Aud ca prin vis cand bebe meu începe sa urle. Sunt împinsă usor in alta cameră chiar dacă spun "stau eu.. stau lângă el". Sunt împinsă din nou, chiar dacă încep sa plâng.
"Mai rău faceți dacă stați aici"!
Observ cum ii pierde urma din mânuța si mai încearcă o dată. Urletele ma fac sa ma cutremur si sa îmi repet in minte EȘTI O MAMĂ GROAZNICĂ!
"Nu pot, încearcă si tu" spune asistenta pe lângă care trec spre a ma duce la el si a-i prinde fetisoara ingrozita "sunt aici mami, sunt aici lângă tine. Chiar dacă nu ma vezi, sunt lângă tine!" Sunt împinsă iar afară.
Asistentul care trece pe lângă noi pare amuzat "ia uite, copilul plânge înăuntru si mama afară"
Din fericire el reușește sa ii pună branula in cealaltă mâna. Cred ca băiețelul meu este epuizat de cât a urlat. Are forța doar să se agațe de mine. Cât mă urasc!
Ma uit la mânuța ta mică si mă intreb de ce nu am nici o putere magică?
(a trecut episodul, suntem bine și Andrei este fericit, vesel și din ce în ce mai minunat!)
05. Mamă de Andrei - Feb 28, 2018 8:29:00 PM
Au trecut 4 luni de cand ești in viata noastră. 4 luni atât de scurte si totuși atât de lungi.
Ma uit la tine cum dormi. Este prima oară cand adormi singur, fără suzi si fără mâinile mele. Deși am încercat sa nu te tin prea mult in brațe, în ultima perioadă ziua, te adorm in brațele mele si te țin apoi pe mine cât pot de mult. Când ridici ochișorii, semn ca te-ai trezit încerc sa îmi scrijelesc in minte imaginea ta, pentru a o avea toata viata. Nu este zi sa nu ii mulțumesc Celui de sus pentru ca exiști. In urma cu 4 ani, cand l-am cunoscut pe tatăl tău nu vedeam atât de departe in viitor. Nu știam ca acele ore bucurandu-ne unul de compania celuilalt vor duce aici. Era unul dintre mulți. Și totuși, am realizat ca el este exact ceea ce lipsea în viața mea. Doza aceea de morocaneala, romantism, dragoste, pe care mi-am dorit-o. Perfect pentru mine. Perfect pentru amândoi.
Ma uit la tine cum dormi si imi dau lacrimile de fericire. În ultima perioadă acest lucru se întâmplă des. Ai inceput sa faci niște lucruri care imi arată cat de mult evoluezi. Te iubim, Andrei. Sper ca intr-o zi sa citești aceste rânduri si sa știi ca ești cel mai minunat om din viața noastră (sunt sigură ca tatăl tău ma aprobă!).
Mă uit la tine cum dormi si sper sa îți fiu cea mai bună mamă, sa te țin de mâna de la primul pas și sa te prind dacă va fi nevoie si să te susțin de fiecare dată! Am încredere de pe acum în tine! Știu deja ca ești perfect si sunt sigură că peste ani nu vei fi mai prejos.
Mă uit la tine cum dormi... Te iubește mama!


06. Mama... O Doamne! - Nov 15, 2017 5:27:00 PM
18.10.201712:15 Am tot miscat picioarele. Am inteles ca face bine. Aparent in vreo 10 minute o sa fiu transferata de la terapie intensiva catre rezerva. Dupa numai 8 ore. Trebuie sa fi mers totul ca pe roate in operatie daca deja ma "elibereaza". Am o teama cand vine vorba de scos sonda. Mai bine nu citeam cele 100 de povesti despre cezariana. Acum parca aud toate vocile de pe net. Gagica de la terapie imi spune ca nu ar trebui sa imi fac probleme. Si o scoate. Ce-i drept nu am simtit nimic. Absolut nimic. Ma ridic cu ajutorul ei si ma asez pe scaunul cu rotile de langa pat. Ok. Nu este deloc rau. 13:20 Mi l-au adus pe Andrei in camera. Este langa patul meu. Ma uit hipnotizata la el. Dumnezeule, este atat de frumos! Mi-a spus asistenta de la neo ca a facut furori. Are parul negru si des, si fetele de la neo l-au zburlit cu totul. Este atat de mic si infasat. I se vede doar caputul. Parca este un strudel cu surprize. Nu-mi mai pot lua privirea de la el.
19:30 Nu e așa rău. Daca totul merge bine, in câteva ore o sa urc/cobor scări. Andrei a stat toată ziua cu mine. L-am pus la sân, dar nu s-a întâmplat nimic. El nu a supt, eu nu am avut lapte. A fost asa ciudat sa il țin in brațe. Mi-a fost frică sa il iau singură. O sa plec cu el acasă in 3 zile si mie mi-e frica sa il iau singură in brațe. E un început bun. NOT! Sun la asistente ca vreau sa ma duc la baie. Nu e cea mai faină opțiune, sa stea cineva cu tine cat faci treburi, dar dupa ce mi-a strâns asistenta de la terapie intensivă sfarcul, ca sa il atașeze pe Andrei, parcă nu mai știu ce înseamnă intimitatea. Tanti ma tine strâns. E deja a treia oară cand facem asta. Stand pe toaleta realizez ca ceva nu este in regula. Aparent am zis asta cu voce tare, deoarece tanti apare in fața ochilor semi închiși. Nu mai am forța sa fac nimic si simt cum energia imi dispare si un val de vomă imi urca spre gât. Pe ușa de la baie mai intră încă două asistente si toate trei ma așează pe podeaua baii. Una imi ridica picioarele in sus, alta imi uda fata si a treia mișcă o hartie încercând sa îmi facă aer. Încep sa imi revin si un lucru e clar : nu o sa mai vin la baie niciodată.
22:00 In sfârșit am realizat de ce mi-a fost rău. Nu am mâncat cine știe ce de ieri. Astăzi am avut o supă pe la prânz, pe care nu am terminat-o ca sa nu ma duc la baie si cam atât. După minunatul episod de pe podeaua baii apare miraculos o cină copioasa. Eh, nu a fost asa mare, dar a fost. Andrei a fost luat încă de cand mi-a fost rau. Deja imi este dor de el. Am primit si doua somnifere. Sper sa dorm mult. Trebuie sa imi revin rapid! 
07. Mama... in sfârșit!! - Nov 7, 2017 9:49:00 PM
18.10.2017
2:15 Am telefonul la mine, deoarece asistenta a spus ca il pot lua in eventualitatea in care doctorul e de acord cu mine. Da, este momentul sa imi sun soțul. Incontrolabil mâna imi tremură. Ba nu, tremur toata. Operatie. Prima operație din viața mea. Suna o dată. Cum o sa ma descurc cu operatia? Tăiată si cu dureri? Suna a doua oară. Cum o sa ma aplec sa imi iau băiatul in brațe? Suna a treia oară. Si cu laptele? Dacă nu o sa am lapte? Ce o sa fac? Suna a patra oară. Alex? Simt cum incep sa se adune lacrimi in ochi. De când sunt gravidă am plâns ca un prunc. Aparent continui șirul. Mai formez o data numarul. Ma operează. Da, tremur toată. "Alo?!" In sfârșit!! Iubitul meu, hai. "Ce? Unde?" Hai la spital e momentul. Nu reușesc sa ii spun ca imi vor face cezariana.
2:35 Sunt întinsă pe spate. Imi clantane dinții in gură. Ce e drept nu-mi mai simt picioarele. Ba da, stai. Le simt, dar parcă sunt ale altcuiva. Alex a sunat mai devreme si a vorbit cu asistenta. Le spun ca vreau sa il pup. Știu ca nu vrea sa participe la naștere, dar vreau sa il pup. E barca mea de salvare. Simt ca nu o sa mai tremur atât dacă o sa ma pupe. "Ce, tatăl nu participa?" Nu. Dar lasati-l sa ma pupe. Va rog. Dupa ce termină tot de pregatit, intorc capul si il văd. Cred ca imi citește panica din ochi, deoarece se apropie de mine. "Doamnă, nu țineți capul așa. O sa va doară capul dupa operație." Da, parcă imi aduc aminte ceva de la curs. Dar trebuia sa il văd pe Alex. Trebuia! Se apropie de mine si ii simt mainile pe cap. Ma mângâie pe cap. E aici sa stea. Si sa ma mângâie pe cap. As vrea sa plâng de frică și sa ii spun ca il iubesc. Ca mâinile lui ma fac sa uit ca sunt aici pe masa de operație. Cumva se estompeaza glasurile din jur si toate simțurile imi sunt ancorate la tample, catre degetele lui Alex. Te iubesc!
2:58 "Puteti veni aici" ii spune asistenta lui Alex. El se ridica si mie imi sta inima. Ar trebui sa aud ceva, nu? Si se aude. Un carait micut, apoi un urlet de-a dreptul. Clar si raspicat, Andrei ne anunță ca a sosit. ANDREI, BINE AI VENIT IN VIAȚA NOASTRĂ!! Imi vine sa urlu ca nu il pot vedea. Ca nu il pot tine in brate. Sunt pe masa asta nenorocită si nu imi pot vedea băiatul. Te iubeste mama, Andrei. Si desi ma tin tare sa nu plang, deodată asistenta mi-l așează pe obraz. "Hai sa o salutăm si pe mama!". Incredibil ce micuț e. Caldura pe care o emană isi lasă o amprenta pe obrazul meu. Ce frumos ești. Ești atât de minunat. Doamne, e al meu? Parcă il am de o vesnicie pe obraz, si totuși parca il am de 2 secunde. "Gata, trebuie sa plecăm. Tăticule, hai si tu". Si rămân iar pe masa de operatie. Cu un soț si un bebeluș nou născut la un etaj mai sus. Îmi clantane dinții in gură si imi curg lacrimile pe obraji. Cineva a schimbat poziția lampii de sus si acum pot vedea ce se întâmplă in zona burticii. Credeam ca Anatomia lui Grey e departe de adevăr, dar observ ca nu. Parca văd matele si mâinile doctorilor cum se mișcă. Sunt fascinată.
4:23 Am ajuns la terapie intensivă. Încă nu imi simt picioarele. Nu trebuie sa imi mișc capul decât stanga dreapta, nu sus jos. Sa țin minte. Nu vreau sa ies cu o cefalee acuta din spital. Vad o asistentă cu piscotul pe care l-am avut pe obraz mai devreme. Mi-l aduce si mi-l pune la piept. Doamne ce mic este! Ce firav! Ce impaturit. Asistenta imi scoate sânul din cămașă si încearcă sa introducă sfarcul in gurita lui Andrei. Serios? Așa se pune la piept? Eu nu ma pot misca deloc. Am patul aproape drept. Ar trebui ca Andrei sa prindă instinctiv din sfarc si sa suga? Nu o face. Totul dureaza 20 de secunde maxim. "Nu suge" spune asistenta, de parcă nu as fi observat. Serios? Asta e tentativa de a-l pune la piept dupa naștere? Lamentabil! Mi-l mai pune pe o dată pe obraz. Andrei? Mami o sa se facă bine si o sa te țină in brațe si o sa te alinte, si o sa iti cânte si o sa iti bage sfarcul ăla in gură, si o sa te alapteze si o sa îți ofere dragoste necondiționată cat timp va trai!!
08. Mamă : ma taie! - Nov 7, 2017 7:04:00 AM
18.10.2017
1:30 In sfârșit am chemat-o pe tanti cu TNS. Contractiile sunt din ce in ce mai puternice. Sau cel puțin eu asa le simt. Rămân fără aer timp de cele 45 secunde in care simt durerea și clipul de pe youtube nu pare sa fie foarte util. Inspira 1,2,3. Expira 1,2,3,4. Sa-mi bag toată ****. Dacă ăștia se așteaptă să nu injur ca la usa cortului, nu știu cu cine au de-a face. F***-i!! $*%@€&3€»[<. Ca si cum contractiile nu ar fi suficiente simt cum incepe sa iasă apa dintre picioare. SUPER!! IN P*** MEA!!! Dacă ăsta ar trebui sa fie un sentiment înălțător, sunt departe de el. Foarte departe. Apare si asistenta. Rușinată ii spun de apa ce mi s-a prelins pe saltea. Nepăsătoare imi spune ca nu am contractii asa mari. Frate, serios?!?! Dacă astea nu sunt contractii mari, ce rahat fac la alea mari. Mai vine o contractie si simt cum imi inclestez dinții. Aproape ca aud cum crăpa smaltul si imi imaginez cum la sfârșit de travaliu sunt stirba. "Chiar va dor așa tare contractiile?" Ma întreabă asistenta văzând probabil fata-mi terminată. Mă gandesc la Adi Despot "trei in p*** mea" si ma limitez la a da din cap. "Haideți ca vorbesc cu medicul de gardă." Pot sa il chem pe soțul meu? o intreb semi panicată, realizând ca nu vreau sa mai stau singură. Nu mai vreau. "Inca nu, haideți să vedem ce zice medicul de gardă"
1:40 Nu-mi pot stăpâni lacrimile. Nu vreau sa fiu singură. O contractie imi aduce aminte de ce sunt aici. Pe lângă dureri, mai am si sughituri, si ma înec cu lacrimile. Nu mai vreau sa fiu singură. Îl vreau pe Alex. Inspira 1,2,3. Expiră 1,2,3,4. "Doamnă, va doare asa tare?" Ma întreabă asistenta care tocmai ce a intrat iar. Ma așteptam sa dureze mai mult. Ma gandeam ca medicul de garda e ocupat cu alti pacienți. Ca va dura o veșnicie sa ma vadă. Ei bine nu. 2 minute. Atât a durat. "Doamnă?" Imi vine sa ma trântesc pe podea si sa urlu IL VREAU PE ALEX!!! In loc de asta ma ridic cu greu din pat, cu lacrimile încă curgand siroi, ii spun ca "de la emoții" si "putem merge".
1:50 "Doar un deget" zice medicul de gardă in timp ce împinge degetul in placenta. Da, este in interior! Doare ca dracu si imi vine sa o ciufulesc, dar intre contractii si cina "fastuoasa" nu mai am energie sa strang oameni de gât. "Observi?" O întreabă pe asistenta. "Da. E verde!". Ok. Il chem pe doctor. "Doamnă, stați linistită. Il chemăm pe domnul Doctor." E ca si cum ti-ar spune, luați loc, avem sa va dam o veste. Ce cacat e verde? Nu sunt dilatată suficient. Doar 1 cm. Si contracțiile nu ar trebui sa fie asa dureroase. Ce se întâmplă aici? Alex? Unde ești?!?!
2:00  "Doamna Donca... avem doua opțiuni." Imi spune dl Doctor, după ce si-a introdus si el in prealabil degetul in placenta si a verificat culoare, stadiu si toate cele. Cand auzi treaba cu doua optiuni, iti îngheață un pic sangele in vene. Două opțiuni. Una mai rea si una mai puțin rea. Sau ambele rele. Sau??? "Putem încerca sa nasteti natural. Poate dura peste 5 ore, si chiar si asa, sunt sanse de peste 80% sa ajungeți tot la cezariana. Cordonul bebelusului este in jurul gatului. Lichidul amniotic este verde si ăsta este un semn de stres bebe. Procesul in sine ar putea cauza suferinta bebelușului." Imi vajaie capul. Suferinta bebe. Sub nici o formă, ii spun slăbit. "A doua opțiune ar fi cezariana." Fie, cezariana. Oricum, la ce dureri aveam, erau mari șanse sa le cer eu cezariana in maxim o oră. "Ok. Pregatiti pacienta". Si ALEX???
09. Mamă! Mamă... Mamă?!?! - Nov 6, 2017 10:59:00 AM
17.10.2017
9:00 M-am trezit cu o senzație de umezeala in pantaloni. Mi-am zis ca asa trebuie sa se simta cand se rupe apa. Sigur asa se simte. Asta e momentul. Intru in travaliu! Andrei, ești cel mai punctual copil din lume!!
9:15 Ok. Nu este apa! Este dopul. Mi-a ieșit dopul. Ce ciudat. Parca as fi o sticlă de sampanie careia i-a sarit dopul. Ce zicea doctorul? Sa nu ma panichez? Sa nu sar de urgență in taxi? Oare sa il sun pe Alex? Hai sa fac o baie inainte.
10:30 Suntem la Regina Maria. Panică maximă din partea tuturor. Formulare peste formulare. Eu stau calmă si le spun ca nu o sa ma internez, e doar dopul. Alex e la fel de calm.
11:30 E oficial. Sunt internată. Nu am contractii, nu am apă, am doar o cămașă de noapte si o colegă de rezervă. Mai facem un TNS sa vedem starea celui mic. Contractiile sunt mici, de aceea nu le simt. Nu am mâncat nimic, in afară de o amarata de plăcintă cu brânză si stomacul imi face nazuri. Parcă ma ia cu leșin. Lasă ca se servește masa la 14:00 si o sa mănânc atunci.
16:00 Inca nu a venit nimeni cu prânzul. Nici apă nu am primit încă. Alex a plecat si vine mai pe seară. Intreb de mâncare. Nu mai pot gandi de foame. Colega mea deja seamănă cu o bucata de ceafă de porc. Sau o salată. Sau ambele.
16:30 INCREDIBIL!! Nu o sa mănânc pentru ca nu se stie dacă nasc. Nu am contractii, nu am nici o schimbare in statutul meu de gravida. Si cu toate astea nu mananc. Si nici nu o sa mănânc, ca nu se știe. Sunt atât de lipsită de vlagă ca nu am energie sa ma cert cu nimeni.
18:00 O sa mănânc cina. 'Sa mâncati tot, da?' mi se transmite de catre o asistenta. Femeie, imi vine sa mănânc si caserola de plastic in care mi-ai adus mancarea. Tot înseamnă o bucatica de pește cu niște piure. Aș mânca si masa pe care e pusa caserola.
20:00 Ii spun lui Alex sa stea liniștit. Sigur nu vine Andrei astăzi. Colega de rezervă a născut prin cezariana si probabil se afla deja la terapie intensivă. Soțul a venit cu bebicul in cameră. E atât de fericit. Intr-un final rămân singură in cameră. Eu si cartea mea. Andrei sigur nu vine astăzi.
23:00 Tocmai a plecat tanti cu TNS-ul si ceva se schimbă. Asta este contractia oare? O durere intensă in partea inghinala ma lasa fără aer. Am uitat tot ce am citit si ce am aflat in ultima perioada. Cum trebuia sa respir? O sa-mi bag ****. Încerc sa ma țin de suportul patului si sa imi aduc aminte sa respir. 45 secunde trec de parcă ar fi ore. Asta e contractia ușoară?? La naiba. Oare sa o chem pe tanti cu TNS iar? Nu. Doctorul spunea sa aștept contractii din 6-7 minute, care sa dureze un minut. Deci sa le monitorizez. F**k mai vine una!! Deci cum sa respir?!?! Cacat!!!
10. Aventuri in Romania - Jan 4, 2017 9:57:00 AM
Oh, blestemată sa fiu! Eu si neștiința mea! Cum sa nu imi treacă prin cap ca pe lângă numerele roșii provizorii inmanate de oficialul public de la inmatriculari, trebuia sa primesc si o foaie de autorizație?!? La cate mașini nu am avut, trebuia sa știu ceva legat de masina. Trebuia sa caut pe net si ce acte primești o dată cu numerele roșii, nu doar de ce acte ai nevoie. Oh blestemată ființă ce nu mi-ai aparut in cale sa-mi luminezi mintea cand am terminat in 10 minute întrevederea la înmatriculare! 10 minute în România e ca un orgasm porcesc! Sună prea bine ca sa fie adevărat. Si cu toate astea, eu m-am îmbătat cu apă rece și mi-a plăcut. Și acum trebuie sa imi placă și coada, și nepăsarea, și cascada de nervi in care ma scufund. Oh, blestemată sa fiu! Eu și neștiința mea!!
11. Prima oara la returnat, ultima oara in Stradivarius! - Jun 10, 2016 6:10:00 PM
08.06 Entuziasmata ma intrept catre magazinul meu preferat. Jumatate din garderoba e de la ei, sa nu mai spun genti si esarfe. Daca as putea, as cumpara magazinul, doar sa pot lua cate haine imi doresc, cand imi pofteste inimioara. Afara, manechinele poarta sandalele care mi-au atras atentia cu o zi in urma si ma rog din suflet sa aiba 38. Intru in Stradivarius si caut locatia cu sandalele mele. Scormonesc magazinul dintr-un colt in celalalt si in cele din urma gasesc ultimele 2 perechi. "40.. Oh nu!" imi spun aproape cu lacrimi in ochi in timp ce verific prima pereche si imi indrept privirea cu disperare spre ultima mea sansa. "38!! OMG!! Thank you God". Le inhat si ma plimb cu ele prin cabina. Sunt fixe, nu se misca. O urma de teama imi vine in minte si ma intreb daca nu cumva ar trebui sa incerc si un 37. Sunt fixe. Intreb de siguranta daca nu cumva au 37. Nu au. Si totusi sunt fixe. Sunt ale mele si nimic nu ma va mai separa de ele!!!
09.06 Deja sunt imbracata cu outfitul ales pentru sandalute. Inca de cand le-am cumparat am vizualizat cu ce s-ar putea potrivi si acum e momentul preafericit sa imi admir alegerea. PERFECT! Sunt geniala! Sanaduletele sunt geniale!! Il sarut pe Alex, imi iau geanta si o tai la munca. Pe scari, realizez ca picioarele incep sa imi alunece din sandale. De la 5 pana la parter, deja talpa este intr-o pozitie ireala. Incerc sa imi retrag calcaiul catre marginea sandalei, fara a reusi. Imi zic ca nu e chiar asa incomod si ca se vor aseza mai bine pe masura ce merg. 5 minute mai tarziu, ma uit catre autobuzul ratat din cauza vitezei incredibil de mici cu care am inaintat si realizez ca am incercat sa merg pe varfuri. Pozitia in care mi se afla talpa este departe de cea in care ar merge un om normal. Cred ca doar balerinele mai sunt supuse unui astfel de tratament. Dezamagita ma intorc acasa, imi schimb incaltamintea si ma intreb ce e de facut.
10.06 16:30 Ma uit la sandalute, mai incerc sa merg cu ele prin casa si dezamagita realizez ca nu pot. Am mai patit in urma cu 6 ani o intamplare asemanatoare. Mi-am cumparat o pereche de pantofi si 38-ul lor era egal cu 39. Au fost fixi la proba, insa s-au largit groaznic de tare acasa. Am incercat sa le pun talpa dubla, branturi pentru talpa, calcai.. mai ca i-am lipit de picior. I-am purtat de 2 ori desi m-au costat o caruta de bani. Oare asta e soarta sandalutelor mele? Imi aduc aminte ca in Norvegia, colegii mei aveau toata increderea sa se duca la magazin si sa schimbe produsele sau sa isi ia banii inapoi pe acestea, daca nu sunt multumiti de ele. Oare sa incerc si eu? Oare am ajuns la nivelul asta si aici?
        17:30 Intru cu punga cu sandalele si astept la casa. Isi face aparitia o domnisoara careia ii spun problema mea si specific ca as vrea sa ii schimb sau sa ii returnez. Se uita cumva scarbita si isi cheama colega. Apare si colega. Se uita la talpa, se uita la mine si imi spune foarte sigura pe ea "Nu v-am spus ca nu avem 37? De ce i-ati mai luat?". Ii explic ca au fost fixi, ca eu port 38 si ca am speram ca nu se va intampla nimic. "Incercati cu branturi" imi da replica. Ii spun si de patania cu pantofii. "Pai nu stiti ca asa se intampla cu sandalele? Nu stiti ca se largesc?. Adevarul e ca am fost pantofar in alta viata. "E scoasa eticheta si nu putem sa vi mai returnam"! a fost raspunsul final la toate explicatiile mele... Cumva ma asteptam la atitudinea asta. 180 lei e o pierdere imensa pentru firma. De ce sa castigam un client pe viata, cu o atitutine pozitiva si cu o incercare de a oferi macar ceva in schimb? Nu, nu, mai bine ii explicam ca politica firmei e sa nu returneze bani la produse folosite 10 minute. Bonus, esti clientul nostru, te facem sa te simti si prost!
        21:10 Dezamagita de magazin si de atitudinea angajatilor, sper sa am o sansa cu Protectia Consumatorilor sa sa reusesc macar sa schimb atitudinea, daca nu cumva sa imi primesc banii inapoi pentru a cauta sandalele mult visate, pe care sa le si port... 


12. Oferta ce nu poate fi ratata - Apr 3, 2016 8:26:00 AM
Concentrata pe proiectul pe care l-am inceput,cu dorinta de a-l finaliza rapid, nu realizez ca telefonul suna disperat si deranjeaza lumea din jurul meu.
"Alo" spun iritata ca acest moment imi va strica sporul si ma delpasez rapid spre una din salile de sedinta spre a nu insista in a deranja lumea.
"Buna ziua! Ma numesc Bla si va sun din partea firmei de asigurari Bla Bla. Aveti 3 minute pentru a va prezenta noua asigurare special creata doar pentru d-voastra?"
"!?!? Hmmm"
"Inainte de a-mi da un raspuns trebuie sa va precizez ca aceasta oferta va expira curand si d-voastra faceti parte din lista foarte scurta a persoanelor ce au fost contactate in vederea prezentarii acestei oferte..."
"Ma scuzati. Va rog sa nu mai continuati, deoarece nu sunt interesata..." ii spun pe o voce ce se voia a fi clara, dar amabila in acelasi timp. Stiam deja replicile de final cu "va multumesc pentru timpul acordat", "...ratati sansa..", "pe viitor poate or sa fie alte oferte", "la revedere" si tot bla bla-ul ca sa isi vada fiecare de zi cu impresia ca a fost amabil, serviabil si ca mai traieste o zi fara de pacat.
 Surpriza maxima, cucoana de la celalat capat al telefonului nu se lasa intimidata si ma intrerupe fara nici o ezitare :
"MA VAD NEVOITA SA INSIST! As vrea sa va prezint aceasta oferta ce nu poate fi ratata si sa va spun care sunt benefiile.." si isi continua poezia.
Raman perplexa pentru cateva secunde. Nu ma asteptam sa ma intrerupa, nu ma asteptam sa continue si in nici un caz nu ma asteptam sa "INSISTE". In sinea mea, un pitic a inceput sa rada isteric. In realitate am schimbat tonul amabil cu cel raspicat si am intrerupt-o la fel de subtil pe cat de subtila a fost ea :
"MA SCUZATI! Ma vad nevoita sa va intrerup si sa va subliniez ca nu sunt interesata! Nu am timp de pierdut si banuiesc ca nici d-voastra nu aveti acest timp. Va multumesc si va urez o zi frumoasa..."
Numai piticul care a ras isteric mai devreme ma impiedica sa inchid telefonul ca sa aud de la celelalt capat :
"Mda. La fel... " si POC telefon inchis.
Piticul a transmis voia buna peste tot si am ramas vreo alte 5 minute in sala de sedinte sa rad. Inca nu pot sa imi dau seama daca specificatiile job-ului au facut-o pe doamna sa insiste sau doar dorinta de afirmare. Cert este ca uneori, insistenta e numai buna, alteori e de tot rasul.
Multumesc Doamna Bla, sper ca ati avut candva in ziua respectiva niste momente la fel de bune ca cele pe care mi le-ati transmis.
PS : sporul a revenit instant dupa aceasta relaxare.




13. Just for you... - Nov 18, 2015 2:58:00 PM
Un fior ma aduce inapoi in lumea celor vii si simt frigul din camera cum imi inteapa fata. Probabil am tresărit, deoarece o mana nevazuta ma trage către corpul tau ce emană căldură. Emană viața pe care am cautat-o atât de înfocat. Nu a fost ceva conștient, dar un colțișor al inimii era dedicat nouă. Ție și momentelor noastre.
Întunericul nu este îndeajuns de negru ca sa îți ascundă trasaturile și chipul tău este remediul de care am nevoie pentru a ma liniști. Un zâmbet îmi izvorăște pe față și dorința de a ma furișa la locul meu, clavicula ta, e din ce în ce mai mare. Ca și cum mi-ai citi gândurile, te așezi pe spate și ma tragi mai aproape de tine.
Cu nasul în pielea ta, cu mirosul tău în nări, ma întreb unde as fi fost fără tine. Pierduta într-o mare de nepotriviri, alături de alte vieți goale. Dar nu. Ești aici, sunt aici. Suntem.
Somnul se strecoară nemilos și ultimul gând este ca: Suntem perfecți unul pentru celalalt!
14. Oare cand ma vei uita? - Nov 1, 2015 11:57:00 AM
Cum explici moartea? De fapt nu, nu cum explici moartea, cum explici durerea provocata de moartea unui apropiat? Cum explici ca desi realist convins, esti un naiv cand vine vorba de moarte? Ca nu ai trecut prin asa ceva si ca durerea, neputinta si deprimarea vin o data cu aceasta moarte. Sau cu doua, una dupa alta.
Cum te prezinti vulnerabil si plans in fata cuiva care a pierdut la randul lui pe cineva? Cum te descarci cuiva care a trecut prin asa ceva? Care trece prin asa ceva? Cum vezi ziua de maine si speri la ceva mai bun, dupa ce ti se spune ca vrei nu vrei, tot acolo ajungi? Unde mai cauti visele si dorintele de viitor dupa ce realizezi ca tot ce iti ramane e trecutul? Cum te ridici de pe scaun si intinzi mainile spre cer? Exista cerul? Cu adevarat?
Vesnica pomenire imi va bantui noptile o perioada lunga. Vesnica pomenire... De ce este vesnica aceasta pomenire? Peste 4 generatii nu cred ca va mai stii cineva numele meu, viata mea, povestea mea. Este inuman sa auzi ca vei fi pomenit vesnic! Vreau sa las ceva in lume si pe masura ce cresc, realizez ca ma mint singura. Voi fi uitata. Nepomenita si uitata!
Inca din timpul vietii esti uitat. Prietenii din copilarie, colegii de liceu, gasca din facultate, te uita. Nimeni nu se mai gandeste-te la tine, nimanui nu ii mai pasa de soarta ta. Da, trezesti o amintire frumoasa cu o tigara in mana si un zambet pe buze, insa mai departe? Crezi ca vei avea o mana intinsa care sa iti aline sfarsitul? Crezi ca va afla generatia a doua ca intr-o seara ai jucat remi pana la 2 noaptea si intr-o alta ai fost mascariciul perfect? Cartea nescrisa pe care a citit-o cineva fugitiv va ramane aceeasi poveste fara sfarsit, prafuita, ascunsa privirii celorlalti. Uitata.


15. Vad lumea cu alti ochi! - May 11, 2014 8:02:00 PM
Sunt ochelarista. Mica fiind, eram invidioasa pe sora mea ca avea ochelari. Imi doream din suflet sa imi acopar fata cu o pereche de rame negre cu lentile mari prin care sa imi incadrez lumea, asa cum vreau eu. Anii au trecut si visul mi s-a implinit. Numai ca adolescenta ce eram nu mai tainuia aceeasi dorinta ca plodul mic si umflat. Nu mi se mai potrivea caracterul si nici nu ma incanta ideea de deveni muza doritorilor de porecle. Am refuzat sa port ochelarii pana am dat de permis. Preferam sa vad totul in ceata, sa trec cu nasul pe sus pe langa cunoscuti, sa imi imaginez ce este la 10m departare, sa, sa,sa... Cand mi-am propus sa ma inscriu la scoala de soferi, am decis ca a venit momentul sa imi asum responsabilitatea de a vedea clar. Si uite asa, la 18 ani, m-am trezit cu o greutate. Pe nas. Nu, nu am fost pe cat de responsabila ar fi trebuit, si cand am ajuns la facultate, m-am mai pacalit o perioada. Am aruncat tocul cu ochelari in coltul cutiilor depozitate in debaraua din camin si am revenit la lumea mea incetosata. Ziua nu aveam probleme, exceptand fetele, puteam distinge foarte clar persoanele pe care le intalneam, insa seara, noaptea, eram un dezastru. Daca ar fi sa pun pe foaie toate intamplarile cauzate din fudulie, ar insemna sa scriu o carte. Nu o voi face astazi. Si totusi, cand m-am angajat cu norma intreaga in fata unui calculator, am realizat ca nu se mai poate. Cu o pereche de rame negre si o atitudine nonsalanta, ca un drogat care trebuie sa-si asume viciul in fata altora pentru a porni lungul drum de recuperare, am declarat sus si tare ceea ce ar fi trebuit sa declar din prima zi cand am descoperit ca nu vad : Sunt Cata si port ochelari ca sa vad bine.Anii au trecut si m-am conformat la statutul de ochelarista cu norma intreaga. Pana intr-o zi cand mi-au aparut in cale doua zane bune. Sa le zicem zanele "partial orbitilor". Mi-au explicat prin cuvinte, ca exista o viata si dincolo de ochelari. Ca lumea poate fi incadrata intr-un spatiu mult mai larg. Nu trebuie sa fi limitat la cadranul unor rame mari si negre. Le ascultam cu nesat si imi era greu sa le cred. Vorbeau de o alta lume si imi expuneau un orizont colorat si clar. Si in locul soarelui, luminata si aurita, se afla o pereche de lentile de contact.Datorita zanelor mele, am asezat ochelarii in toc (i-am pus cu grija, deoarece nu mai sunt copilita neispravita de la inceputul povestii) si am fixat pe ochii panzele subtiri si firave primite cadou. Nu contest ca a durat o eternitate sa le pun la ochi, dar a meritat tot efortul si toate lacrimile. Singura comparatie care-mi vine in minte, cand ma gandesc la momentul in care am deschis ochii pe care stateau fixate lentilele, este cu a unui orb vindecat de Iisus. Ma uitam hipnotizata la imaginea mea din oglinda. Ma vedeam clar. Imi vedea fiecare cuta de la bluza. Vedeam tavanul si tot ce ma inconjura. Clar si colorat. Fara ceata. Fara umbre. Am intors capul si m-am uitat dintr-o parte. Am facut o pirueta. M-am uitat in jos. In sus. In jur. Incredibil! M-am reintors la imaginea mea din oglinda. "Ce ochi frumosi am" a fost singurul gand care mi-a venit in minte.Sunt 5 luni de cand ochelarii mei se odihnesc cuminti in tocul de pe noptiera. Sunt 5 luni de cand lumea mea are niste orizonturi largite. Sunt 5 luni de cand doar eu stiu ca sunt ochelarista (si cele cateva zeci de persoane care ma cunosc, dar hei, or sa uite si eu in curand!).Sunt 5 luni de cand vad lumea cu alti ochi!

16. Numai curvele se duc la hotel... - May 11, 2014 11:21:00 AM
Sta tolanita, pe burta, in pat si fixeaza fereastra de chat. Numai asa vorbesc. Desi au telefoane si se pot suna, nu le folosesc decat sa isi spuna "Am ajuns. Hai sa-mi deschizi" sau "Mai ai mult? Am inceput sticla de vin de jumatate de ora!". Jinduieste sa ii auda glasul, dar orgoliul mult prea mare nu o lasa niciodata sa ii spuna asta. Dupa ce se plansese in urma cu 3 luni ca o cauta unu' prea des la telefon, cum poate sa ii spuna lui ca isi doreste sa o caute la fel de mult? Cum? Isi vorbesc o data pe saptamana, cand are el timp. Sta si ii soarbe cuvintele, desi practic nu isi spun nimic. Si totusi, acum ii spune ceva.Fixeaza cele 5 litere si incearca sa proceseze informatia. "Hotel". "Hai sa ne intalnim in weekend si sa mergem la hotel". In minte se aude o voce care a chinuit-o timp de multi ani "Numai curvele se duc la hotel". Parca ii si vede fata aluia, dezgustat, cand ii raspundea la propunerea ei de a mai pipera relatia "Cum sa mergem la hotel? Stiam eu ca ai probleme, dar in halul asta? Doar curvele se duc la hotel! Tu faci parte din categoria curvelor? Esti o curva?". Credea ca furia si nesiguranta lasate de dobitocul ala nu o mai bantuie, dar citind cele 5 litere pe ecran a realizat ca parca ieri statea cu capul plecat in fata astuia si isi spunea ca asa trebuie sa fi intr-o relatie. Trebuie sa stai cuminte, sa nu vorbesti, sa nu respiri, sa nu te misti, sa nu insisti, sa nu te dezbraci, sa nu mananci.Alunga cu mana gandurile negre ce vor sa o acapereze si se intoarce in prezent. Hotel. Ofteaza greu si se intoarce pe spate. Fixeaza tavanul alb si se intreaba cum au ajuns in situatia asta? In urma cu 2 luni erau amandoi dezbracati in patul mare din cuibusorul cu nebunii. O casuta mica pe dinafara, dar foarte mare pe dinauntru. Ba nu, nu era mare. Era inalta. Si urata. Nu-i placea sa stea singura acolo si suferea de insomnii. Era paranoica si avea vedenii. Asta pana cand intra el pe usa. Uita ca nu mai mergea decat un bec, pentru ca la restul nu ajungea nici daca se suia pe masa. Uita de igrasia de la coltul patului, care o obliga sa doarma cu capul spre geam si din cauza careia vedea umbre peste tot. Il vedea doar pe el.Ii placea sa stea amandoi dezbracati. O ajuta sa mai stearga din amintirile neplacute. Si ii placea si mai mult cum se uita la ea. O masura din cap pana in picioare si scotea un sunet de animal gata sa isi infulece prada. Se simtea dorita.Statea pe el si ii mangaia pieptul. "Ma mut de saptamana viitoare" ii spuse uitandu-te atent de la el. A lasat privirea spre ea, dar nu a spus nimic. "Ma mut cu cineva. Nu-mi mai permit sa imi platesc chiria... si trebuie sa ma mut."Mana ce ii mangaia spatele se opri si pe chipul lui aparu o usoara schimbare. "Cu cine te muti draga?" "Cu un barbat." ii spuse ea cu un ranjet malefic pe buze.Probabil aici s-a rupt ceva.S-au vazut luna trecuta, cand a ramas singura in apartament. Si a fost totul pe fuga. De parca ar fi avut o aventura si nu trebuia sa apara sotul/sotia inselata.Iar acum, ii propune sa se intalneasca la hotel. Numai curvele se duc la hotel. Curvele si ea. 

17. E timpul sa imi continui povestea! - May 2, 2014 4:27:00 PM
Ma uitam la ea cum citea placut, dar clar, din carte. O stiam de la sala. O vazusem, vorbisem cu ea, dar pana atunci nu imi formasem o parere despre cine e. Nu-mi pasa. Culmea, primisem si link catre blogul ei, dar citisem cateva fraze si o lasasem balta. Nu-mi pasa.
Acum, priveam prin ea si ii ascultam cuvintele. Ii traiam cuvintele, de parca eu as fi fost in fata calculatorului si le-as fi scris gandindu-ma la trecut sau la viitor sau la viata in general. Auzeam fraze pe care le-as fi formulat altfel, dar pe care le-as fi simtit cu aceeasi intesitate. Vorbea de ea. Vorbea de sentimentele ei si ma transpuneam in alta viata, intr-un alt eu, care citea dintr-o carte in fata unei multimi. Ma simteam dezbracata in fata tuturor ce imi analizau fiecare curba, fiece centimentru de piele sau alunita ce sunt raspandite pe corp asemeni unei galaxii. M-am inrosit la un moment dat. Nu-mi placea ideea de a fi goala in fata tuturor. Mama, tata, fratii, prietenii, rudele, lumea in general. Era prea intens.
Si totusi ea continua sa citeasca. Emotiile (ne spusese ca avea emotii) nu se simteau si vorbele erau rostite cu siguranta. Ce a trait, ce a simtit, ce a judecat.
Am inceput sa imi gasesc si eu cuvintele de cand am ascultat-o. Mi-am regasit glasul liric pierdut de cand am facut cunostinta cu lumea oamenilor mari, a celor ce au responsabilitati si sunt stresati de ziua de ieri, de ziua de azi si de cea de maine.
E timpul sa imi continui povestea.
18. Ore tarzii... - Apr 27, 2014 6:36:00 AM
Deschid ochii si ma uit panicata in jur. Ma rog sa fi fost doar un vis. Imi trebuie cateva secunde sa gasesc mobila si colturile peretilor atat de cunoscute. Respiratia imi incetineste si sunt recunoscatoare sa ma trezesc. Aud cum este apasata clanta si imi spun "Mosule, nu e timpul de glume". Se deschide usa la baie si ma gandesc ca este el. Sau ea. Sau amandoi. Sunt aici si imi alunga cosmarul in colturile intunecate ale mintii de unde va reveni curand. Ca doar nu dispare niciodata. Se aude curgand apa de la dus si cumva, desi e 4 dimineata, nu mai am somn. Singuratatea asta ustura. Mai ales la orele tarzii in noapte. Sau devreme in dimineata. Si cand sunt cu cineva, tot singura sunt. Inconjurata de nelinisti, frica si nesiguranta. Dar voi nu trebuie sa stiti asta. Mama stie. Mama stie si a vazut ca sunt ca un geam armat. Frumos colorat, cu nervuri de aur ce se impanzesc pe toata sticla. Nervuri ruginite si sticla sparta. Frumos de departe, dar spart si taios de aproape. Sunt puternica. Nu ma sparg. Dar sunt ciobita si tai. Zgariata de unul, de altul, lovita si crapata, dar intreaga. Daca te apropii, incepi sa vezi santuri adanci si magnetizat de frumusetea cioburilor, incerci sa ma atingi. Nici nu simti taietura si imi manjesti sticla cu sange. Partea urata e ca sangele ramane si ajunge sa ma macine si ala. Nu mai caut sa te tai, pentru simplu fapt ca nu vreau sa imi manjesc suprafata cu mizerie. Ma intorc pe partea cealalta a patului, catre fereastra. Obisnuita cu intunericul, nu mai este atat de intunecat cerul. Imi place cand vad luna plina. Nu este cazul in seara asta, dar imi place in general luna plina. Atat de frumoasa, de luminoasa. Si singura. Ma asez pe spate si ma holbez la tavan. Alb. Si gol. In casa mea, daca o sa am vreodata asa ceva, o sa imi scriu tavanul. O sa iau o scara si sabloane de litere, o sa trasez linii si o sa scriu. O sa il umplu cu cuvinte, negru pe alb, ca si cum m-as uita la pagina unei carti supradimensionate. "Abia astept sa treaca si ce a mai ramas"...
19. La revedere... - Apr 5, 2014 11:45:00 PM
Ma uit la telefon cu ardoare, in speranta ca voi trimite semnale telepatice catre tine, imi vei simti gandurile si pasiunea, vei pune mana pe telefon (sau pe volan) si vei face ceva sa ma auzi, sa ma vezi, sa stii de mine.Nu mare imi este mirarea cand realizez ca sistemul de transmitere a datelor pe cale telepatica este defect. Mergem pe principiul ca atunci cand iti doresti ceva din suflet, slabe sanse sa primesti. Scuza cea mai buna : sunt femeie, visez mult si bine. Daca stau sa ma gandesc mai bine, cred ca asa pot defini ce avem. Ce am avut. Eu in expectativa, visand si aberand, tu aiurea, probabil tot visand si aberand. Dar nu la mine, cu mine sau in jurul meu. Nici nu stiu cand a trecut timpul. Ca doar a trecut pe langa mine. Cert este ca nu a fost de partea noastra. Intotdeauna am blamat oamenii care viseaza relatii la distanta. Dom'le, asa nu merge! Iubire, iubire, dar ochii care nu se vad, se uita. Desigur, trebuie sa te lovesti de un prag, ca sa stii ca e acolo. Eu m-am aruncat pe prag. Am vrut sa vad daca rezista si mi-am luat-o in freza. Ca sa vorbesc in jargoane. Sa nu dramatizam si sa varsam lacrimi in van, iubire mare nu a fost, dar ceva, ceva tot a miscat.  Si uite-ma acum, lasand la o parte telefonul, ardoarea si dorintele. Simpla si umila. Realizez ca mi-ai facut bine. Tot asteptatul ala m-a invatat ca nu voi primi nimic stand degeaba. Ce e al tau, e pus deoparte si probabil asteptatul in fata unui obiect ce nu misca, te impiedica sa iti vezi de treaba (ar trebui sa iti sune cunoscut!). .Tot asteptam sa ajung la ura. Sa te urasc. Am citit mult si in unele situatii nu mai gandesti limpede. Am citit ca urmatorul pas este ura. Resentimente. Nu am asa ceva. Probabil ma descarc prin alte metode, care nu implica a printa o poza de-a ta si a-i da foc. A da, a printa! Adu-ti aminte ca nici macar o poza nu avem! Probabil daca as fi avut ti-as fi lasat un gol imens in locul ce ar fi trebuit sa iti tina capul. Daca as fi simtit ura. Asa, e prea mare efortul.De ce scriu aceste randuri? In speranta ca nu le vei citi si nu vei stii ca situatia ar fi fost alta in alte circumstante, in alt oras, in alta viata.

20. Nu va spun "Adio"... va spun "La revedere" - Mar 6, 2014 10:49:00 AM
Dragii mei bunici, Va multumesc pentru zilele de vara petrecute citind sub masa din dormitorul mare, va multumesc pentru dulceata de visine si pentru ca mi-ati iertat distrugerile in masa priciunuite in casa voastra si  va multumesc pentru ca si datorita voua sunt asa cum sunt! 
 "Barca pe valuri pluteste usor,Inima-mi salta cuprinsa de dor"
Sa fi fost in urma cu 65 de ani cand un tanar jandarm, aflat in permisie intr-un satuc din Braila, a vazut-o. Cu parul negru ca abanosul si pielea mangaiata de razele soarelui, o tanara croitoreasa avea sa fie cea care ii fura inima. Nu erau vremurile de acum, nu era libertatea alegerii, ci dote. Dote platite de parinti pentru a-i demonstra baiatului ca face alegerea cea buna. Si ce alegere. Desi avusese petitori, 33 la numar, cand l-a vazut pe jandarm, tanara croitoreasa a stiut ca el ii este sortitul. A batut cu palma in masa. Era hotarata si stia ca daca nu e el, nu va mai vrea pe altul. "Sa ii dai tot ce iti cere!" a spus catre tatal ei! "Sa ii dai tot ce-ti cere".Soarta a fost de partea lor si in aceeasi zi, cea in care trebuia decisa legatura celor doi, toate pamanturile au fost luate de stat. Nu mai conta dota! Nu mai conta cine ce are, cine ce da, cine ce vrea. Au plecat din satuc impreuna, cu o bocceluta pline de vise si o imaginatie bogata. Tanara nu parasise niciodata satucul brailean si cand a vazut pentru prima oara muntii, a realizat ca desenele de la geografie nu ar fi putut niciodata sa ii arate frumusetea si bogatia acestora. Ce de pomi, ce de frunze, ce priveliste, ce aer. Nu se compara ca aerul cald si briza Dunarii. Acesta este drumul ei. Cu mana in mana lui, simtindu-i caldura si vazand minunatiile din jur, stia ca de aici va incepe viata ei. Anii au trecut. Casuta din munti a fost inlocuita de o casa in Odorheiul Secuiesc si peretii acesteia erau strabatuti de glascioare de copii. 4 la numar. 3 baieti si o fata. Baietii falnici ca brazii si fata fara de seaman de frumoasa. Uniforma de jandarm a fost inlocuita de uniforma gardei regale si hainutele croite dupa posibilitati au fost inlocuite de creatii unice luate din reviste straine. Tot orasul stia de familia lor. Copii cuminti si studiosi, ei de nedespartit si fericiti, iubindu-se, ciondanindu-se si traind dupa legea Domnului.Anii au trecut, copii au zburat fiecare catre propria-i casa si propriul destin, dar ei tinandu-se de mana si-au continuat drumurile cotidiene. Iesirile la plimbare prin parculetul din centrul orasului, cumparaturile de sambata dimineata, slujba de Duminica. In straie ponosite si cu o atitudine cinstita, domnul si doamna erau salutati si respectati de toata lumea. Zambeau la fiece strain si salutau cuviosi fetele cunoscute. Mana in mana, el inca se mai uita la ea cu dragostea din prima zi, ea inca ii mai raspundea cu un sarut din inima. Au aparut si nepotii. Zglobii si neastamparati. Desii anii isi aratau trecerea pe chipurile celor ce erau de pe acum bunici si ridurile se adanceau pe obraz si mainile incepeau sa tremure la greutati mai mari, ochii si buzele zambeau la toate nazdravaniile acestor mici ingerasi ce incercau sa-si faca un rost in lume. Mai aratau o curea, mai bateau din picior, mai pedepseau punand la colt, dar toate serile se terminau cu o portie de gris cu lapte si dulceata de visine. Vai si ce dulceata. Iti ungea inima. Desi plimbarile erau lasate pentru vreme frumoasa, cumparaturile nu mai erau atat de dese, slujba de Duminica era sfanta. Aceleasi haine curate si frumoase, umbland mana in mana, ca la inceput, dar mai usor. Ca era mai greu acum. Se sprijineau unul de celalalt cum au facut de-a lungul anilor. Casa se umplea la fiecare vizita si copii copiilor deja nu mai alergau fara un scop, stateau linistiti pe scaune si vorbeau. Cate vise si idei s-au rostit in casa aceea doar ei stiu. Deja viata lor isi urma un cotidian linistit. Si totusi a venit ziua in care o veste mare le-a umplut inimile. Vor avea un stranepot. Ce cuvant mic pentru un sentiment atat de mare. Cine ar fi crezut ca vor fi ei cei norocosi? Ghindocul crescut de ei, a dat nastere la randul lui unui alt ghindoc, ce la randul lui va da nastere unui alt ghindoc. Si uite asa, casa s-a umplut din nou de rasetele cristaline de copii. 4 stranepoti au ajuns sa vada acea casa. Sa isi lase amprentele pe acea mobila, sa atinga biblioteca mare plina de carti, sa manance la masa din bucatarie, sa guste din dulceata de visine. Nu as putea reda in cuvinte tristetile, bucuriile si vietile pe care le-au trait Costica si Vasile Bacanu in 65 de ani petrecuti impreuna. Nu as putea sa va spun cat bine au lasat in urma, sufletele a 8 copii, deoarece sotii si sotiile copiilor au ajuns si ei copii lor, 7 nepoti si 4 stranepoti.  Pot sa va spun, in schimb, ca asemeni povestii lor, au hotarat ca nu moartea va fi cea care ii va desparti. "Uneori cand gandul imi zboara, Peste ani departe-n trecut,
Ma vad iar in parc, intr-o seara,
Ochi in ochi , cu un necunoscut.M-a privit s-a dat sa tresara,
Mi-a zambit, s-apoi a trecut.
Langa noi un castan, floarea s-o scutura,Si-n chiosc fanfara canta:
Barca pe valuri, pluteste usor,
Inima-mi salta plina de dor!
De atunci in fiece seara,Tot prin parc, sub ceru-nstelat,Colindam, zambindu-ne iara, Pana cand, pe-o banca am stat.
Nu stiu cum a fost prima oara,
Stiu atat ca m-a sarutat, Doar zefirul tiptil, pe alee trecea,
Si-n chiosc fanfara canta:
Barca pe valuri pluteste usor,
Inima-mi salta plina de dor!
Car de ani de-atuncea trecura,
Cu tristeti si cu bucurii,Paru-i alb, copiii crescura,
Au si ei de-acuma copii,Lacrima din cautatura,S-a zvantat in zorii de zi,Am uitat poate multe,
Dar nu pot uitaa,
Cum in chiosc fanfara canta:
Barca pe valuri pluteste usor,
Inima-mi salta cuprinsa de dor! "


21. Azi nu! - Dec 3, 2013 9:11:00 PM
Trag cu sete din tigara pe care de maine nu o voi mai fuma si ma gandesc la nimicuri. Intotdeauna nimicuri. De ce a fost ziua asta atat de seaca, de ce am mancat portia aia de cartofi prajiti, de ce am pierdut timpul in fata unui serial care nu ma ajuta. Atatia "de ce" imi invadeaza creierul ca ceata lasata de fumul de tigara nu face decat sa atenueze sentimentul de mister. Mister si neputinta. Ieri munceam cu spor si dedicare, pana cand am realizat ca m-a cuprins un dor. Un dor de a-mi lua rucsacul in spate si a ma indrepta spre nicaieri. Sau spre tot. As vrea as inchid ochii si cu o harta in fata sa pun degetul pe locuri la care nici nu am visat. Sa plec. Unde am pus degetul acolo sa ma duc. La norocul meu cred ca tot Romania as prinde. Poate chiar acelasi oras si acelasi loc de munca. Citeam mai devreme un articol despre fluturi/molii in stomac. Ai naibii fluturi vin cand nu trebuie, ajung la picioare, dau la ligamente si apoi se duc in creier si fac ravagii. Sa ai fluturi la cap e mai grav decat atunci cand ii ai in stomac. O iei razna. Zbori de la un gand la altul de parca ai calatori cu un supersonic la munca. Cateva secunde te duc de la agonie la extaz. Pacat ca agonia e mai lunga. Si mai grea. Piticii sunt mai agreabili. Aia mai si glumesc.Mi-e dor de copilarie. Ore multiple de facut nimic. Si in acel nimic faceam atat de multe. Acum nimicul asta urla. Ca intunericul. Sau linistea. Urasc linistea! Sau calmul. Prea mult calm prevesteste o furtuna. Si niciodata nu iesi intreg din furtuni. Iesi ud. De lacrimi, de vise, de asteptari. Intra toate la apa si se micsoreaza.
Ma duc sa imi iau rucsacul. Sa vad daca gasesc copilaria pe undeva!
22. What now? - Dec 3, 2013 9:06:00 PM
Your lips are slowly whispering words near my face, but all I can see are the curves of the sweet machine that takes me through the night. I turn around and let you embrace me. It's such a overwhelming feeling. I never expected to be wormed by someone's arms. You touch my elbow and shivers pass through my entire body. I close my eyes and for the first time I can picture a house near the sea. A white fence, a small garden filled with colored flowers. They're lucky to have you as the one that takes care of them... I would kill them without wanting too. I see rainbow like windows without curtains. A big wooden living room and a small kitchen messed up because of the terrible cooking habits we both have.  Instead of making dinner we would start food fighting and end up making love on the cold floor surrounded by vegetables. No one would be surprised of my weight lose, because you would be enough for me. A set of stairs would take us to the first floor. Three bedrooms, each telling a story. The main bedroom would be ours. Painted in two opposite colors, each representing one of us, meeting at half. A big bed with autumn sheets and my "sweet corner of sun" filled with small objects that bring warm memories. I always told you I need my sweet corner to enlighten my day as soon as I wake up. Even tough I don't like it, a big TV is staring at us each night. We had to adapt to one another. You accepted my cheesy sweet corner... I accepted your TV. It's not that of a big deal. I have my books, you have your shows. The second bedroom is smaller than ours, but it's very cozy. A guitar (I always wanted to have one) is laying on a big chair and is waiting for someone to touch it. Next to the chair is a light brown coffee table and on it is the Chi tea pot and two cups. My ebook completes my knowledge corner of the room. A big desk holds up all the papers and two laptops. It's our work zone... warmed by a the presence of my library. Filled with books. I read them all, but they look so good.
A light kiss on my hair wakes me from my reverie.  We are again in our small room with a big bed. It's morning and it looks like a bright day outside. The image of a house near the sea fades as I live trough now. The messed up small kitchen vanishes. The guitar won't be played. The truth is we only have today. Now... You're not mine. I'm not yours. And who knows if we'll ever be.
Until then I turn around to stare at your lips. That sweet curves that bring smiles to my face.

23. Tu... sau nu neaparat tu... - Nov 18, 2013 10:23:00 PM
Ai vrea sa fi tu cel care imi lumineaza gandurile si zilele, in general? Au trecut multi ani de cand raza de soare a sperantei a trecut pe'aceste meleaguri. Pustiita de sentimente si lipsita de mangaierile unui nou inceput, imi doresc sa fi tu acela.Cafeaua rece sta pe scaunul de langa pat. Stiu, imi trebuie o masa, insa nu astazi va fi ziua in care o voi cumpara. Peretii albi si goi nu imi mai inspira nimic, si eu tot astept. Era o vreme cand ma uitam in jur si vedeam povesti nescrise. Sticla goala de parfum ma duce cu gandul la viata. In stanga mea, cartile prafuite asteapta cuminti un semn. Melodia de pe fundal nu le ajuta. Ce zici sa apari cu un buchet de flori? Nu imi plac, dar reusesc sa ma incalzeasca. O floare iti aduce un fior si un sentiment de bine. Ba imi plac florile! Nu imi place ideea ca ofilesc. Ofilirea in rutina de a sta in acelasi vas cu apa. Am doua flori in ghiveci. Imi dau toata silinta sa le mentin in viata. E greu uneori, deoarece nu imi spun ce le doare. Nu urla ca vor apa. Nu urla ca vor pamant. Sunt ca mine, nu urlu. Ba urlu! Dar nu neaparat din cele mai intemeiate motive.Mi-ar trebui un dans in ploaie. Sa simt niste brate calde printre picaturile reci. Nu neaparat ale tale. Putem dansa mai multi. Dar tu sa ma duci acasa! Sa bem o ciocolata calda si sa lasam scaunele ude, doar pentru a ne aseza pe canapea. Nu canapeaua mea, ca e mica. Sau merge si canapeaua mea, deoarece ar trebui sa stam apropiati, ca sa incapem. Sa ne uitam la un film. Un film pentru femei, care sa nu iti placa, dar pe care sa il vezi doar pentru ca vrei sa imi faci pe plac. Mda... sa-mi faci pe plac... Ai vrea sa fi tu acela care ma tine de mana cand nu vreau sa fiu tinuta de mana? Ti-am mai zis, am o problema cu asta. Dar sa ma tii de mana pentru ca vrei sa ma obisnuiesc cu atingerea ta. Ma irita ideea. Nu imi displace, doar ma irita.Ai vrea sa fi tu?  Sau nu neaparat tu...
24. The story of one's love... - Jun 9, 2013 1:00:00 PM
I feel like a puppet who's strings got caught up in a painful circle wire from which I can't get freed. I saw him today. The same self absorbed individual who rather spends his time alone then being with me. Who would have thought I will wait for him. I still hope that he will change. I think of how we met and how I saw a sparkle in his eyes. I named it love, but as I think of it now, I know it was something else. A flickering light playing somewhere in his heart. It must be lost know. Not for me, the hope of seeing it again keeps me steady. Waiting for my story to happen. I lived my life being thought about love. My family's love, unlimited. Feeling the warmth of a hug, the sweetness of a kiss, the joy of a laugh. Instead of settling with a realistic sensation of wholeness, I search for breathtaking moments, butterflies in the stomach and unreachable sentiments. The first kiss, the first touch, the firs smile... I can't turn back the time and write the perfect stories. I have to read the ones I have and hope they won't stop at this point.
Who wouldn't have loved to have a warm summer night, with the moon lighting up the trees, a river crossing the soft ground, his hand touching her cheek, his big blue eyes staring in hers and his lips whispering love words. A perfect night of serenity.
The sound of the piano awakes me from my revery. I am still in the same empty room, surrounded by the books through which I live my story, the things that bring smiles to my sorrowed face. Love. Such a big word and yet such a hard feeling to embrace.
Somehow I think of him again. I need a change, but instead of embracing the unknown I continue to look at the damned strings. This is the last time I will be weak. Tomorrow I will stop looking at the phone, praying for it to ring. I will stop seeing his face in everyone and feeling his scent on my pillow.
My bruised wrists bring me back to reality. I am hopeful and weak...
25. Talking about weird! - May 28, 2013 9:02:00 PM
Inspiratie si umor. Desi nu duc lipsa de aceste doua calitati in viata de zi cu zi, pe blog se pare ca am atins acel punct in care as vrea sa spun multe, insa nu imi gasesc cuvintele. Sau poate nu mi se mai par potrivite situatiile cu mesajul pe care as vrea sa il transmit. Rutina isi pune amprenta pe viata mea si amuzamentul cu care tratez intamplarile neprevazute nu imi mai pare original sau demn de luat in seama. Asta pana cand incep sa frecventez iar cluburile. Clubul este un izvor nesecat de povesti. Mai bune, mai proaste, invaluite in ceata de fum de tigara si amestecate cu aburul alcoolului consumat. Din ce in ce mai multa lume frecventeaza micutul loc pe care il iubeam in urma cu cativa ani. Acum, intr-o incapere 4x4 se ingramadesc vreo 30 de insi in picioare, inca vreo 20 la mese si 15 impreujurul lor, sleiti de perete, lipiti de bar si/sau asteptand pe scari cuminti, pentru ca cine stie, poate mai apuca sa dea din fund si sa bea o bere. Sau poate una din gagicile care fac "show" sunt dispuse sa mearga acasa, caz in care ar marca in stil mare seara. Intr-una din serile in care faceam parte din persoanele sleite pe langa bar (practic dadeam din maini si picioare intr-o incercare esuata de a elibera spatiul in jurul meu, ca sa ma numar printre "gagicile care fac show"!!) a aparut un el. Nu observasem ca purta o conversatie cu prietenii mei si m-am postat langa bar, fix in fata lui. Chiar daca muzica urla in urechile mele, am simtit momentul de liniste pe care l-am cauzat. Ca sa imi cer scuze am vrut sa ma asez in dreapta lui si am reusit sa ma sui pe picioarele respectivului, care la randu-i voia sa iasa din conul de umbra in care l-am impins fara sa vreau. M-am rasucit pe calcaie si m-am postat in fata lui. M-am uitat in ochii lui si cu un zambet jucaus i-am facut semn ca poate sa isi ia locul ocupat fraudulos. Apoi m-am asezat cuminte in dreapta lui. Mi-am ridicat privirea spre el si vazand ca a inceput sa se miste un pic, am facut un pas minuscul spre dreapta si i-am spus "Observ ca te misti atat de bine, incat meriti mai mult loc". Ca raspuns la actiunea mea a ridicat mainile si a mimat un dans nebun. Pe masura ce se evapora berea din sticla, si locul parea ca se goleste. Nu exclud posibilitatea ca datul din maini si din picioare sa isi fi facut efectul. Desi imi este al naibii de dor de R&B-ul din cluburile norvegiene, the eighty's music nu este chiar asa rea. Cum necum, intr-un final mai fericit, am ajuns in bratele tipului si usor dar sigur am inceput sa ne unduim pe sunetele lente ale unei piese vechi. Exceptand faptul ca s-a prezentat de vreo 2 ori, si in loc sa retin ca il cheama"Ion" l-am tot numit "Gheorghe", exceptand ca am dansat mai mult pe picioarele lui, decat pe langa el, am ajuns sa ne sarutam.
Ce sa mai, suna a poveste de dragoste sau cel putin al unui one night stand minunat, insa... nu avem parte intotdeauna de ce ne asteptam. Sa ne intoarcem la relatare ... ca si cum s-ar intampla acum.
Ne sarutam noi cu patos, cu foc, cand deodata "Ion" ma opreste si imi spune resemnat "E prea mult pentru mine". Ma impinge usor si de indreapta spre celalalt colt al barului. Sincer, nici daca exploda ceva langa noi, nu cred ca as fi putut sa raman mai socata. Probabil ca un calator in timp, care ar ajunge din anii 40 in 2013 nu ar fi atat de socat de ce se intampla in jurul lui. Ma intorc catre prietenii mei si pentru prima oara in cei 27 de ani ai mei sunt muta de uimire. De-a dreptul fara cuvinte. "Ion" apare iar in peisaj dupa vreo 10 minute, ma ia in brate si ma saruta cald pe frunte. Isi ia geaca si pleaca. Cred ca m-am holbat la usa pe care a iesit vreo juma de ora.
Cine poate sa imi explice ce s-a intamplat? Libidoul meu isi linge ranile si sta ascuns intr-un coltisor asteptand o explicatie valabila!!!