Despre mine

Gros Dragos

Blogs Home » Edu » Cultura » Romania dreapta

Romania dreapta

Blog despre inceputurile politicii romanesti, cu articole ale marilor nostri inaintasi si oameni de cultura.

Articole Blog

01. Toxin şi toxice - Jul 31, 2014 7:12:00 AM


 Toxinul a sunat despre ziuă. La glasul lui, s-au deşteptat în grabă tinerii patrioţi adăpaţi la izvoarele europene. Fără să-şi ia rămas bun de la părinţi, lepădându-se cu entuziasm de dreptul de moştenire al privilegiilor, au ieşit din casa părintească, au coborât hotărâţi în piaţă, s-au amestecat cu poporul care suferise atâta, şi au strigat din toate puterile: Libertate! Egalitate! Fraternitate! Şi Popa Şapcă binecuvânta mişcătoarea scenă a fraternizării tuturor fiilor patriei. Negura care atâtea veacuri apăsase asupra ţărilor române era spartă: încet-încet, ea trebuia să se risipească pentru a face loc luminii moderne.

Dar de la strigătul acela de generoasă revoltă contra unei stări seculare de ruşine, de înjosire, de mizerie politică şi socială, şi până la realizarea frumosului vis, trebuia, afară de binecuvântarea lui Popa Şapcă, încă mult. Tinerii patrioţi, după vorbe, fură chemaţi la fapte. Trebuia făcută scara jertfelor pentru a ajunge la vârful dorit. Ei nu s-au dat înapoi. Entuziasmul lor nu a fost de o singură clipă: voieşte şi vei putea! Atunci începu pe-ntrecute fiecare să alerge în faţa primejdiilor. Adevăraţi apostoli, ei îşi părăsiră familiile, căminurile, dragostile: un scop unic îi mişca – triumful cauzei libertăţii, singurul viitor acceptabil în închipuirea lor pentru patria românească, singura ei putinţă de fericire.
A fost semnalul unei mari răsturnări sociale această pornire. Aceşti generoşi tineri, urmărind idealul lor, lepădară fără socoteală cea mai puternică armă politică, averea. Ei credeau că generozitatea lor de rasă avea să izvorască fără istorie din pământul patriei. Cu iuţeală vertiginoasă începură să se ducă pe copcă marile averi boiereşti: un palat, pentru un act de propagandă; mii de galbeni, pentru o misiune fantezistă; o moşie pentru o broşură tipărită la Paris: luminează-te şi vei fi !
A! generoşi patrioţi, care vă jertfeaţi pe voi şi pe copiii voştri pentru viitorul neamului, voi întemeietorii partidului liberal clasic, voi nu ştiaţi desigur în ce mâini bune avea să cadă drapelul vostru. De ce, la Paris, între un curs al lui Michelet şi o predică a lui Lamennais, n-aţi mers o dată şi la Madame Lenormant, celebra cărturăreasă, ca să vă prezică viitorul partidului liberal? Eraţi prea naivi pentru a şti că ideile sunt în organismul social ca fermenţii în corpurile vii. Voi nu puteaţi şti că fermenţii cei mai dulci pot produce toxice primejdioase. Şi de aceea ar fi păcat să vă învinovăţim pe voi de urmările unor intenţii curate. Şi ori nu sunt frumoase urmările?
Voi patru copii ai lui Dinicu Golescu, Câmpinenii şi Negrii, păcat că nu trăiţi să vă vedeţi urmaşii! N-aveţi de ce să nu dormiţi în linişte, n-aveţi de ce fi mâhniţi că aţi jertfit averile voastre colosale cauzei liberale române. Voi aţi lucrat pentru această cauză fără socoteală – pretinşii voştri continuatori mai socotiţi, lucrează prin această cauză. Voi aţi murit ruinaţi; dar nu face nimica – v-aţi îndeplinit o datorie sacră pentru patrie. Mai târziu, prin patrie, copii săraci, luaţi de voi pe procopseală, începând cu doi galbeni pe lună, au ajuns milionari... Şi d. Carada să nu iubească patria română? Dar desigur că o iubeşte mai mult decât aţi iubit-o voi! Voi aţi abolit privilegiile, pe care le puteaţi moşteni; v-aţi răsturnat boieriile voastre proprii, v-aţi vândut moşiile, aţi dărâmat cetatea nobiliară. Bravi boieri democraţi, bine aţi făcut! Totul s-a câştigat, nimic nu s-a pierdut! Am obţinut îndeplinirea formelor democratice, pe de o parte, iar pe de alta, acei ce v-au cumpărat proprietăţile, cei ce au cules averile risipite, au restatornicit privilegiile, au reclădit cetăţi de trei ori mai tari decât bietele voastre bătrâne boierii.
Avem bănci şi credite, instituţiuni de toate felurile, tot atâtea castele tari, de unde nu se scoate uşor o castă nobiliară! Şi voi, părinţi ai noştri, obscuri entuziaşti, care aţi plâns de bucurie când v-aţi sărutat cu feciorii de boieri pe Câmpul Libertăţii sub binecuvântarea lui Popa Şapcă, n-aveţi de ce să fiţi mâhniţi. Iată urmaşii voştri liberali! Iată haitele catilinare de politicieni liberali, de diplomaţi de mahala, de vânători de slujbe şi de mici gheşeftari: avocăţei lătrători, samsaraşi dibaci, toate lichelele şi drojdiile sociale, tinzând să suie sus, cât mai sus, distincţie fără merit, avere fără muncă, pofte fără saţiu, roade minunate ale unei şcoli ce le-a înarmat numai instinctele pernicioase, pândind alegerile şi toate nevoile publice pentru a ciupi pataca; neghiobi fără naivitate, răi fără bărbăţie, urmând meritul şi talentul deosebit ca pe nişte vrăjmaşi de moarte. Aşa sunt toţi câtă vreme soarta îi ţine jos în masa cea mare, cufundaţi în valurile neastâmpărate ale semenilor lor. Dar când norocul, voind să tachineze pe ceilalţi, ridică pe unul sus, încununându-i agitaţiile neomenoase cu un succes de avere şi de situaţie, atunci e un spectacol, care mă umple pe mine de respect şi de stimă pentru liberali.
Iată-l pe mititelul veninos şi ridicol, care se zbătea ieri în noroi, cât e de mare acuma, cât e de arătos şi de senin. Iată-l cu ce bravură încalecă milionul! Priveşte emfaza dezgustătoare a parvenitului! Vezi ce indiferenţă crudă pentru suferinţele semenilor şi tovarăşilor lui de adineaori! Vezi aceasta mândră lipsa de liberalitate, de generozitate, de orice avânt nobil. El n-are înţelegere, ba simte chiar repulsiune pentru tot ce e frumos, pentru tot ce face mulţumire umană fără imediată utilitate practică. Stropeşte cu noroi şi pe mamă-sa. Nesăturat cu milioane, e-n stare să-şi mânjească mâinile în gheşefturi spurcate.
Credinţă, talent, merit, onoare, sentiment? „le cumpăr pe toate - am cu ce”. Fraternitate? gheşeft şi chiverniseală! Egalitate? impertinenţă faţă cu distincţiunea, cu meritul şi cu talentul! Libertate? bani, insulte şi reteveiu! Iată marele partid colectivist,urmaşul partidului liberal clasic! Iată continuatorii patrioţilor vizionari de odinioară - toxice partide ale unor bătrâne idei generoase.

I.L. Caragiale
02. Liberalii şi literatura - Jul 28, 2014 7:16:00 AM
 Un celebru om de stat englez, liberalul lord Macaulay, în 1846, într-un toast la inaugurarea Institutului filosofic din Edinburg, a susţinut că literatura este cea mai strălucitoare, cea mai curată şi mai trainică dintre toate gloriile unei ţări; că literatura unei naţiuni poate exercita în lume o influenţă mult mai vastă decât a celui mai vast comerţ şi mult mai puternică decât a celei mai puternice oştiri.
E drept că el vorbea înainte de ‘48. Era fireşte un om înapoiat. Şcoala liberală s-a schimbat de atunci: teoria ilustrului lord a căzut, cel puţin la noi, între teoriile demodate. Ce este literatura pentru un liberal colectivist? o inutilitate, în cazul cel mai bun, o primejdie socială foarte adesea. Priviţi la liberalii noştri. Vedeţi pe aceşti serioşi politicieni, care nu ştiu râde. Ce înalt dispreţ pentru literele naţionale! Faţă cu cea din urmă lichea colectivistă, cu cel mai sec pişicher lătrător sau cu cea mai brută burtă-verde, un om de litere nu înseamnă nimic pentru cel mai omenos şi mai inteligent liberal.
Spre onoarea partidului colectivist, trebuie să mărturisim cu toţii că el n-a numărat niciodată în rândurile lui un singur literat de seamă, afară, poate, de o singură excepţie, Delavrancea şi încă aceea îndoioasă. Am zis îndoioasă întâi pentru că acest scriitor nu a dat, ca literat de seamă, decât producţii romantice, eminente ca lucrare artistică, dar absolut lipsite de vreo tendinţă sau pornire combativă şi al doilea, pentru că opera lui nu e terminată. Desigur, voind odată să-şi continue cu dragă inimă frumoasa operă începută, are să fie silit să ia un ton potrivit vârstei coapte şi gândirilor mature şi atunci, vrând nevrând, are să se despartă de liberali: din inutil ce era, ca literat, le va deveni de-a dreptul primejdios.
Cazul lui va fi identic cu al tânărului senior prins de o ceată-n pădure - va fi urmărit-o de silă în isprăvile ei eroice, dar nu-şi va fi pierdut o picătură din fondul moral. Când se va întoarce în lume, va trebui să povestească cu humor senin toate peripeţiile tragi-comice ale captivităţii sale. Nu, de bună seamă, pe Delavrancea nu l-a pierdut încă literatura; dar liberalii o să-l piarză desigur, dacă e, cum cred eu, un adevărat literat. Literat şi liberal nu pot sta la un loc decât în călătorie: liberalul e din cale afară serios.
Dacă literaţii noştri de seamă n-au avut totdeauna aceleaşi sentimente politice pozitive, ba încă unora dintre ei astfel de sentimente le-au lipsit chiar cu desăvârşire, totdeauna un sentiment negativ au avut: repulsiune pentru partidul liberal. Pentru ce? E un cerc vicios: pentru că liberalii nu i-au putut suferi niciodată pe literaţi, nici literaţii nu i-au putut suferi niciodată pe liberali. Se-nţelege că e vorba de literaţii care merită acest nume, căci altminteri, toată caracuda şi plevuşca literară, ca mardà a societăţii, nu-şi poate găsi mai bun loc decât în marele partid. Cine e literat fiindcă n-a putut fi altceva pe lume, trebuie să fie liberal, altfel n-are ce să mai fie; acela trăieşte chiar bine cu liberalii, ba face şi minunea că împaca apa cu focul, politica liberală cu literatura frumoasă.
Alexandrescu, Alecsandri, Eminescu, dintre cei pierduţi şi dintre cei în viaţă, Maiorescu, onoarea catedrei şi literelor române şi Haşdeu, cel cu uimitor talent, puteau vreodată să se lipească de liberali? Puteau vreodată să inspire unui colectivist altceva decât fiori şi crispaţiuni tetanice? Dar colectivismul fuge de o carte de literatură frumoasă cum fuge habotnicul cel mai jurat de o mâncare oprită. Un colectivist mai uşor înghite, peste toate diurnele, o broască râioasă decât o discuţie judicioasă şi mai ales o satiră. Vorbeşte, dacă vrei, în literatura ta, de munţi, de râuri şi de flori, de fructe şi, din zoologie, de toate dobitoacele domestice şi sălbatice, afară de colectivist. Pătrunderea lumii ţi-e permisă până aici. Până aici rămâi inutil; nu ne-mpiedecăm de tine, nu te băgăm în seamă şi nu te lovim. Dar dacă ai voit să pătrunzi fenomenul mirific şi sacru al liberalismului român - ură de moarte !
Să răstorni balivernele răscăcărate şi apocaliptice, să combaţi apucăturile lipsite de omenie, să-ţi baţi joc de ridicol? Dar atunci vrei să ne răstorni pe noi liberalii; atunci, ne combaţi pe noi, îţi baţi joc de noi liberalii, domnule literat. Atunci literatura d-tale nu e numai un lucru de prisos în societate, cum credeam noi, recunoscând-o, ci de-a dreptul o primejdie naţională! Nu! condeiul trebuie rupt şi aruncat ca un stilet otrăvit. Jos literatura! Condeiul trebuie să fie o unealtă practică, de toate zilele, pentru afaceri serioase; cu el să facem socoteli, contracte şi statistici; comande, facturi şi conturi; acte, legi şi invitaţiuni diverse. Condeiul nu trebuie să fie un instrument de lux corupător, cu care o naţie să-şi fixeze, spre păstrare din generaţie în generaţie, pentru depărtate vremuri, gândirile şi simţirile: o astfel de fixare nu ne poate conveni deloc nouă colectiviştilor de astăzi.
Iată cum gândeşte adevăratul colectivist: modest, pe cât de dezinteresat, el vrea în viitor o discretă uitare mai bine decât meritata-i glorie. Iar sentimentele liberalilor faţă cu literatura naţională! Iată ceea ce a declarat d. Dim. Sturdza în faţa Academiei Române cu aceeaşi solemnitate cu care lord Macaulay odinioară, la Institutul filosofic din Edinburg şi-a ţinut mândrul toast pentru glorioasa literatură britanică.

I.L. Caragiale
03. Puterea credinţei - Jul 26, 2014 11:43:00 AM

  Era, într-adevăr, până alaltăieri marele partid colectivist într-o stare disperată. Dintre partizani chiar, foarte puţini mai credeau într-o îndreptare a situaţiunii. Fiecare colectivist, atribuind la deosebite cauze starea de slăbiciune a partidului, o constata cu durere.N-avem şef, ziceau unii; n-avem cap, ziceau alţii.Ne omoară lupta mediocrităţilor care se vâră la întâietate.Ne prăpădeşte lipsa de directive.Ne minează ţâfna ciocoiască a lui Stătescu.Ne duce de râpă strâmtimea de vederi a lui Sturdza.Ne-a compromis Stoicescu.Ne-a încurcat Porumbaru.Ghenadie ne-a mâncat.Fleva ne-a distrus.Cum să meargă cu un Aurelian?Ce ne face mai rău e gaşca îmbuibaţilor, care stau deoparte şi nu se mai interesează de soarta partidului.S-a dus partidul! Cădem de la putere, cădem cu ruşine fără să fi făcut, într-un an şi jumătate, decât neghiobii şi răutăţi gratuite şi în locul nostru are să vie iar Reacţiunea!Reacţiune !Săriţi, fraţi colectivişti ! lăsaţi deoparte micile pasiuni! uniţi-vă cu toţii într-un gând şi într-o simţire, să salvăm onoarea partidului!
Aşa lătra potaia colectivistă; dar ea lătra, ea auzea. Nici mediocrităţile pretenţioase, nici nulităţile ajunse, nici îmbuibaţii reci şi prudenţi nu-i dădeau ascultare. O situaţie mai disperată nu se putea; când, d. Dim. Sturdza se gândi să plece la hagialâc. Fericită inspirare! menită să reaprinză în inimile întristate ale dreptcredincioşilor colectivişti, scânteia stinsă a credinţei.
De la apus răsare acum lumina dreptăţii: e peste putinţă ca Tripla Alianţă să lase pe marele partid în pieire, cu atât mai mult că Reacţiunea, care anţărţ era vândută la Austro-Maghiari, acuma e vândută la muscali. Cu inima strânsă de cea mai chinuitoare nerăbdare aşteptau dreptcredincioşii întoarcerea diplomatului lor de la hagialâc. Dar, câteva zile mai nainte de această mult dorită întoarcere, un eveniment politic internaţional de cea mai extremă importanţă s-a petrecut în Europa, unul din acele evenimente ale căror urmări sunt, cum să zic? incalculabile, un eveniment menit să readucă la înflorire sănătatea atât de ofilită a partidului colectivist: d. Dimitrie Sturdza, după ce s-a fost înscris la palatul imperial din Berlin, a fost poftit la un prânz al Împăratului Wilhelm şi, ceva mai mult, Împăratul a fost politicos cu d. Dim. Sturdza.
Ei ! să nu mai spună cineva că partidul colectivist stă rău! Vestea despre marele succes diplomatic a umplut, se înţelege, de bucurie pe toate caradalele şi budalalele marelui partid. Vezi că, în datinele colectiviste, prânzul joacă un rol sacru. Aşa bunăoară mi-aduc aminte de un prefect colectivist naiv, depărtat de ministrul de interne ad-interim, d. Gogu Cantacuzino: făcea un tărăboi grozav, fiindcă nu-i intra omului în cap cum se poate un ministru care a fost de două, trei ori la masa lui să-l dea afară din slujbă! E ceva neînchipuit ! Dacă mănânci la un colectivist, ori dacă mănâncă el la tine, s-a isprăvit! eşti legat cu secul pe vecie, la moarte şi la viaţă: e ca şi cum ai fi tras fum din aceeaşi lulea cu un şef de Piei-Roşii. S-a isprăvit ! Dacă Împăratul Wilhelm a poftit pe d. Sturdza la masă şi a fost şi politicos, atunci, cât va trăi Împăratul, care e tânăr şi voinic, colectiviştii n-au să mai cază de la putere. Frumoasă perspectivă!
Şi amicul meu d. Ghica Bursan, care, spre onoarea lui, nu face parte dintre caradale, când mă-ntalneşte, mă tachinează: « Ei! amice, ce mai zici? ai aflat? ». Eu mă fac că nu pricep ce vrea să zică; atunci bunul colectivist adăugă umflându-se-n guşe: « N-ai cetit depeşa din Berlin? Nu! Cum se poate?... Sturdza!... a mâncat... la Împăratul Germaniei! Nu mă-nnebuni! Parole d'honneur... Ei, apoi?... Salutare ! salutare! » şi d. Ghiţă mă loveşte peste pântece şi pleacă radios. Mie nu mi-e că m-a lovit peste pântece, nici că pleacă radios: mi-e că amicul meu crede într-adevăr că Împăratul Wilhelm e de-acum colectivist. Dar nici de asta nu mi-ar fi atâta, fiindcă mai la urmă pe amicul meu îl cunosc şi-l ştiu că e în stare să crează altele şi mai şi: mi-e că toţi colectiviştii, caradale şi budalale, cred toţi ca fratele Ghica. O, dreptcredinciosule colectivist! credinţa ta - e cazul să spun - nu te va mântui.
Şi să vedeţi pe urmă supărare când Împăratul, la o adică, n-are să pună în condiţiile Triplei Alianţe menţinerea colectiviştilor la cârma României! Să vedeţi tărăboi! N-are să intre în capul amicului meu Ghiţă: cum se poate? să te cheme la masă şi pe urmă să te lase aşa? Într-adevăr, lucru de neînchipuit!

I.L. Caragiale
04. Energie şi saţiu - Jul 26, 2014 6:30:00 AM

  Timpuri clasice! când un adevărat liberal umbla cu pălărie de paie şi cu pantaloni de dril la Crăciun şi nu răcea fiindcă-l încălzeau principiile; când liberalul meu se sătura cu o cafea cu lapte pe zi la Fialcovsky, căci acolo era adevărata reprezentaţie naţională, iar nu în Dealul Mitropoliei, unde trona Reacţiunea… Timpuri clasice, unde sunteţi ? Astăzi liberalul, cu toate blănile şi căciulile lui de biber, este răcit; cu toate delicatesele, mezelurile rare şi icrele moi, se simte pierind de slăbiciune. Ciudat lucru! Cum să-ţi explici acest fenomen istoric? Pentru ce un partid, odinioară, aşa de subţire îmbrăcat ducea la ger, şi aşa de frugal hrănit era atât de robust, iar astăzi, aşa de bine înţolit şi îmbuibat, se prăpădeşte pe văzute? Pentru ce? Pentru că blănile şi căciulile au năbuşit focul sacru! Pentru că delicatesele şi şampania au stins entuziasmul!
Faraonul visase şapte vaci grase şi şapte vaci slabe şi Iosif i-a tâlcuit visul: împărate, or să vină şapte ani roditori umple-ţi hambarul, căci vor urma, după aceea, şapte ani de foamete. Ion Brătianu a visat doisprezece boi graşi şi opt slabi şi l-a chemat pe d. Carada şi i-a spus: « Iaca şi iaca: oare ce să fie visul acesta ? Tâlcuieşte-mi-l ! ». Iar d. Carada i-a răspuns: « Vor veni doisprezece ani de putere, pricopseşte-i pe ai tăi, căci vor urma opt ani de opoziţie! ». Şi Brătianu atunci, aducându-şi aminte pe jumătate de nişte vorbe mari ale altuia, cum avea obiceiul să-şi aducă aminte de toate vorbele mari, pe care, drept învăţătură, le apucase în fugă mare numai pe jumătate, a zis către ai săi: « Îmbogăţiţi-vă! ».
Dar mai trebuie oare să le mai spună una ca asta? Dar era oare marele partid compus din niscai naivi sfioşi, pe care trebuia să-i rogi mult ca să guste o dată? Ţi-ai găsit pe cine să-mbii de două ori! Şi aşa, s-a adeverit tâlcuirea d-lui Carada. Doisprezece ani de belşug! Conversiuni, bănci, credite, întreprinderi, daraveri mai mult sau mai puţin curate... Mană cerească a plouat peste oastea liberală şi, fiindcă ploaia din cer nu caută şi n-alege, a căzut şi pe bun şi pe rău, şi pe deştept şi pe neghiob, şi, poate, pe vreunul cu merite reale, şi, desigur pe toate lichelele. Încet-încet, în doisprezece ani atât de roditori, toată oastea bravilor democraţi s-a aristrocratizat constituindu-se în casta bogată şi puternică - casta colectiviştilor.
Puţini au fost acei nesocotiţi care să uite, în fumurile puterii, tâlcuirea făcută de d. Carada visului lui Brătianu şi să nu se gândească la anii următori de opoziţie. Dar ce s-a-ntâmplat cu colectiviştii? Ceea ce se-ntâmplă totdeauna cu castele: excesul de absorbire le-a produs slăbiciunea. Oastea bravă a flămânzilor de altădată s-a pus după atâtea isprăvi la ospăţ. Au ospătat doisprezece ani aşa de bine încât, când a sunat trâmbiţa, bravii au fost aşa de îndopaţi că nu-i mai încăpea armura, ba unii nici nu se mai puteau ridica de greutatea pântecului. Poftim de mai trimite pe umflaţii de astăzi să mai alerge ca trepăduşii de odinioară, să mai latre ca tribuni ai poporului prin mahalale, să mai facă spume la gură ca apostoli iluminaţi ai liberalismului. Ducă-se la aşa treabă puţinii ce au uitat tâlcuirea proorocului Carada! ducă-se cei mai târziu veniţii, neofiţii! Dar aceştia sunt prea puţini la număr, pentru ca să mai poată apăra cauza liberalismului... « Ei şi? ce-mi pasă mie? zice colectivistul adevărat. Liberalismul? dar ăsta a fost un moft. Democraţia? dar asta a fost o unealtă, nu un scop. Nu opt, optsprezece, cincizeci de ani pot sta în opoziţie! Eu n-am fost neghiob: am înţeles tâlcuirea lui Carada ca şi dânsul însuşi. Atât ar mai fi trebuit: să stau doisprezece ani la putere ca pe urmă să mă-ntorc iar cu pantaloni de dril la Fialcovsky, la cafea cu lapte, să latru contra Reacţiunii?... Entuziasm? pentru ce să am? ca să căpătuiesc pe nu-stiu-cine? Sunt prea copt ca să mai am entuziasm pentru nu-ştiu-ce! ».
În aşa stare a partidului, pe corifeii colectivişti deplin chivernisiţi îi apucă şi porniri de lux, veleităţi de preseanţă, dorinţe de întâietate (ca odinioară a vizirului Brătianu) şi pofte de o pagină specială în istoria politică a veacului: de aici, zâzania şi grupurile personale, micile bisericuţe în marele Panteon colectivist. Astfel, dacă vrei să ştii cât de nemernici şi de răi sunt colectiviştii în genere, trebuie să întrebi pe colectivişti în parte: să vezi recomandaţie! Dacă vrei să ştii cât de puţini sorţi au de a mai rămâne la putere în actuala formaţie, întreabă pe dd. Stănescu şi Sturdza. Dacă vrei să ştii ce boroboaţe şi ce ticăloşii au să facă în o altă formaţie eventuală, întreabă pe dd. Aurelian şi Lascar. Aşa stă partidul colectivist astăzi.
Cine strică? Fără un moment de îndoială, poţi răspunde: d. Carada, că le-a tâlcuit visul lui Brătianu, şi Brătianu, că i-a lăsat să prea se adeverească tâlcuirea d-lui Carada. Cu toate parigoriile ce şi le fac cei încă necăpătuiţi şi şi câţiva naivi dreptcredincioşi, un partid politic mai slab, mai neputincios şi mai pierit decât cel colectivist nu se poate. Marele partid a fost ca şarpele sunător: primejdios şi năvalnic pe câtă vreme-i era foame. S-a repezit cu pornire monstruoasă pe pradă: a îmbălat-o şi, pe nemestecate, a înghiţit-o. Astăzi, că s-a umflat, crotalul stă la soare, amorţit de enorma greutate a mistuirii: sfârcul de la coadă de-abia-i mai mişca sunând alene din clopoţei; capul doarme de somnul îndopării nemăsurate: oamenii de treabă pot să i-l sfărâme fără multă luptă.

I.L. Caragiale
05. Ce este Centrul? - Jul 20, 2014 9:25:00 AM


 La ce serveşte discuţia de cuvinte, cârcota de vorbe seacă de miez? La nimica decât la pierdere zadarnică de vreme. Poporul român, cuminte şi fatalist din fire, a avut totdeauna această credinţă. Dacă te apucai cu un român get-beget la vorbă, pe la nămiez, când e soarele-n putere, şi-l întrebai: „Mai Muşate, ce e acuma, zi ori noapte?”, badea se scărpina sub căciulă, se gândea câtva, te măsura cu ochii să vază ce fel de negustor ai fi, şi-ţi răspundea: „Apoi de! domnule, zi este”. Dar dacă, iubitor de cârcotă, de cei cu sămânţă de vorbă, vreai să deschizi cu românul discuţie din chiar senin, numai de dragul discuţiei şi te apucai să-i zici: „Ce spui tu, măi badeo ! nu vezi că-i noapte?”, Muşat îşi îndreptă căciula şi, fără să mai stea la gânduri, îţi răspundea scurt: „Apoi de! domnule, o fi şi cum zici dumneata!”.
Aşa mergea lucrul cu badea Muşat al nostru pe când nu se ştia la noi ce fel de negustor să fie acela avocatul. Astăzi, mulţumită propăşirii şi civilizaţiei, foieşte în sânul poporului român un număr nenumărat de aceşti răsucitori de vorbe, care de care mai viteaz la limbă şi mai vrednic a spune de la obraz că la nămiez e noapte. Când, în viaţa practică, avocatul are să ia de la badea Musat, atunci două şi cu două fac nouă; când are să-i dea, patru şi cu patru fac trei. Fatalist ca fatalist, dar de! E vorba de dat şi de luat şi după aceea, de când cu formele astea noi, a trebuit să-şi mai piarză badea câte ceva din rugina lui. S-a încărcat Muşat de Doamne-ajută, a intrat în cârcotă cu avocatul - începe să spună şi el una-două: „Măi neiculiţă-n sus, măi omule-n jos, aşa să trăieşti, mai socoteşte o dată că nu face atâta”. Şi cu cât badea nu se lăsa, cu atât i se încărca mai rău socoteala. În zadar ţipa dreptatea în bietul om, geaba tot arăta el răbojul şi face socoteala lămurită şi dreaptă în frica lui Dumnezeu: avocatul îl ia la zor cu gură de Târgovişte, şi bietul Muşat, dacă vede şi vede, ca să scape de tâcâitura ceea de moară stricată, încheie cearta cu: „Poate, domnule avocat, o fi şi cum zici dumneata”. Muşat e tot fatalist; deşi uneori alunecă şi el până la un loc în cârcota de vorbe, târât de împrejurări şi de isteţimea avocaţilor, totuşi nu uită până în sfârşit adevărurile moştenite de la părinţi: „Vorba multă, sărăcia omului”, „cu vorbe laptele nu se face brânză, nici apa de gârla oţet de trandafir” şi  „dreptatea una este sfântă, ca şi adevărul adevărat unul”.
Povestea lui Muşat cu cârcotaşul, aşa o păţirăm şi noi cu „Presa” marelui bărbat de Stat. Nu ştim cum, mai zilele trecute, în naivitatea noastră, uitarăm proverbele că „chelului despre chelie să nu-i spui vreo istorie” şi „când e chelul la masa, de tigva să nu te dai în vorbă” şi, „nervoşi” cum suntem, nici una nici alta, ne apucarăm să spunem cititorilor basmul „Băncii de Bucureşti”; de ce? de hazul lucrului doară, nu ca vreo nouă descoperire a noastră, de vreme ce lucrul acesta este pâră veche şi basmul nostru îl ştiu de mult toate babele. Să te mai ţii, după aceea, cârcotă de cuvinte cu foaia marelui om de Stat!
Nu-i vorbă! avocatul nostru era de seamă, dar şi Muşat nu s-a lăsat, că dreptatea una este sfântă, ca şi adevărul unul. Ba e tunsă, ba e rasă, dintr-una într-alta, veni şi întrebarea că ce-o fi aceea „Centrul”? Noi, ca badea din poveste, răspunserăm într-o doară că „Centrul” este o nimica toată, un grupuşor, un grupuleţ mic la stat, mare la sfat, mai mare daraua decât ocaua, o nucă de jucărie cu coaja umflată şi lustruită, dar fără miez, şi aşa mai departe, câte ştiam şi vedeam şi noi ca tot târgul.
La acestea, marele bărbat de stat ne răspunde prin gazeta d-sale: „Nu-i adevărat ce spunti voi şi tot târgul; din contră, „Centrul” este un mare partid”. Noi de colo: „Domnule avocat, ia răbojul, şi să-ţi numărăm bobocii ca să vezi şi dumneata. - Nu-i adevărat, ne răspunde iar marele bărbat de stat, n-aveţi idee de ştiinţa modernă: două şi cu două fac nouă: „Centrul” este un mare partid”. Ce-i de făcut cu avocatul ăsta? ne întrebarăm noi atunci; şi ca să scăpăm de tâcâitură, ne hotărârăm a-i spune astăzi ca Muşat: „De! domnule avocat, o fi şi cum zici dumneata”.
Acum, lăsând de-o parte povestea înţeleptului Muşat, să vorbim mai puţin glumeţ. Punem o dată pentru totdeauna o întrebare organului marelui om de stat: la ce serveşte discuţia de cuvinte, şicane de vorbe fără fond? Este „Centrul” un mare partid sau nu? Dacă ar fi mare, bosumflarea Presei n-ar avea înţeles: vorbele noastre nu l-ar micşora; orice am spune noi, el ar rămâne un mare partid. Nu e deloc firesc lucru ca cineva având mintea întreagă să se mânie pentru că un altcineva îi contestă o calitate vădită; în aşa caz, contestatorul întâmpină cel mult o glumă în treacăt. Cei de la organul marelui bărbat de stat trebuie să fi observat, că atunci când dumnealor fac în privinţa noastră socoteala avocatului ce are să dea lui Muşat, atunci când din acea socoteală iese că partidul conservator este un grup nenorocit, de tot neînsemnat, uneori chiar că nu există deloc, noi nu ne zburlim, nu ne bosumflăm; ba tocmai dimpotrivă, cu cât dumnealor ne asupresc mai mult la socoteală, cu atât noi facem mai mult haz, aceasta ne inspiră chiar câte un articol vesel, ceea ce nu displace din când în când cititorilor unui ziar serios.
Dar să nu ne uităm vorba. Dacă „Centrul” este un mare partid, de ce Presa se supără de vorbele noastre? Dacă este „Centrul” un mic grupuşor, un mititel grupuleţ, de ce mai atâtea vorbe şi necaz? ce folos? Cu toate panglicile de fraze turnate în coloanele Presei, el, „Centrul”, aşa rămâne - mic mititel. Şi aşa şi este „Centrul” şi nici nu poate fi altfel. În zadar, marele om de stat caută să îmbete lumea cu apă rece. Publicul nostru, în scurt timp a făcut de multe ori trista experienţă a acestui fel de îmbătare gratuită; astăzi, ca să întrebuinţăm o expresie banală, un lieu commun, deşi încă tânăr în viaţa constituţională, este din nenorocire prea sceptic, aproape blazat, aşa că de-ar fi cineva meşterul meşterilor nu-l mai poate ameţi cu simple declamaţii.
În câteva rânduri foarte uşuratice ale „Presei” de alaltăieri, în care se demonstra iarăşi că partidul conservator aproape că nu există, suntem somaţi de marele bărbat de stat ca, pentru a-i dovedi noi contrariul, să-i spunem numaidecât cine este şeful partidului nostru, „căci – zice d-sa - fără de un şef nu există partid”. Minunată logică! Această teorie modernă, foarte modernă, desigur este o invenţie proprie a marelui om de stat. Să vedem însă cum se potriveşte ingenioasa invenţie modernă la lucrurile vechi din lumea aceasta.
Mai întâi să lămurim un lucru. Existăm noi partidul conservator câtuşi de puţin sau nu existăm deloc? Negreşit, de vreme ce marele om de stat este foarte mult necăjit pe noi, trebuie din parte-ne să fi existând câtuşi de puţin. Astfel dar, luând faţă cu publicul drept certificat al existenţei noastre chiar supărarea marelui om de stat împotrivă-ne... Dar gluma aceasta este prea veche, s-o lăsăm deci deoparte...
Partidul nostru conservator, concedem că nu are de şef o anume persoană; acesta este un lucru firesc; acest partid are în fruntea lui, ca şef, nu o persoană, ci mai multe, toate independente personal, dar al căror conducător este un principiu statornic cu privire la politica Ţării înăuntru şi-n afară. Aşa constituit, partidul conservator a guvernat ca atare şi va mai guverna iarăşi, tot ca atare, când jocul instituţiilor constituţionale îl va readuce la cârmă, cum neapărat trebuie să prevadă orice om cu judecată.
Acestea zise, somăm la rândul nostru pe marele om de stat - şi speram a nu fi aşa de modern teoretici, cum fuse d-sa în somaţia ce ne-a făcut - somăm să ne spună: oare un şef în teorie este de-ajuns pentru a avea în practică un partid? Noi suntem un partid fără şef personal, fie; „Centrul” însă, ştie o lume, este un şef, fără partid. De aceea acest partid, acest mare partid, „Centrul” n-a guvernat, nici va guverna cândva ca atare, precum experienţa ne-o arată cât pentru trecut, precum judecata ne-o explică cât pentru viitor. Şi încă ceva: marele om de stat ne-a somat să spunem numele şefului partidului conservator; îi spuserăm; noi îl somam, la rândul nostru, să ne spună, nu numele şefului partidului „Centru”, căci acest strălucit nume s-a afişat cu acest titlu la toate răspântiile, într-un chip vrednic a face invidioşi pe cei mai vestiţi autori de reclame americane; îl somăm să ne spună vreo câteva nume mai de seamă d-ale membrilor „Centrului”.

Mare, mic, fie oricum ar fi, să vedem ce este în esenţa lui acest „Centru”. Să vorbim răspicat. Ce rol joacă în ţara noastră „Centrul”? Cu conservatorii conservator, cu radicalii radical, „dar totdeauna - zice marele om de stat - temperator”. Acesta este cuvântul cel mare. Care va să zică avem un număr de temperatori, care stau în slujbele statului şi când o partidă şi când cealaltă este la putere. Temperatorii constituie „Centrul” şi acesta are de şef pe un mare bărbat de stat eminamente temperator, care stă pe jeţul ministerial tot aşa de comod şi când cabinetul este conservator şi când e radical. Aceasta strânsură de temperatori se poate numi asociaţie, consorterie în scopuri individuale, în nici un caz însă nu se poate numi un partid politic, pentru că - fie-ne permis a da şi noi marelui om de stat o teorie pe cât de politică, pe atât de morală - partid politic se numeşte o seamă de oameni, a căror acţiune comună se întemeiază pe nişte principii cu privire la viaţa publică, iar nicidecum pe vederi şi tendinţe de parvenire personală a respectivilor. Aşa este „Centrul”; şi desigur este un mare om de stat acel ce a născocit acest mare partid. Bună negustorie, dar tristă morală!
În sfârşit, ca să o luăm iar pe partea practică, câţi, câţi sunt aceşti temperatoripe tot pământul românesc? Să socotim constituţionaliceşte, pentru că „Centrul” este eminamente constituţional. Câţi au fost trimişi de naţiune în Parlament, spre a o reprezenta în chestiunea cea mare a revizuirii? În Cameră, d. C. Boerescu, fratele mai mic al marelui om de stat; în Senat, marele om de stat însuşi şi dd... (?) Şi nu mai întrebăm dacă aceşti domni temperatori au căpătat mandatul lor ca fiind membri ai marelui partid „Centrul”. Aşadar, nu prea sunt mulţi, cum vedem, şi astfel cată să fie. În faţa lumii, fie dânsa chiar demoralizată, nu poate capăta cineva crezare şi ascendent adevărat decât prin consecvenţă şi tărie morală. Ca să încheiem dar pentru astăzi cârcota de cuvinte cu „Presa”, ne întoarcem iar la vorba răzăşească cu care am fost început. Coaja mare nu umple nuca seacă; şi oricât de viteaz la limbă ar fi avocatul, care ne tâcâieşte mereu despre ce şi cum ar fi să fie marele partid temperator, noi îi răspundem cu zicătoarea lui Muşat: „De-ai avea şi şapte limbi, adevărul n-ai să-l schimbi !”.
I.L. Caragiale

Notă: „marele om de stat” – Vasile Boerescu, avocat liberal. În anul 1876 a încercat împreună cu Dimitrie Ghica sa fondeze o grupare politică de centru. Nereușind impunerea acestei grupari pe scena politică românească, s-a înscris în Partidul Național Liberal în 1879, dar în 1880 constituie gruparea dizidentă "Partidul Liberalilor Sinceri", împreună cu George D. Vernescu.
06. „Moftul” în faţa opiniei publice - Jul 13, 2014 7:42:00 AM


 Fără glumă, sunt oameni care dau prea multă atenţie şi importanţă „Moftului”: nu ne aşteptam la atâta onoare. Critice aspre se îndreptează asupră-ne: ba că nu suntem serioşi ; ba nesăraţi; ba ne batem joc de naţiune, de patrie, de idealurile măreţe, etc., că ne batem joc până şi de morţi ; că suntem o primejdie publică, o nenorocire pentru generaţiile tinere, un virus social, o gazetă pornografică, ce ar merita să fie suprimată pe cale poliţienească şi pe care cineva nu o poate lua decât cu cleştele.

Mai întâi s-o luăm, metodic, de la coadă. Pe noi ne importă numai să ne citească publicul ; apoi ne-o lua cu mănuşa, cu cleştele ori cu mâna goală, de asta puţin ne pasă, şi nici nu poate fi altfel, de vreme ce ne cunoaştem lumea şi ştim că, dacă e vorba de aşa ceva, partidele politice au obiceiul să nu atingă organele de păreri deosebite altfel decât cu cleştele: aşa iau liberalii „Timpul”, aşa conservatorii „Voinţa” ş.c.l. căci, într-o ţară constituţională ca a noastră, ce poate inspira un adversar „infam” alt decât dezgust?
N-am râs de morţi, feritu-ne-a Dumnezeu! Am glumit numai despre mofturile debitate la ocazii funebre de către cei vii. Nu putem fi un ziar grav, fiindcă ne-am propus dintru început să ne ferim de asta şi ne-am propus-o pentru că, după o matură socoteală, am văzut că presa română are destule organe grave. Nu ne batem joc de România şi de romanism, vorbe care se pronunţă şi se scriu cu un singur „r”, ci de „rrromanism” şi de „Rrromânia” cu trei „r”; nu de popor, vai de capul lui! râd destul atâţia de el! ci de „poppor”, ba câteodată şi „bobbor”, când e „rrromânul” supărat şi răguşit de supărare.
Ce-i drept, în politică parcă găsim până acuma chinorosul preferabil cotonogelii - nu ca chestie de culoare politică, fiindcă noi, ca nişte moftangii sinceri, mărturisim că nu facem parte din nici un „marre partid historric”! - dar pentru cuvântul că chinorosul cu spălătură tot se ia, dar bătaia, după cum spune înţeleptul proverb, nu se mai întoarce. Spunem pornografii ?... Sfidăm pe cineva să ne arate un şir pornografic în „Moftul”. A! dacă ar veni să ne interpreteze un Machiavelli sau un Talleyrand care se lăuda că din trei rânduri ale unui scriitor îl poate face să merite spânzurătoarea, se-nţelege că ne-ar băga la ocnă, neavând la noi pedeapsa capitală. Dar la ocnă ne-au şi trimis aceia care ne imputau că n-avem destulă sare. Despre sare, ce să zicem ? are omul câtă poate avea, dar şi la aceasta avem o apărare... Cel ce se ştie a nu avea nici o lipsă în această privinţă, acela să ne arunce întâi piatră. Şi ce-i drept, numai unul s-a găsit până acuma aşa de nevinovat: Constituţionalul. Că umblăm după câştig şi am ales scandalul ca mijloc, asta, ce e drept, e cam aşa; dar „scandalul” este pare-ni-se un cuvânt prea aspru, „Moftul” credem că e de-ajuns.
În fine, la ameninţările cu suprimarea mai mult sau mai puţin apropiată a „Moftului”, strigară sus şi tare că Pactul fundamental pe care şi l-a dat Naţiunea în suveranitatea ei şi toate instituţiunile noastre liberale se opun categoric la aşa ceva. Mai la urmă, care guvern ar fi nebun să calce Constituţiunea, să facă scandal pentru un „Moft”? Unde mai spui apoi că noi totdeauna vom fi de principiul că cu guvernul s-o lăsăm mai domol decât cu opoziţia. Ce, am fi copii? De-abia ne-am înjghebat o redacţie cu două mese şi trei scaune ; să ne pomenim cu „bobborrul supărat” că vine şi ne strica mobilele şi poate şi cu ce şedem pe ele? Doamne fereşte, s-a mai întâmplat! Ş-acum, dragă cititorule, după aceste desluşiri, urmează, te rugăm, a ne citi mofturile ; fii indulgent cu slăbiciunile şi prostiile noastre; ia-ne în nume de bine glumele, şi nu uita că şi un „Moft” ca acesta reclamă oarecare necaz şi bătaie de cap.
1893

I.L. Caragiale
07. 1907 - Jul 11, 2014 6:45:00 AM

 Cum au izbucnit primele flăcări, guvernul conservator (sub barba căruia, pe-ndelete, încă din vara anului trecut 1906, pe vremea Expoziţiei jubilare, se organizase mişcarea maselor ţărăneşti) s-a declarat cu toată candoarea incapabil să ţină piept elementului dezlănţuit. Regele, fireşte, adânc îngrijat şi bănuind, cu drept cuvânt, El care-şi cunoaşte bine oamenii, că liberalii nu erau atât de ignoranţi în privinţa evenimentelor, a făcut apel la patriotismul şefului lor. Acesta a primit zdrobitoarea sarcină a puterii numai cu condiţia ca facţiunea conservatoare şi majorităţile ei să-i promită concursul fără nici o rezervă; iar conservatorii, ruşinaţi şi îngroziţi de moştenirea ce lăsau, s-au plecat învoielii.
Au urmat, în Camere, duioase scene teatrale... În publicitatea românească, foarte înclinată la ocaziuni mari, către nota sentimentală, astfel de exibiţiuni se numesc « scene înălţătoare ». Toată lumea a plâns, miniştri de azi, miniştri de ieri, deputaţi, senatori, publicişti, reporteri şi tribune publice; şi-n faţa lumii acesteia atât de emoţionate, doi mari între mari fruntaşi, un conservator şi un liberal, s-au strâns în braţe cu efuziune şi s-au sărutat solemn, spălând cu lacrimi fierbinţi tot trecutul care, ce-i drept, cam avea nevoie de spălat: în căldura luptelor de până ieri a celor două facţiuni, primul nu numea pe al doilea decât « trădător de neam », iar acesta pe acela « fiul lui Belzebut ». Răscoalele făceau deci o minune: trădătorul de neam de mai ieri se preschimbă în salvator al patriei, iar fiului lui Belzebut îi crescuseră peste noapte aripi de heruvim. În faţa primejdiei, pentru amândouă egal de ameninţătoare, facţiunile de guvernământ duşmane îşi dau mâna spre restabilirea ordinei. Care va să zică, un guvern incapabil, deşi dispune de majorităţi formidabile, cade; vine altul la putere declarându-se şi el dintru început incapabil dacă incapabilul căzut nu-i da, fără nici o rezervă, concursul tocmai după principiul gramatical că două negaţiuni fac o afirmaţiune: două incapacitaţi mărturisite dau o capacitate netăgăduită.
Între masa poporului şi clasele stăpânitoare este (cine ar putea tăgădui?) o prăpastie de interese şi de sentimente pe care aceste clase n-au ştiut-o umple încetul cu încetul, ba chiar şi-au dat toată osteneala s-o sape cât mai adânc. Solidarizarea celor două facţiuni, adverse la cuţite până ieri, cu uitarea oricărei vechi duşmanii, cu călcarea peste toate scrupulurile personale, cu excentrica paradă teatrală ce trebuia fireşte să fie considerate de poporul întreg ca o ultimă opinteală a politicienilor pentru păstrarea privilegiilor oligarhiei... Aşadar, nu ne aflăm în faţa unor dezordini pe care un guvern fusese incapabil să le astâmpere, iar altul, cu mai multă autoritate şi cu mai mult spirit politic, se bizuia să le înăbuşe; ne aflăm în faţa războiului civil al maselor producătoare sătule de prea îndelungata nesocotire a lor în cârmuirea intereselor publice contra oligarhiei uzurpatoare, prea numeroasă şi prea scumpă pentru a mai putea fi întreţinută, prea cinică pentru a mai putea fi suferită.
A fost o neînchipuită aiureala generală. În Camere, cât şi prin organele oficioase, guvernul declară sus şi tare că « răscoalele sunt fapta unei mâini străine de undeva ». Imediat, de “undeva”, pică o fulgerătoare protestare. Atunci, acelaşi guvern dezminte, iar sus şi tare, prin legaţiunile regale, orice ştire de aşa fel ca o « curată născocire ». La un moment, oligarhia da semne de curată demenţă: îşi închipuie ca sorginţi ale dezastrului, fel de fel de conjuraţiuni anarhiste, din Barcelona sau Paterson, din Honolulu mai ştim de unde? Nu mai vede nicăieri decât instigatori, nu mai visează, nu mai caută, nu mai gândeşte decât să găsească pe instigatori - fenomen şi ridicul şi deplorabil, ca totdeauna, aşa numitul “delirium persecutionis”. Nu le vine politicienilor noştri să creadă că dezastrul este urmarea fatală a sistemei lor politice, şi-i caută explicaţia la chilometri departe, când, dacă ar fi în stare să se uite bine, ar putea-o găsi sub vârful nasului. Trebuie numaidecât să fi fost o vrajă care să fi dezlănţuit aşa din chiar senin un uragan, să fi fost neapărat instigatori, ca să se fi răsturnat o lume întreagă, liniştită pân' adineaori, într-o clipă cu josu-n sus!... Ca baba chioară punând tingirea pe pirostria şchioapă: când se rastoarnă tingirea-n foc, se cruceşte baba, şi scuipă şi caută-n spuză urmele Necuratului care i-a răsturnat fiertura.
Dar « sinistrul » s-a potolit de mult... A trecut parcă un veac de astă primăvară! Toate sunt cu totul uitate. Cum i-a venit sufletul la loc, oligarhia şi-a luat iar bunele clasice năravuri şi a început iar jocu-i normal de cacialmale între facţiuni, grupuri şi grupuşoare şi în sânul acestora, ca în frumoasele senine zile de pace... Şoapte şi intrigi de culise, sfori şi sforicele, cât mai subţiri dacă trebuiesc, cât mai groase dacă merg, emulaţie de subtile ergoterii bizantine pe faţă, concurs de pişicherlâcuri pe la spate, adevărul curat, strecurat la ureche cu acele clipeli din ochi şi cu acel tremur de buză, caracteristice minciunii, minciună rostită tare în vileag cu glacială neşovăire, pecetea sfântului adevăr...
Şi câte griji pentru atâtea grave probleme publice ! De exemplu... Un aşa numit « gheşeft » (ce barbarism ! ce grozăvie nemaipomenită la noi !) cu niscai furnituri publice; după asta... o recidivă de indelicateţe sau de abatere de la seninătatea ori gravitatea impuse unui înalt magistrat, care a îndrăznit, unde şi când nu se cuvenea, să spună şi el ce avea pe suflet; pe urmă... trebuie sau nu să se permită plutonierilor bacalaureaţi a purta sabie ca ofiţerii titulari ? apoi... rezultatul unei alegeri comunale dintr-un orăşel de provincie, adăpostit în cine ştie ce văgăună de munţi, cu patru-cinci mii de locuitori cu de vreo trei ori pe-atâţia decalitri de ţuică pentru consumaţia anuală! Dar în fine, instituirea doctoratului în drept, această ridicare absolut imperioasă în momentele de faţă, aceasta înălţare cu un etaj mai sus a prosperelor noastre fabrici naţionale de bărbaţi de Stat?... nu sunt astea atâtea şi-atâtea chestiuni destul de arzătoare ca să dea insomnii sacrei noastre oligarhii?
În cluburi somptuoase, unde se aruncă pe o carte arenda unui vast domeniu, în cabinete particulare, unde un mic « souper fin » se plăteşte cu preţul câtorva chile de mălai, în berării populare, unde meschini impiegaţi azvârl într-o seară la chef leafa-le pe-o săptămână, în cârciumi de mahala, unde se strâng hăitaşii electorali să se cinstească cu tulburel nou prefăcut din vechi, pe căile publice, la colţul bulevardului, sub splendoarea lămpilor electrice, sau la răspântia depărtată, sub licărirea unui felinar afumat, în tramvai, pe jos, în muscal cu cauciuc, în “vagon-lits”, în clasa a doua ori a treia, de la spuma oligarhiei până la drojdia clientelei, toţi roiesc şi forfotesc... Şoptesc, discută, perorează şi izbucnesc şi pun lumea la cale gândind la... persoane, vorbind de... persoane, aplaudând sau condamnând... persoane, expulzând sau decorând... persoane, exaltând sau calomniind... persoane!... Persoane şi iar persoane! Fireşte, sistema trebuie să fie consecventă. Aici, lumea e a persoanelor, nu persoanele sunt ale lumii... Aici sunt slujbe pentru slujbaşi, nu slujbaşi pentru slujbe, biserici pentru popi şi paraclisieri, nu paraclisieri şi popi pentru biserici, gâşte pentru hahami, nu hahami pentru gâşte, catedre pentru profesori, nu profesori pentru catedre... Aici e, în fine, o patrie pentru patrioţi, nu patrioţi pentru o patrie... Fireşte, iarăşi cu rezerva multor excepţiuni onorabile, netăgăduit oameni de ispravă, nomoliţi în nenorocita sistemă politică şi socială...
Acestea toate se petrec deasupra, pe o pojghiţă foarte subţire, subţire de tot, gata să crape sub prea grea apăsare... În acelaşi timp, dedesubt, în adânc, clocotesc aproape cinci milioane de creaturi umane, sufletele ofensate de prea îndelungata obijduire. Minţile care au început şi ele să se lumineze, le ard de gândul răsturnării uzurpatorilor, de dorul cuceririi unei părţi măcar din stăpânirea intereselor şi destinelor proprii... Acolo, pe când deasupra se-nvârteşte tot cu mai mult avânt veselul cancan fără soluţiune, acolo, în adânc, gem uriaşe nevoi materiale şi morale ale unui popor întreg - singura temelie, singura realitate, singura raţiune de a fi a Statului naţional român... Acolo, în adânc, o lume care ştie mai bine ce înseamnă a muri ca vitele, decât ce va să zică a trăi ca oamenii, scrâşneşte: « Noi vrem acum nu doar pământ! vrem şi pământ şi omenie! ». Acolo, sub lumina candelei, stă atârnat între sfintele icoane manifestul regal aşteptând... Să aştepte!1907, Septemvrie
I.L. Caragiale
08. Cerc vicios - Jul 10, 2014 7:21:00 AM


 La 1875, erau conservatorii la putere. Partidul liberal, în coaliţie cu elemente răzleţe, moderate şi conservatoare, sătul de a mai lupta pe calea normală pentru a răsturna ministerul Catargiu, se puse să facă o campanie înverşunată pe cale anormală. Partidul liberal, care-şi avea cartierul general la Mazar-Paşa, făcu apel la mijloacele demagogice, înrolă cu tot felul de monede, mai cu sunători (pe atunci nu aveam bilete), mai cu strălucite perspective, volintiri apilpisiţi şi ieşi pe strada strigând: Catargiu calcă constituţia de sus în jos, o călcăm şi noi de jos în sus. El o calcă spre a se ţine la putere în ciuda ei şi a noastră; noi o călcăm ca să-l răsturnăm şi în ciuda lui să restaurăm domnia ei!”. Adică, mai scurt: el o calcă de dragul lui, noi o călcăm de dragul ei!

Şi pe câtă vreme legioanele partizanilor şi volintirilor se agitau pe calea brutală, câte un advocăţel - acela nu lucra cu ziua, ci cu perspectiva unui apropiat viitor - turna la proză cu cotul în monitorul mazarist, căutând cu citate din autori „celebri” să probeze că răscoala de uliţă este nu numai un drept, dar chiar o datorie în aşa împrejurări.
Proza chilometrică a avocăţelului nu era menită decât să liniştească sufletele câtorva negustori chiaburi, cari contribuiau gros la „marea opera patriotică”, la „îndeplinirea datoriei”, dar cari având prăvălii deschise, nu se prea amuzau văzând cetele bravilor volintiri ai „Sfintei cauze constituţionale". De! patria ca patria, dar centrul patriei e prăvălia şi prăvălia cu volintiri nu se prea potriveşte, prăvălia merge cu linişte şi cu DREPTUL.
Dar, în sfârşit, slavă Domnului! liniştea s-a restabilit, dreptul s-a ridicat iar copăcel în picioare! Călcătorii de sus au căzut jos, iar călcătorii de jos s-au urcat sus. Jos conul Lăscarache! sus conul Iancu!
Ei, acuma s-a restaurat Constituţia, de aci avem să trăim bine! Aşi! ce să te pomeneşti! Conul Iancu s-apucă să calce şi d-sa de sus Constituţia. Ce-i de făcut? Rabdă conul Lăscarache, rabdă azi, rabdă mâine... Adevărul e că a răbdat cam mult - acu nu ştiu din ce pricină; ori că e conul Lăscarache de fel mai răbdător, ori că ştie conul Iancu să te facă să rabzi mai mult - destul că a răbdat 12 ani; vorba ceea: să dea conul Iancu cât poate răbda conul Lascar! Dar orice răbdare are un sfârşit. „S-a mântuit! nu mai merge, a zis într-o zi mult-răbdătorul. Trebuie un leac eroic la aiastă nesuferită situaţie!"
Şi după multă bătaie de cap, şi-a adus aminte de o veche reţeta, pe care i-o aplicaseră odinioară: „Brătianu calcă Constituţia de sus în jos; o călcăm şi noi de jos în sus. El o calcă spre a se ţine la putere în ciuda ei şi a noastră; noi o călcăm ca să-l răsturnăm şi în ciuda lui să restaurăm domnia ei! Adică, mai scurt: el o calcă de dragul lui, noi o călcăm de dragul ei”. Şi hop! Şi advocăţelul cu condeiul ascuţit şi cu limba lată, mititelul Sarsailă „de mare viitor”, un june „care promite mult”. Se pune procopsitul pe citate savante şi ne clădeşte mirifica teorie a homeopatiei politice: „Cui pe cui scoate! Călcarea repară călcarea: e nu numai un drept, e o datorie... Şi dacă nu mă credeţi, ignoranţilor, citiţi marea Gramatică a politicii de marele savant... etc. etc.".
Să se observe bine, mă rog, că nu caut aici să demonstrez cum că la '75 d. Brătianu nu spunea drept susţinând că d. Catargiu călca Constituţia, nici, şi cu atât mai puţin, că la '87 acuzările d-lui Catargiu contra d-lui Brătianu nu erau sfântul adevăr însuşi. Departe de mine ideea de a bănui onorabilitatea politică a acestor bărbaţi de stat... când d-lor sunt în opoziţie; să mă ferească Dumnezeu a pune câtuşi de puţin la îndoială zelul şi dragostea pentru Constituţie, de cari sunt animaţi aceşti vecinic călcători ai ei. Nu, ei o iubesc, şi tocmai pentru că o iubesc, o calcă; îi doare în suflet că o calcă; dar cum ar putea să n-o calce când o iubesc atâta? Şi pe urmă teoria mititelului procopsit nu este destul de clară? Pentru cine iubeşte Constituţia, este, când o calcă alţii, nu numai un drept, dar chiar o datorie s-o mai calce şi el. Atâta numai că adevărul de la '87 nu mai teoriza ca cel de la '75 faţă de negustorime, ci faţă de oameni mai greu de speriat cu mari opuri, cu mari autori şi cu mirifice fleacuri. El nu mai vorbea, ca colegul său de la Mazar-Paşa, către bunii şi dreptcredincioşii creştini deprinşi a deschide obloane de prăvălii, ci către nişte păgâni deprinşi a deschide uşi de bibliotecă.
„Bine, coane Lascăre, au zis aceştia de-a dreptul, fără să se împiedice a sta de vorbă cu mititelul teoretician, nu vezi dumneata că aceasta este un cerc vicios?”. La cercul vicios, conul Lascar a cerut numaidecât „desluşire, neînţelegând expresii de aieste”. Atunci i s-a desluşit omului moldoveneşte cum că ar fi vremea să se părăsească în politica Statului român jocul calcărilor periodice de Constituţie şi începătura ar fi de datoria Partidului conservator s-o facă. Că mijloacele demagogice, bosumflările contra Coroanei, palavrele şi promisiile imposibile de realizat, trebuiesc odată aruncate departe; că nişte mijloace nedemne şi primejdioase pentru politica unui Stat cu pretenţii de seriozitate cu atâta nevoie de progres real şi că cine ar trebui să le arunce mai întâi şi mai departe ar trebui să fie tocmai partidul conservator;
Că în ţara aceasta, afară de câţiva pălăvrăgii fără pricini, afară de haita de slujbaşi fără slujbe, afară de câţiva ambiţioşi politicaştri în genere fără talent şi fără omenie cari nu pot trăi decât în turbure şi pe care-i poţi scoate foarte ieftin pe uliţă, pe nemâncate cu parul, cu masalaua (torţa) după băutură mai este şi un popor întreg care stă acasă cinstit, munceşte ca să trăiască, care doreşte şi are dreptul a dori să se bucure de beneficierile culturii, progresului modern, şi care, ca supremă şi permanentă expresie a suveranităţii sale, are o Coroană regală;
Că orice fel de călcare a legii fundamentale, fie de sus în jos, fie de jos în sus, în ţară şi în împrejurările noastre, poate celor dintâi să placă şi să folosească, celor de-al doilea însă desigur nu le poate conveni pentru că-i păgubeşte; că, în sfârşit, dacă sub pretext de apărare a ei, toţi or călca Constituţia - de jos fiindcă cei de sus -, de sus, fiindcă cei de jos o calcă, cine să înceapă odată s-o apere pe cale normală dacă nu Partidul conservator? Şi ce ocazie mai bună pentru a o apăra pe cale normală, decât aceea când călcătorii de sus – colectiviştii - merseseră aşa de departe, încât trebuiau să cadă chiar dacă erau ei singurul partid existent în ţară? Era un copac putred, trunchiul era prea slab ca să mai ţină coama... Ce mai trebuiau lovituri violente?

Toate aceste desluşiri au fost însă de prisos: oamenii cari le-au dat au trebuit cu destulă părere de rău, să se deie într-o parte şi să lase pe conul Lăscarache a iubi Constituţia în felul d-sale, aşteptând ca peste câtva timp conul Iancu, mai puţin răbdător şi mai meşter la treabă, s-o iubească cu nu mai puţină căldură. Numai atâta ca şi popoarele se satură, ca şi omul, de aceeaşi jucărie; jocurile merg pe vârste: cercul vicios începe a fi prea pueril pentru tânărul popor roman. Să sperăm că acest tânăr, care se coace, va refuza în curând cercul şi va ruga frumuşel pe călduroşii amanţi ai Constituţiei să aibă pentru dânsa mai puţină iubire şi mai mult respect.
1889
I. L. Caragiale
09. Liten-voda Basarab (III) - Jan 7, 2014 7:21:00 AM
Bogdan Dragos   După moartea regelui sârb Ştefan Uroș la 1272, urmă fiul său Ştefan Dragutin, certându-se apoi mereu cu fratele său mai mic Ştefan Milutin, căruia peste puţin, la 1275, a fost adus a-i lăsa tronul. La anii intermediari 1273 - 1274 se raporta o baladă poporană despre ambii fraţi Dragutin şi Milutin, iar prin urmare tocmai la epoca însoţirii lui Milutin cu fiica lui Liten-vodă. Această baladă, care ne întâmpină în colecţiunea lui Karadzić sub titlul: „Milan-bei şi Dragutin-bei”. Milutin vrea să se-nsoare. Dragutin îl sfătuieşte de a nu-şi lua nevastă, căci prevede prin aceasta o dezbinare între fraţi. Milutin însă nu ascultă şi se însoară, iar prima faptă a nevestei este că-l îndeamnă să-l omoare pe Dragutin. Aşa şi face ; dar Milutin nu zăboveşte de a se căi şi atunci îşi omoară şi nevasta. După istorie nu s-au întâmplat cele două omoruri, ci numai o dublă separaţiune: Milutin a gonit-o pe nevastă şi l-a răsturnat pe Dragutin. Fondul istoric este necontestabil. E totuşi mai preţioasă o altă baladă din aceeaşi colecţie a lui Karadzić sub titlul: „Însurătoarea lui Dușan”, un titlu incorect; în locul căruia ar fi trebuit să fie: „Însurătoarea lui Ştefan”.
  Toţi primii regi al Serbiei din dinastia lui Nemania purtaseră unii după alţii acelaşi nume de Ştefan aproape în curs de două secole: Ştefan Nemania, Ştefan Întâi-Încununatul, Ştefan-Radoslav, Ştefan-Vladislav, Ştefan Uroș, Ştefan Dragutin, Ştefan Milutin, Ştefan de la Decian, Ştefan Dușan. Daničić ne arată că Ştefan devenise atunci la sârbi un adevărat nume dinastic, astfel că regii la încoronare şi-l adăugau la cel de botez sau chiar îl purtau singur părăsind pe cel de mai înainte. Toţi se făceau Ştefani. Din cauza acestei omonimii nu e de mirare, dacă tradiţiunea sârbă confunda pe cei mulţi Ştefani şi dacă, mai cu seamă, memoria poporană atribuie faptele anterioare celui mai nou şi mai celebru dintre dânşii, anume lui Ştefan Dușan, supranumit „cel tare”. Confuziunea, repet încă o dată, n-ar fi de mirare; adevărul însă este că balada cea publicată de Karadzić nu preconfundă, căci nu menţionează deloc pe Dușan, ci pe împăratul Ştefan, ceea ce se aplică deopotrivă bine la Ştefan Milutin, deşi el însuşi nu-şi dădea titlul de împărat, ci numai de rege. În poezia epică sârbă, titlul de „împărat” se dă şi tatălui lui Dușan, iarăşi numai rege, ba chiar însuşi Dușan fusese numai rege în prima parte a domniei sale. În orice caz, balada în cestiune nu întrebuinţează nici numele Dușan, nici supranumele de „cel tare”. Încă o dată, aici este în joc însurătoarea lui Milutin cu fiica lui Liten-vodă. Împăratul Ştefan, zice balada, a trimis pe peţitori să-i aducă mireasă de departe din oraşul papistăşesc cel numit Ledian.
  Las mai întâi la o parte toate celelalte particularităţi, mărginindu-mă deocamdată cu termenul Ledian în acea baladă. Îmi înlesneşte acesta sarcină eminentul filolog sârb Stoian Novaković, dezbătând pe larg opiniunile emise în trecut şi ajungând el însuşi la concluziunea că - după el - dezlegarea enigmei trebuie căutată: „din popoarele cele locuind la nord de Serbia numai doară la unguri şi la poloni (bleiben unter den nordlich von Serbien gelegenen Volkerschaften nur noch die Magyaren und Polen ubrig)”; şi anume ungureşte „lengyel” insemneza polon, şi aşadar balada ne spune că împăratul Ştefan va fi trimis peţitori în Polonia. Fiind însă că nici unul din regii Serbiei nu avusese o nevastă din Polonia, d. Novaković crede că acea baladă cuprinde în sine o interpolaţiune de pe la începutul secolului XVII, când poetul dalmat Gundulić deşteptase la slavii meridionali o mare simpatie pentru poloni. Să observăm aproape imediat după publicarea monografiei sale, d. Novaković a dat peste o variantă a aceleiaşi balade, scrisă tocmai în secolul XVII într-o colecţiune manuscriptă de vechi cântece poporane sârbe, deci o baladă veche în secolul XVII nu putea să fie nouă în acelaşi secol, de unde rezultă că Ledian este un termen mult mai de mai nainte. Ştiind că românii, afară de unguri şi de poloni, figurează şi ei „din popoarele cele locuind la nord de Serbia”, fără comparaţiune mai aproape decât polonii, d. Novaković, desigur, ar fi descoperit cel dintâi adevărata geneză a baladei sârbeşti, dacă ar fi aflat cuvântul românesc „Liten” şi mai cu deosebire dacă ar fi cunoscut o baladă românească identică.
  Iată acum subiectul după redacţiunea sârbă. Împăratul Ştefan vrea să-şi ia de nevastă, din străinătate, pe fiica regelui catolic din Ledian. Regele din Ledian primeşte încuscrirea, dar impune nişte mari dificultăţi pe care împăratul Ştefan el însuşi sau trimisul său să le poată birui, cea dintâi condiţiune fiind de a sări peste trei cai sau de a sări călare peste porţi, iar cea din urmă de a recunoaşte pe Domniţă dintre mai multe fete deopotrivă toate la chip şi la vârstă. Acesta este fondul, care întocmai aşa ne întâmpină în balada românească intitulată „Bogdan”, publicată de Alexandri în două variante. După una, mirele este fiul lui „Ştefan-vodă cel vestit”, după cealaltă este fiul lui „Lapușneanul cel cumplit”, dar în ambele variante tatăl fetei este acelaşi.
  E foarte surprinzător că nimeni dintre filologii slavi n-a văzut încă absoluta identitate de fond între redacţiunea sârbă şi cea românească. Acelaşi fond a fost însă urmărit deja în nişte variante ale redacţiunii bulgare. Mai întâi, balada bulgară poporană, cea intitulată „Valko” în colecţiunea lui Bezsonow, unde eroul peţeşte pe o fată de împărat de o altă religiune, adică „de lege lepădat” şi se supune la condiţiunile cele finale, dar despre Ledian nu se vorbeşte acolo. Acest oraş ne reapare într-o altă balada bulgară, de asemenea necunoscută d-lui Novaković, anume intitulată: „Regele Smeletin şi împăratul Constantin”, unde ni se spune că împăratul Constantin îşi caută pentru fiul său „Zmeul” o mireasă fiică a regelui Smeletin din oraşul Ledian.
  Dintre Români, este nu mai puţin surprinzător că acea absolută identitate de fond a scăpat din vederea dlui G. Dem. Teodorescu în excelenta sa ediţiune a poeziilor noastre poporane, unde în genere îi place a cita paralelele sârbe şi unde a grupat mai multe variante româneşti afară de cele două din Alexandri şi anume:1. Varianta bănăţeană „Coconul Răducan şi Iancu Sibineanul” în colecţiunea d-lui Marienescu, cea mai slabă din toate;2. Varianta dobrogeană „Sava Letinul”, reprodusă în călătoria d-lui Teodor Burada;3-4. Două variante munteneşti, culese de însuşi d. Teodorescu: „Nunul mare” şi „Nunta lui Iancu-vodă”.În variantele 2-4, Litenul se preface în sinonimul Letin.
  Pe poporanul „Letin”, d. Teodorescu îl explică foarte corect prin „un unit, un ortodox trecut la catolicism”, ceea ce însemnează şi Liten. Acelaşi sens şi totodată o mare asemănare fonetică între Letin şi Liten au făcut ca în variantele româneşti aceste cuvinte, deşi etimologicește diferite, totuşi figurează într-un mod indiferent, când unul, când celălalt, nicăieri amândouă la un loc. În redacţiunea sud-slavică e altceva. Neexistând sârbeşte şi bulgăreşte o sinonimie între Liten şi Letin, ambii termeni acolo nu se identifică, dar se amplifică unul prin altul: „Ledian-grad Latinski”, literalmente: „oraşul latinesc al lul Liten”. Este rezultatul contactului viu dintre nuntaşii români şi nuntaşii slavi la 1274 faţă cu persoana lui Liten-vodă, despre care românii au lămurit sârbilor catolicismul voievodului oltenesc şi atunci sârbii au căpătat două noţiuni: Liten şi Letin, pe când la români sinonimii Liten şi Letin formau o singură noţiune. Nici românii n-au imitat o baladă sârbă şi gata, nici sârbii n-au imitat pe cea gata românească, ci unul şi acelaşi eveniment a fost văzut şi apoi cântat de români şi de sârbi îndeosebi, reprezentând unul şi acelaşi fond pe două căi neatârnate, dintâi chiar în secolul XIII, în urmă cu modificări ulterioare.
  Variantele cele grupate de d. Teodorescu ne permit a clasifica, sub raportul fondului celui primitiv, pe de o parte puncturile cele esenţiale, iar pe de alta pe cele înlăturabile. Puncturi esenţiale din secolul XIII:a) După toate variantele, mirele nu trăieşte în aceeaşi ţară cu socrul, ducând pe mireasă într-o regiune depărtată:El pleca pe la Sân-MedruŞ'ajungea pe la Sân-Petru,adică o distanţă de la iunie până la octombrie.b) După toate variantele, socrul este un papistaş, Liten sau Letin şi totodată foarte avut;c) După toate variantele, mirele sau nuntaşul cel de căpetenie este un mare călăreţ, izbutind a învinge orice greutate:Bine vorbă nu sfârşea,Bidiviu-şi repezea...d) În fine, după toate variantele, mirele sau nuntaşul cel de căpetenie recunoaşte pe mireasă dintre mai multe fete.Puncturi înlăturabile posterioare secolului XIII:a) Numele ginerelui: Bogdan, cuconul Răducan, Badislav;b) Numele nunului : Mihnea-vodă la unii, Iancu-vodă la alţii, pe aiurea Iancu-vodă e mirele, în unele variante mirele luptându-se el însuşi, în altele luptându-se numai nunul; c) În unele variante se menţionează tatăl său muma ginerelui: Ştefan-vodă, Lapușneanul, cocoana Zinca...Numai cele patru puncturi esenţiale se găsesc de asemenea în redacţiunea sârbă, aproape tot aşa şi la bulgari.
  Printr-o comparaţiune fundamentală nu e greu a constata două prototipuri, independente unul de altul, dar întemeiate ambele deopotrivă pe aceeaşi întâmplare epică sau poetizată: un prototip românesc cu tatăl fetei catolic numit Liten şi un prototip sârbo-bulgar, cu tatăl fetei de rege din oraşul catolic numit Liten; iar mai departe în prototipul sârbo-bulgar se mai poate deosebi originalul sârbesc, cel cu numele Ştefan şi imitaţia bulgară cea cu introducerea altor personagii.
  Să mai adaug că în redacţiunea româna subiectul e foarte simplu, lipsind cu desăvârşire menţiunea diferiţilor peţitori, care figurează la sârbi şi la bulgari, complicând peripeţiile acţiunii. Înlăturându-se redacţiunea bulgărească, de vreme ce ea este învederat secundară, să alăturăm acuma numai celelalte două redacţiuni, cea românească şi cea sârbească.
  Fiind în joc încuscrirea unui principe sârbesc cu un principe românesc pe pământul românesc, nu pe cel sârbesc, urmează de la sine ca elementul românesc din cauza localităţii trebuie să cântărească mult chiar în redacţiunea sârbă, pe când iarăşi din cauza elementului străin în redacţiunea românească poate să se întunece. Într-adevăr, în balada românească nu se zăreşte nimic special sârbesc. În balada sârbă, din contră, ne izbesc din capul locului patru sau cinci particularităţi curat româneşti:1. Ledian-grad - oraşul lui Liten;2. Din partea miresei un erou numit Balaciko, diminutiv din Balaciu, nume eminamente românesc;3. Intercalarea voievodului român Radu;4. Jocuri nupţiale equestre, proprie românilor;5. Recunoaşterea miresei.Primele două puncturi, foarte interesante, le voi dezbate aparte în următoarele paragrafuri, studiind de astă dată numai celelalte trei puncturi.
  Unul din obiceiele cele mai vechi la români înainte de nuntă era o întrecere de cai: „equorum certamen et praemium”, pe care-l descrie Cantemir. La sârbi, această datină nu există, deşi slavii, ca şi diferite alte popoare moderne şi antice, cunosc vreun fel de luptă simbolică pentru obţinerea nevestei, nu însă anume alergarea cailor. Acest obicei curat românesc trebuia să fi fost de o splendoare deosebită la străbunele nunţi domneşti, astfel că Liten-vodă, a cărui bogăţie o înregistrează până şi diploma regelui Ladislau Cumanul la 1285, ca şi balada cea românească despre „Litenul cel bogat”, cată să fi uimit pe sârbi prin acele jocuri equestre. Între altele, reprezentantul mirelui a sărit călare peste trei cai înşeuaţi, pe fiecare şea fiind înfiptă câte o sabie cu vârful în sus.
  În vechea nuntă românească, chiar după ce peţitorii biruiesc toate greutăţile şi reuşesc a recunoaște pe mireasă, îi mai aşteaptă acum o nouă luptă, un adevărat simulacru de război, cel mai specific românesc: rudele miresei pregătesc peţitorilor o cursă, îi prind în drum, îi leagă cot la cot şi-i aduc robi sub pază. Prin acest război, „bellum indicendum”, se încheie balada sârbească. Sârbii, cei trei sute de peţitori, iau mireasa şi pleacă, ducând-o la mire. Atunci tatăl fetei, adică Liten-vodă, trimite după dânşii pe furiş şase sute de Letini, ca să atace pe sârbi şi să răpească mireasa.

 În sfârşit, balada sârbească ne destăinuieşte numele de botez al lui Liten-vodă, pe care nu ni-l spune balada românească, mulţumindu-se cu supranumele cel poporan Litenul, după cum se mulţumeşte ea şi cu „Lapușneanul” fără „Alexandru”. Strămutând supranumele Liten, „papistaş”, asupra oraşului, balada sârbească, ne arată că principele se cheamă din botez Mihail: „În Ledian, oraşul cel catolic, la regele catolic Mihail”. Acest nume Mihail se repetă mereu în baladă. Într-o variantă bulgară, Liten-vodă poartă numele de Smeletin, care ar putea să fie o fuziune etimologico-poporană din ambele nume: Miu-Letin. Un nume personal Smeletin nu se afla în onomastica bulgară, nici în calendarul slavic în genere. Dacă nu e o transformaţiune din Miu - Letin, atunci bulgarii n-au făcut altceva decât a aplica socrului numele ginerelui Milutin, ceea ce mi se pare a fi mai probabil: Smeletin = Smilutin. În ambele cazuri iniţialul S este protetic, adăugându-se pentru ca numele cel neobişnuit să se apropie de termenul bulgăresc de floare de câmp. Să ne mai aducem aminte că un împărat bulgar se cheamă Smileţ tocmai contemporan cu Liten şi cu Milutin. Mihail, ca nume de botez al lui Liten-vodă, răspândeşte o lumină cu totul neaşteptată asupra unei problerne nedescurcate până acum din cronica muntenească: Mihail Basarabe urmând pe tron după Radu-Negru.
10. Liten-vodă Basarab (II) - Jan 6, 2014 8:16:00 AM
Radu Negru Basarab   Un punct foarte important în actul din 1247 este menţiunea Haţegului, al cărui nume ne întâmpină, aici pentru prima oară în istorie desfigurat în „Harszoc”, dar topograficește definit într-un mod neîndoios prin vecinătatea sa cu Ţara Lotrului: „ab Olacis terram Lytira habitantibus, excepta terra Harszoc”. Liten-vodă stăpânea dară, pe ambele laturi ale Jiului de la izvorul sau în regiunea Haţegului prin Gorj (=Jiul-de-sus) până la revărsarea în Dunăre prin Dolj (=Jiul-de-jos), întregul curs al acestui fluviu, fluviu caracterizând într-adevăr până mult mai târziu cuibul Basarabilor, care păstrau acolo în special titlul de kinezi. Vom vedea îndată că tocmai Haţegul pare a fi fost cauza războiului în care a pierit la 1278 Liten-vodă combătând pretenţiunea ungurilor de a numi dânşii pe un „comes de Hatzek” alăturea cu „Banus de Zeurino”. Înainte de 1247 Radu Negrul cel de la 1241 cată să fi stăpânit deja Haţegul, de vreme ce-l lăsa el de-a dreptul urmaşului său Liten-vodă, căci în scurtul interval dintre 1241-1247 n-a fost nici o cucerire. Este de crezut că tot de la Radu Negrul va fi conservat Liten-vodă teritoriul cel transcarpatin la răsărit de Haţeg, adică acea „Sylva Blacorum” unde la marginea Făgăraşului avusese loc la 1241 lupta cu mongolii. Într-un cuvânt, Liten-vodă ne apare ca un principe foarte puternic, „princeps potentissimus” după cum peste un secol numeau ungurii pe Alexandru Basarabe. Prin aceasta se explică încuscrirea voievodului oltenesc cu regele sârb Ştefan Milutin pe la 1274. Să sărim însă, peste episodul încuscririi, limpezind mai întâi documentele cele ungureşti relative la moartea lui Liten-vodă.  În diploma regelui Ladislau Cumanul din 1285, păstrată în original la familia nobilă maghiară Soos din Soovàr, ni se spun următoarele: „cum nos in etate puerili post obitum karissimi patris nostri regnare cepissemus, Lython (al. Lythen) Woyuoda una cum fratribus suis per suam infidelitatem aliquam partem de Regno nostro ultra alpes existentem pro se occuparat, et prouentus illius parts nobis pertinentes nullis admonicionibus reddere curabat, pedictum Magistrum Georgium contra ipsum misimus, qui cum summo fidelitatis opere pugnando cum eodem ipsum interfecit, et fratrem suum famine Barbath captivauit et nobis adduxit, super quo nos non modicam quantitatem pecunie fecimus extorquere, et sic per eiusdem Magistri Georgij seruicium tributum nostrum în eisdem partibus nobis fuit restauratum” ; adică „pe când apucarăm noi coroana regală, fiind în vârstă copilărească încă după moartea preaiubitului tatălui nostru, atunci Liten-vodă dimpreună cu fraţii săi, călcând credinţa, cuprinse pe seama sa o porţiune a Regatului nostru cea aflătoare peste munţi, şi nici într-un chip nu se lăsa a ne restitui veniturile ce ni se cuveneau de acolo; deci asupra lui trimiserăm pe des-citatul magistru Georgiu, care cu o extremă credinţă s-a luptat contra aceluia şi l-a şi ucis, iar pe fratele aceluia, numit Bărbat, l-a robit şi ni l-a adus nouă, ceea ce ne-a făcut să stoarcem de la dânsul mulţi bani şi astfel, prin serviciul acestui magistru Georgiu, s-a restabilit tributul cel datorat nouă în acea ţară”. Însuşi magistrul Georgiu, într-un act particular din 1288, menţionează acelaşi război cu Liten-vodă şi captivarea lui Bărbat. În ce an însă s-a petrecut acel eveniment, atât de însemnat pentru Olteni? Contextul diplomei din 1285 precizează data în cestiune, arătându-ne că moartea lui Liten-vodă şi robirea fratelui său Bărbat s-a întâmplat anume după înfrângerea bohemilor de către unguri, aliaţi cu împăratul Rudolf, prin urmare nu înainte de anul 1278. Această dată o mai confirmă Katona printr-o altă diplomă din 1288, relativă cu mai multă claritate la acelaşi rol al magistrului Georgiu în victoria asupra bohemilor. Încă o dată, catastrofa lui Liten-vodă cade pe la finele anului 1278 sau în cursul anului 1279, mai târziu poate, în orice caz nu înainte de 1278. Istoricii noştri, d. Xenopol, Tocilescu, Densușianu şi alţii, au comis o gravă eroare de a pune moartea lui Liten-vodă îndată după 1272, ceea ce s-a petrecut cu şase ani mai târziu. Numai anul 1278 corespunde textului documentar şi se potriveşte atât cu încuscrirea lui Liten-vodă cu Ştefan Milutin pe la 1274, precum şi cu părăsirea de către acest rege sârb a fiicei voievodului oltenesc după 1278, când dânsa rămâne orfană. Liten-vodă moare dară pe la 1278. Regele Ladislau mai învederează în diploma sa că revolta lui Liten-vodă izbucnise deja mai de demult înainte de război, de vreme ce lupta cea definitivă fusese precedată de refuzuri repetate din partea voievodului oltenesc de a satisface pe unguri: „nullis admonicionibus reddere curabat”. Nu voi fi departe de adevăr, dacă voi căuta începutul duşmăniei pe la anii 1275-1276; şi iată cum.La 1247, Liten-vodă stăpânea asupra Olteniei întregi, cu Mehedinţiul şi cu Haţegul. Nu mult după aceea ungurii au reuşit din nou a pune mâna pe Mehedinţi, reînfiinţând banatul de Severin, mai cu dinadinsul de la 1263 încoace, când aproape în fiecare an ne întâmpină în diplomele regale un „Banus de Zevrino”, mai adesea un Laurenţiu, un Ugrin, un Paul şi un Micud, acesta din urmă străbun al familiei Văcăreștilor, după cum vom vedea la locul său. Aliaţi obişnuiţi ai românilor, bulgarii n-au încetat în acest interval de timp de a tulbura administraţiunea cea ungurească din banatul de Severin, iar într-un rând însuşi împăratul Svetislav „terram nostram de Zeurino miserabiliter devastasset”, după expresiunea regelui Ştefan V, astfel că maghiarii fuseseră atunci siliţi de a întreprinde peste Dunăre cinci războaie, „quinque vicibus”, după o altă diplomă de la acelaşi rege. Se pare însă că Liten-vodă nu se amestecă făţiş în acea luptă, mulţumindu-se cu restul Olteniei. Este probabil că pentru prima oară sub regele Ştefan V, un principe foarte neastâmpărat şi războinic, voievodul oltenesc începuse a recunoaşte suzeranitatea cea factică a Ungariei, nu imaginară ca la 1247, plătind coroanei Sfântului Ştefan un tribut oarecare pentru posesiunea cea transilvană, „aliqua pars de Regno nostro” şi „proventus illius partis nobis pertinentes”, în special pentru Haţeg. După moartea lui Ştefan V, adică după anul 1272, urcându-se pe tronul unguresc un copil de zece ani, Liten-vodă crezu sosit timpul cel mai oportun pentru a se emancipa, cu atât mai vârtos când însuşi s-a simţit şi mai tare prin alianţa cu Serbia pe la 1274. Oltenii nemaiplătind tribut pentru Haţeg, pe de o parte Liten-vodă respingea pretenţiunile ungurilor „nullis admonicionibus”, pe de altă parte ungurii s-au hotărât a pedepsi pe nesupusul vasal, „suam infidelitatem”. La 1276, când regele Ladislau era abia de cincisprezece ani, într-o diplomă ne apar între martori: „Ugrino Woievoda Transilvano Comite de Zonuk”, „Stephano magistro Dapiferorum Comite de Borş”, „Micud Bano de Zeverino”, „Petro Magistro agasonum Comite de Hatzek”. Întrucât titularul Petru ocupa o funcţiune efectivă la curtea regală: „magister agasonum”, comis sau cap al grajdurilor, e cu putinţă ca demnitatea de comite al Haţegului era deocamdată numai un „honor”; acest titlu însă în orice caz însemna o ostilitate, o rupere de legături cu Liten-vodă. Războiul cel foarte îndârjit şi îndelungat contra marelui rege bohem Ottocar nevoise pe unguri a mai amâna vreo doi ani lovitura contra Basarabilor. La 1278 Ottocar pierind pe câmpul de bătălie, unul din eroii acelei victorii ungureşti, magistrul Georgiu, a fost trimis contra lui Liten-vodă. Viteazul voievod oltenesc a murit cu sabia în mână întocmai ca şi viteazul rege bohem. Kinezul Bărbat, unul din fraţii lui Liten-vodă, a fost prins şi dus rob înaintea curţii maghiare. Concluzia e descrisă într-un mod foarte mercantil în diploma din 1285: Bărbat s-a răscumpărat din robie prin mult bănet „non modicam quantitatem pecunie fecimus extorquere” şi oltenii sub noul voievod au fost constrânşi a plăti din nou ungurilor tributul cel cuvenit suzeranului pentru porţiunea cea vasală a teritoriului: „aliquam partern ultra alpes”, adică pământul cel nu de aiurea decât din Transilvania, anume Haţegul cu certitudine, poate şi „Sylva Blacorum” cea spre răsărit de la Haţeg până la Olt, viitorul ducat al Amlasului.
 Domnia lui Liten-vodă se începuse cel puţin de pe la 1246, cel mult de pe la 1242, şi a durat apoi maximum până pe la 1279, ceva ca 24 de ani, intervalul pe care cronicele munteneşti îl atribuie întemeietorului Statului Ţării Româneşti. Întemeietor al acestui Stat el n-a fost; necontestabil însă era un principe foarte remarcabil. Din viaţa lui un eveniment important a fost încuscrirea cu regele sârb Ştefan Milutin. Dar înainte de toate să mă opresc o clipă asupra onomasticei.
Liten nu este un nume de botez, nici un nume românesc poporan. Întrucât Liten nu figurează într-o proprie subscriere personală, ci numai din partea altora, este mai curând o poreclă, după cum poreclă era Cuman la regele unguresc contemporan: „Ladislaus Cumanus”. Lui Ladislau, ungurii îi ziceau „Cumanul” din cauza legăturilor celor intime ale acestui rege cu Cumanii. Româneşte, Litenul are o accepţiune foarte apropiată, însemnând „păgân”. Etimologia cuvântului e interesantă. Din toate popoarele indo-europene ale Europei, acela care a îmbrăţişat creştinismul mai târziu şi mai cu anevoie decât celelalte, au fost litvanii. În sec. XIII-XIV ei toţi erau idolatri. De aici la români „liftă spurcată”, „liftă rea”, „liten", au rămas ca sinonime cu „păgân”. Tot aşa, în limba bohemă medievală, anume în „Vocabularius” al lui Rozkochany:Barbarus - Lytwenyn,Saraceni - Lytwyene;iar într-un text din 1556 „litwa” se întrebuinţează la bohemi cu sensul de „păgânătate”. Nu urmeza că Liten-vodă va fi fost necreştin, dar se vede oricum că era rău creştin, nu era un creştin ortodox, era aplecat către ritul grecesc mai puţin decât către cel latin, aceasta din urmă explicaţiune confirmându-se mai la vale. Alexandri zice : „Litfă e sinonim de neam rău şi fără credinţă”. Cihac traduce tot aşa litfă prin: „homme sans foi et honneur”.
 Pentru viteazul voievod oltenesc dintre anii 1246-1279 numele Liten, „Lythen Wayuoda”, iar într-un document chiar Litfa , „Lytua Wayuoda”, nu era altceva decât o poreclă cu sensul de păgân, în special cu acela de eretic sau papistaş. I se zicea „Liten-vodă”, întocmai după cum mai târziu fiul şi nepotul lui Mircea cel Mare, ambii Vladislav, erau porecliţi de către alţii ca „Dracu-vodă” şi „Ţepeș-vodă”. Neortodoxia, mai propriu catolicismul lui Liten-vodă, este în legătură cu energica propagandă papală în Oltenia tocmai din acea epocă. Într-o bulă din 1238, înainte de urcarea pe tron a lui Liten-vodă, pe când el era încă un simplu kinez, papa Gregoriu IX ne spune că în Ţara Severinului s-a inmulţit atât de tare numărul catolicilor, încât era lipsă de un Episcop deosebit. Episcop nu s-a înfiinţat, dar misionari trebuie să fi fost destui. Pentru Liten-vodă, papismul poate să nu fi fost decât o dibăcie politică; oricum însă, aceasta şovăire religioasă, aceasta „lepădare de lege”, se vede a-i fi atras porecla de Liten. Se naşte dară întrebarea: care să-i fi fost lui Liten-vodă numele de botez? Sper că o voi nimeri mai jos.
 Cantemir descoperise cel dintâi că pe la 1274 regele sârb Ştefan Milutin ţinea în căsătorie pe fiica unui Domn din Ţara Românească; o descoperise, întemeiandu-şi aceasta aserţiune pe textele combinate din cei doi bizantini Nicefor Gregoras, născut pe la finele secolului XIII şi George Pachymeres, născut în prima jumătate a aceluiaşi secol, amândoi contemporani cu evenimentele. Voi începe prin a confrunta cele două pasaje, cel din Gregoras şi cel din Pachymeres, relative la fiica acelui Domn, care concordează perfect:-         ea fusese prima din cele trei neveste ale regelui sârb şi singura legitimă, de care fără divorţ s-a despărţit după câţiva ani, trimiţând-o înapoi în România, iar cu celelalte două succesive a fost necununat şi s-a putut cununa apoi numai cu o a patra la 1299, când el însuşi ajunse la vârsta de 45 ani şi când s-a întâmplat a muri nevasta sa cea dintâi, adică românca, desfăcându-se astfel de prima însoţire bisericească;-         când se căsătorise cu fiica Domnului român fiind cea dintâia căsătorie din cele trei legate şi dezlegate până la 1299, Milutin trebuia să fi fost atunci plus-minus de 20 de ani, iar prin urmare, de vreme ce la 1299 el era de 45 de ani, scoţându-se 25, prima căsătorieavusese loc pe la 1274;-         căsnicia cu fiica Domnului român durând trei-patru ani, mai mult de doi şi mai puţin de cinci, despărţirea cată să fi avut loc pe la 1277-1278, în timpul războiului lui Liten-vodă cu ungurii, sau mai bine după moartea acestui principe ;-         fiica Domnulul român căsătorindu-se pe la 1274, ea trebuia să fi fost atunci de vreo 16 ani, bărbatul fiind de vreo 20 şi deci murind ea în 1299 la vârsta de peste patruzeci de ani, s-a născut pe la 1258 ;-         în fine, domnind Liten-vodă în Oltenia de la 1246 minimum până la 1279 maximum, prima nevastă a lui Ştefan Milutin era şi nu putea să fie altcineva decât fiica lui Liten-vodă.


Căpătând aceasta trainică temelie istorică, să trecem acum la poezia epică a sârbilor, până la un punct şi a bulgarilor totodată, de unde vom ajunge apoi la Liten-vodă într-o baladă poporană românească.
11. Liten-vodă Basarab (I) - Jan 5, 2014 10:38:00 AM

   Deja înainte de invaziunea lui Batu la 1241 autoritatea ungurilor asupra Olteniei era aproape nulă, de vreme ce nu numai contele Conrad fusese gonit din Vâlcea, dar încă, fugărindu-l spre Sibiu, Basarabe izbutise a apuca la nord de Carpaţi marginile Făgăraşului, unde s-a şi luptat atunci cu mongolii şi pe unde românii îl numeau pe dânsul Radu-voda Negrul. După retragerea cea definitivă din hotarele Ungariei a pâlcurilor lui Batu-han, la 1213, lucru firesc este că nu aşa deodată maghiarii au putut să se gândească la subjugarea Basarabilor. La 1246 regele Bela IV abia-abia fost-a în stare de a se bălăbăni cu ducele Frederic al Austriei, care cuprinsese de la unguri un teritoriu necontestabil al coroanei Sfântului Ştefan; cu atât mai puţin în acelaşi an 1246 ar fi putut Ungaria, fără nici o bătaie de cap, să cucerească pe nesimţite ambele maluri ale Oltului până la Dunăre, pe când pe la 1240, în preziua navalei mongolilor, regele Bela nici măcar din Oltenia, nu stăpânise decât numai Mehedinţiul. E fictivă, dar cu desăvârşire fictivă, faimoasa donaţie din 1247, prin care Ungaria cedează Cavalerilor Ioaniţi de la Rodos întrega Românie cu toptanul, „tota terra de Zeurino” şi „tota Cumania"; o donaţiune foarte pompoasă, dar rămasă pe hârtie. Oricât de fictivă, însă, oricât de platonică, acea donaţiune totuşi este de o mare însemnătate din punctul de vedere al unor amănunte istorice contemporane, pe care nu le cunoaştem deocamdată din alte fântâne.
  Actul de donaţie, neapărat, trebuie să fi avut o raţiune oarecare teoretică. Pe de o parte, tronul unguresc datora multă recunoştinţa Cavalerilor Ioaniţi, căci după cum observa Şincai, sub anul 1244: „plinind tătarii trei ani în Ungaria, în anul de acum o au lăsat deşertă şi năcăjită, iară Bela IV, Craiul Ungariei prin ajutorul Ospitalilor din Rodos sau al Ioaniţilor s-a înturnat acasă şi a început a lecui cele stricate. Pe de altă parte, având aerul de a răsplati pe Ioaniţi, Ungaria nu le dăruia în fapt altceva decât dreptul de a lua ei insisi România dacă o vor putea, un „jus occupandi” care la caz de izbandă, ar fi adus fără îndoială nişte mari foloase Ungariei şi Cavalerilor totodată; Ungariei mai cu seamă. Cu alte cuvinte, unul acorda altuia autorizaţiunea formală de a prinde pe ursul din pădure, indicând cu preciziune bârlogul unde se află şi cum anume este, cu condiţiunea de a fi împărţită apoi prada în două. Dar ursul fost-a el prins? Ba. „Tractatul - zice Fessler – n-a ajuns deloc la îndeplinire”; mai adaugă cu naivitate că bine că nu s-a îndeplinit una ca asta, fiindcă mai tare ar fi fost foarte periculoasă introducerea unui puternic stat străin preoţesc în sânul statului mirean unguresc. Ungaria, după Fessler, a scăpat de un mare pericol. A scăpat însă cum? Prin aceea că Ioaniţii n-au putut să capete de la regele Bela un ceva pe care însuşi regele Bela nu-l avea la dispoziţiune. Este de regretat că d. Xenopol considera actul din 1247 ca o probă de domnire a Ungariei peste Oltenia, ca un fel de punere în posesiune a Cavalerilor, pe când i se poate da cel mult valoarea de o informaţiune prealabilă, o însemnătate oarecare, descriptivă.
  La 1247 nu rezultă de nicăieri că Ungaria va fi stăpânit în cuprinsul O1teniei nici măcar Mehedinţiul, căci un „Banus de Zeurino” dispare din diplomele ungureşti la 1243 în persoana unui „Stephanus filius Chak" şi nu mai reapare tocmai până la 1249, ceea ce arată ca pe la finea dominaţiunii mongolice, Basarabii apucaseră Mehedinţiul profitând de extrema slăbiciune de atunci a Ungariei: „das furchtbare Elend welches nach dem Abzuge der Mongolen în Ungarn herrschte", după expresiunea lui Fessler. Un episcop unguresc de Severin la 1246, „Episcopus Zeuriniensis”, pe care-l menţionează Pesty şi pe care-l admite d. N. Densusianu, este o învederată greşeală de lectură în loc de „Episcopus Geurinensis", după cum foarte bine o citise Fejér, un vechi episcopat curat unguresc făcând parte din archiepiscopatul de Strigonia sau Gran şi intercalat deja în Statutele regelui Bela III, tocmai în aceeaşi positiune ierarhică. Iată cum la Bela IV „Bartholomaeo Quinque-Ecciesiensi, Gregorio Geurinensi”, iar la Bela III: „Episcopus Quinque ecclesiensis habens mille et quingentas marcas, episcopus Geuriensis habens mule”. N-are a face cu Severinul, ci cu oraşul Raab, în latinitatea medievală Geurinum şi Jaurinum, civitas Geuriensis sau Geurinensis, ungureşte Gyor. Înfiinţarea unui episcopat unguresc la Severin în 1246, este un nonsens istoric. Vom vedea la locul său că un episcopat catolic, ca şi un episcopat ortodox, n-a existat în Oltenia până la Alexandru Basarabe după anul 1350. Unde dar să fie vreo umbră de autoritate maghiară la Severin, fie civilă, fie ecleziastică, în momentul actului din 1247 ? Chiar în acest act termenul cel concret „Banatus de Zeurino” nu se află, ca şi când n-ar fi fost niciodată, ci se intrebuinteza numai într-un mod vag despre Oltenia întreaga „tota terra de Zeurino” pe aceeaşi linie cu „tota Cumania” despre restul României, unde nedefinitul „tota” e caracteristic.
  Este foarte interesant că în actul din 1247 regele Bela uită fără nici o urmă pe celebrul conte Conrad, căruia acelaşi rege Bela îi dăruise la 1223 Ţara Lotrului şi care trăia încă mult mai târziu la 1265, când cerea o confirmaţiune regală asupra aceluiaşi teritoriu. Despre Ţara Lotrului acest act vorbeşte lămurit: „terra Lytira”; ne spune însă, mărturisind-o tot aşa de lămurit, că ea aparţine românilor, fără nici o virgulă despre saşi. Năvala lui Batu-han desfiinţase pe contele Conrad ca şi „Banatus de Zeurino”, măturând din Oltenia orice element unguresc, nu de-a dreptul în interesul Mongolilor, ci indirect în folosul Basarabilor.
  În sfârşit, singurul bun simţ ar fi de ajuns pentru a ne încredinţa că la 1247, mai mult decât oricând, Ungaria nu avea de unde să dea la mâna Ioaniţilor Oltenia, pe care regele Bela n-o avea el însuşi în mână şi nici o avusese vreodată întreagă. Păcăliţi printr-o dărnicie închipuită, Cavalerii n-au zăbovit de a se plânge lui Inocenţiu IV peste patru ani, la 1251. Papa s-a grăbit a confirma donaţiunea, ceea ce nu-l costa nimica. Unica consecinţă practică a confirmaţiunii a fost că textul actului s-a conservat la Vatican în Registrele Pontificatului, de unde d.N.Densusianu ne procură importantele facsimile ale unor pasage până acum controversate sau rău descifrate. Mai jos, cu ocaziunea diplomei regelui Ladislau Cumanul din 1285, noi vom vedea pretenţiunea maximă a Ungariei asupra românilor din Oltenia; prin acel maximum vom putea judeca acolo şi mai în cunoştinţă de cauză, cât de fantastică era suveranitatea coroanei Sfântului Ştefan asupra Basarabilor în actul din 1247.
  Graţie acestui act noi ştim că la 1247 în Ţara Românească domneau doi voievozi români deosebiţi: unul în Muntenia – „Szeneslaus”, mai corect Semeslav, căci în onomastica slavică acest nume figurează totdeauna cu m, iar în Oltenia un alt voievod român, „Olacorum”, al căruia nume a fost în trecut foarte problematic: la Fejér - „Lirtioy”, la Pray şi la Theiner – „Lynioy”. D. Onciul însă a demonstrat prin analiza paleografică a facsimilului că trebuie citit „Lytuon”. Afară de acest Lituon, mai erau încă alţi doi principi români, care totuşi nu purtau titlul de voievod: Ion şi Farcaş. Istoricii noştri, între care şi d. Onciul, au scăpat din vedere că tustrei, adică Ion şi Farcaş ca şi Lituon, erau deopotrivă kinezi: „cum Kenazatibus Ioannis et Farcasii usque ad fluvium Olth, excepta terra Kenazatus Lytuon Woiavode”. Numai unul din cei trei kinezi era voievod în Oltenia, după cum şi-n Muntenia Semeslav era un singur voievod. În actul din 1247 kinezii cei voievozi ne apar foarte superiori celor simpli kinezi, pe care regele Bela în planul său îi tratează fără rezervă, dăruindu-i oarecum pe deplin Cavalerilor, pe când kinezilor voievozi în același plan li se acordă o neatârnare excepţională: „excepta terra Kenazatus Lytuon Woiavode” şi „excepta terra Szeneslai Woiavode”. Această mare superioritate din punctul de vedere al regelui Bela concordează totodată şi cu înalta poziţiune, pe care în titulatura ungurească o avea pe atunci voievodul, în special acela din Transilvania, unde de asemenea era unul singur peste ţara întreagă. Ungurii, ca şi românii, căpătaseră prin împrumut de la slavi aceeaşi nomenclatură oficială: voievod, kinez, jupan sau işpan etc., aplicând-o însă într-un mod original, diferit întrucâtva de sorgintea cea slavică. Este de observat în privinţa voievodului până şi contracţiunea cea analoagă: „vodă” la români şi „vajda” la unguri. Sensul dară al cuvântului „woiavoda" în actul din 1247 nu este supus la nici un fel de îndoială sau nedumerire; şi tocmai de aceea acest text aruncă o vie lumină asupra celor două voievodaturi înainte de unificarea Statului Ţării Româneşti.
  Mă mărginesc acum numai cu voievodatul cel din Oltenia, deşi voievodul Semeslav din Muntenia era şi el din casta Basarabilor, căci purta şi el capete negre pe steag, deoarece domnea peste acei „Negri-Români” despre care, abia cu cinci ani înainte vorbise Fazel-ullah-Rashid. În Oltenia dară erau mai mulţi kinezi, nu cu înţelesul cel redus sau scăzut pe care-l aveau kinezii români pe aiurea sau mai în urmă ca primari ai satelor şi chiar ca ţărani liberi, ci cu înţelesul feudal de principi, sensul fundamental în paleoslavică - princeps, dux, „magnatum unus"; iar ca verb - „regnare”. Aceşti kinezi se aseamănă mult cu kinezii români cei din Podolia, aşa numiţii „principi Bolohovesci” din aceeaşi epocă, care se distingeau prin strânsa lor solidaritate. În Oltenia, dintre toţi kinezii unul singur era voievod, cap recunoscut peste ceilalţi, reprezentant al tuturor Basarabilor de acolo, un Basarabe prin excelenţă, ca Radu Negrul cel din lupta cu mongolii. Oricare kinez, oricare Basarabe, putea deveni voievod după moartea sau încetarea voievodului precedent. Aceasta fundamentală instituţiune oltenească, de fapt sau cel puţin în principiu, după întemeierea cea definitivă a Statului, se mai păstra încă în Ţara Românească, apoi în Moldova după urmaşii lui Petru Mușat, rămânând în hrisoave ca o formulă tradiţională sacramentală până şi sub Domnii cei mai autoritari. Ca specimen, iată acea formulă, dintr-un hrisov al teribilului Ţepeş: „după moartea domniei mele, ori pe cine va binevoi a-l alege Dumnezeu de a fi Domn Ţării Româneşti, fie din rodul de inimă al domniei mele, fie din rudele domniei mele, fie chiar din păcatele noastre un alt neam”. Un alt specimen, de la Alexandru cel Bun din colecţiunea lui Venelin: „iar după viaţa mea, pe cine îl va alege Dumnezeu a fi Domn al ţării noastre moldoveneşti, fie din copiii noştri, fie din neamul nostru, ba fie şi altcineva”. De la Mircea cel Mare, de la marele Ştefan, de la alţi Domni până la 1500, această formulă ne întâmpină adesea. O găsim deja în hrisovul românesc cel mai preţios, anume de la Vladislav Basarabe din 1372, posterior numai cu un secol actului din 1247, unde acest principe, atât de puternic, nu zice deloc că pe tron vor urma, din fiii săi sau din familia sa, ci se exprimă despre urmaşii săi într-un mod dubitativ: „nostris Successoribus, qui în nostro Vajvodatus Dominio erunt successores”, şi pe acei urmaşi îi pune într-o intimă legătură cu kinezii, calificaţi latineşte ca baroni: „ac Baronibus supplicamus”. O formulă de felul acesta e fără exemplu la unguri, la poloni, la ceilalţi  vecini ai românilor.
  La Olteni dară, voievodatul era eligibil dintre şi de către kinezii din casta Basarabilor. Putea să fie ales de-a dreptul fiul fostului voievod; dar acesta trebuia să se întâmple rar şi raritatea cazului lesne se explică. Un voievod prea tânăr nu avea destul prestigiu şi se presupunea a nu fi în stare de a apăra întreaga ţară în împrejurările cele grele. Tocmai din cauza vârstei se alegea imediat mai de preferinţă fratele mai mic, iar fiul răposatului rămânea să mai crească şi numai uneori reuşea în urmă a se alege după moartea unchiului. La prima vedere, un asemenea sistem prejudicia în familia voievozilor o necontenită vrajbă între fraţi pe de o parte, între unchi şi nepoţi pe de alta ; ceea ce astâmpăra însă acest motiv de duşmănie era mulţimea kinezilor, având fiecare acelaşi drept de a deveni voievod ; iar prin urmare fraţii, unchii şi nepoţii din aceeaşi familie, ajunsă odată la voievodat, aveau interesul comun de a trăi în armonie unii cu alţii pentru a nu fi înlocuiţi printr-o altă familie din casta Basarabilor, adică, după expresiunea formulei celei tradiţionale, de a nu „fi ales la Domnie din păcatele noastre un alt neam”. Sistema dară se întemeia pe o raţiune de Stat, bine cumpănită din toate puncturile de vedere.
  Putem acuma să ne oprim de aproape asupra voievodului oltenesc celui din actul de la 1247. Era el oare acelaşi „Basarabe” de la 1241? acelaşi „Radu Negrul” de la 1232 din memoria Reșinărenilor? vechiul luptător contra contelui Conrad şi contra mongolilor? Nu e de crezut. El trebuia atunci să fi fost un bărbat de demult vestit printre kinezii olteneşti, cel puţin de vreo treizeci de ani pe la 1230, născut cam pe la 1200. Poate să se fi născut chiar înainte între anii 1180-1200, astfel că la 1241 va fi fost de vreo şaizeci de ani. Voievodul însă cel numit „Lytuon” în diploma din 1247 a regelui Bela a mai trăit în puterea vârstei până pe la 1278, purtând acelaşi nume de Liten (Lytuon, Lythen, Litua), când a murit cu sabia în mâna într-o crâncenă bătălie contra ungurilor, ceea ce nu prea se potriveşte pentru un octogenar. 
  Liten-vodă de la 1247 n-a fost dară acelaşi cu voievodul de la 1241, ci numai urmaş pe tron. Nu era nici un frate al aceluia, căci Liten-vodă avea el însuşi mai mulţi fraţi mai mici pe la 1278, încât iarăşi s-ar încurca cronologia. Deci putea să fi fost un fiu sau nepot de frate al lui Basarabe de la 1241, poate chiar un Basarabe dintr-o altă familie „din păcatele noastre un alt neam”. Nu risc deocamdată nici o ipoteză.
de B. P. Hasdeu

                                                                       - va urma -
12. Baba Novac către oștire - Dec 27, 2013 9:47:00 AM
 „Vitejii mei tovarăşi! Bătălia prin care vom izbi pe neaşteptate pe duşmanii noştri, cere ca să vă dezveliţi toată virtutea trebuincioasă în orice alt război, dar neapărată, mai cu seamă acum, pentru ca să puteţi răscumpăra prin o izbândă strălucită dureroasa pierdere de la Mirislău. Ziua de astăzi, dragii mei oastași, este aceea în care nu e numai vorba de a ne arăta voinici, ci încă trebuie să biruim cu orice preţ, căci ne luptăm pentru viaţă, pentru cinste, pentru ţara unde suntem născuţi, pentru casele unde este leagănul nostru, pentru muierile şi copii noştri, pentru averile noastre, pentru toate câte atârnă acum de aceste braţe şi inimi! Şi apoi norocul este totdeauna cu cei viteji, iar nu cu aceia cărora le place mai bine ruşinoasa fugă decât cinstita moarte apărând pe Domnul său. Pe unii ca aceştia, şi oamenii îi dispreţuiesc, şi soarta îi prigoneşte, căci în focul bătăliei moartea obișnuiește a secera mai ales pe cei fugari, păstrând pentru cei voinici o viaţă slăvită; şi chiar când ei mor, a muri vitejeşte nu este dat la toată lumea, ci numai la cei de frunte! Nu vă speriaţi de mulţimea vrăjmaşilor, căci din pilda trecutului şi din ispita voastră ştiţi foarte bine că biruinţa nu este a cetelor mari şi împodobite, ci a celor puţini, ageri şi viteji. Aduceţi-vă numai aminte de câte ori, mai an în Moldova un pumn de ai voştri fugăreau oştirile leşeşti cele mai numeroase, care şi astăzi sunt tot aceleaşi, având în capul lor pe aceiaşi căpitani şi pe care nu puteţi a nu le bate iarăşi, dacă vă veţi purta cu aceeaşi vitejie. În sfârşit, nu uitaţi că slava, zilele şi domnia prea iubitului vostru stăpân Mihai Vodă se află acum în mâinile voastre. Înainte dară! Duşmanii nu se aşteaptă a fi loviţi şi nu ne vor putea sta împotrivă! Cugetul fiecăruia dintre noi trebuie să fie a trăi cu slavă sau a muri cu cinste”!  ( discursul lui Baba Novac, înaintea ultimei bătălii, cea de la Teleajen)
13. "Infiltraţii străine în literatura română" de O. Goga - Jul 28, 2013 9:57:00 AM


 Pentru observatorul zilelor noastre e necontestat sbuciumul în care se găseşte sufletul românesc. Din toate aspectele vieţii noastre, se desface astăzi o fierbere necunoscută încă. Niciodată, în nici o perioadă istorică, cred, nu s'a înregistrat aici un asemenea vălmăşag multiplu şi turbure care să ţină într'un perpetuu neastâmpăr molecular fibrele de simţire ale neamului.

 Sunt, desigur, atâtea şi atâtea explicaţii şi destule justificări pentru acest proces haotic, în care analistul trebuie să-şi păstreze ochiul limpede şi mintea trează la toate răspântiile. S'ar părea că după veacuri îndelungi de tăcere chinuită s'au rupt deodată zăgazurile şi din adâncime au dat navală, ca o cataractă tumultuoasă, energiile latente ale unui popor. Negreşit că toţi care suntem prinşi în vârtejul acestei revărsări neînfrânate şi sgomotoase, mai greu ne vom putea rosti asupra ei decât cronicarul de mâine, care va avea orizontul lămurit de perspectiva distanţei.
 Sunt însă constatări axiomatice care se impun şi toată lumea le vede. Românismul trece astăzi printr'o criză de creştere după identificarea graniţelor etnice cu cele politice. Noul stat se sbate hărţuit la fiecare pas de obligaţiuni şi întrebări care în trecut nu s'au mai pus. S'ar putea spune că actuala clasă conducătoare, prin noutatea sarcinilor ce i-au fost hărăzite e în mod fatal o înjghebare de diletanţi, ale cărei înfăptuiri pătimesc de toate greşurile începutului. O judecată cât de sumară ne arată realitatea destul de neliniştitoare. Viaţa românească de după război a fost necontenit revoluţionată de evenimentele care s'au succedat şi-au mărit tensiunea iniţială. Mai întâi Unirea însăşi cu euforia ei sguduitoare ne-a fost dat s'o resimţim cu un organism slăbit de pierderile războiului. Că trupul deşirat şi şubred ieşit dintr'o boală crâncenă chemat la un mare ospăţ, după răsunătorul chiot de nuntă, ne-am ales cu palpitaţii, cu ameţeli cu turburări de respiraţie. Eram prea plăpânzi. România de ieri, cumplit de însângerată şi cele două flancuri, după o despoiere metodică de către străini, prea lipsite de mijloace pentru o conducere de stat. Pe această slăbiciune s'au deslănţuit, a doua zi după cununie, diversele probleme de stat care cereau un răspuns : vot universal, expropriere, erezii regionaliste, răscoliri demagogice, veleităţi minoritare, resturi de civilizaţii disparate, regimuri administrative fără puncte de înrudire, infiltraţii etnice străine... tot atâtea prilejuri de sbucium interior, care şi în vremuri normale ar putea trezi serioase îngrijorări, care însă în starea actuală de vulcanism general postbelic sunt de-a dreptul primejdioase. E explicabilă deci criza de creştere în această epocă de adolescenţă a ţării înnoite şi explicabile derivatele ei: criza sufletească, criza de autoritate, criza economică.. aşa mai departe, discordări nenumărate în aparatul vast de ramificare a unei naţiuni. Chestiunea care se pune în astfel de împrejurări e faptul neîndoielnic, că având atâtea laturi vulnerabile din care rezultă fragilitatea evidentă a marelui tot, noi să ne păstrăm măcar punctul central al întregului eşafodaj într-o stare de sănătate nealterată, ca să ştim pe ce se poate sprijini echilibrul nostru faţă de atâtea tendinţe de sguduire dinăuntru şi din afară.
 Acest punct arhimedic e gândul românesc cu toate dispoziţiile lui creatoare. Literatura, spunea deunăzi de la acest loc d. N. Iorga, e manifestarea organică a neamului. E cea mai de seamă cetate ofensivă şi defensivă în economia de forţe a unui popor, adăugăm noi. Cu două decenii în urmă şi mai bine când duceam o viaţă politiceşte fărâmiţată, ne amintim cât de covârşitor era rolul literaturii. Trăiam divizaţi, dar scrisul ne da o platformă de strângere laolaltă. Eram oropsiţi sub călcâiul duşman, dar ne inspira acelaşi comandament moral şi estetic cu toate consecinţele. Nu aveam graniţe comune, aveam o unitate de literaturi cu crezul ei indestructibil. Nu aveam tunuri, aveam poeţi care radiau coeziune şi semănau lumină. O poezie era un act politic hotărâtor pe atunci, o bucată literară, un fapt de înaltă pedagogie cetăţenească. Nu vorbesc numai de caracterul militant al acestei literaturi, care-şi muia aripile în suferinţele mulţimii, răscolind dureri şi cerând alinare. E netăgăduit că aceasta raţiune desrobitoare a scrisului românesc e de interes şi a tras greu în cumpăna evoluţiei noastre istorice. Ardealul bunăoară, o ştim cu toţii, în veacul al nouăsprezecelea, cu deosebire în ultimele decenii de apăsare maghiară, ca să scape de agonie, a fost susţinut cu oxigen literar. Dar marile prefaceri sociale şi dacă vreţi economice ale vechiului Regat, cine le-a lansat mai întâi, cine a creat atmosfera trebuincioasă pentru rezolvarea lor ? Ţăranul înainte de-a fi un subiect politic la noi, a fost un subiect literar. Scriitorii pot fi socotiţi pe drept avangarda, precursoarea transformărilor noastre de stat. În treacăt fie zis "Noi vrem pământ" al lui Coşbuc sau o pânză de Grigorescu au pregătit mai mult exproprierea latifundiilor decât douăzeci de discursuri lămuritoare la Cameră şi la Senat. Politica n'a fost decât oastea de paradă care a luat în stăpânire, cu toate beneficiile, redutele cucerite de literatură.
 Dar dincolo de această dinamică a luptei pentru marile revendicări naţionale, literatura a fost în toate împrejurările oglinda reală a sufletului nostru. Templu în care se păstrau tablele legii, depozitar al străvechilor noastre secrete de viaţă şi înfricoşate taine de familie cu toate adevărurile lor testamentare, literatura, păstrând moştenirile ancestrale lăsate cu limbă de moarte şi filtrând orice impuls actual prin retorta receptacolului recent, exprimând deci în acelaşi timp trecut, prezent şi viitor, apărea ca un colţ de natură din munţii noştri, o manifestare specifică a solului, iremediabil respirând în acelaşi timp suflul eternităţii. Fiind o întrupare organică a neamului, acest scris cerea viaţă şi se turna în forme cu totul particulare, nu fiindcă erau legi şi canoane care-i determinau rostul, ci fiindcă sufletul românesc îşi avea albia lui de care insul nu se putea deslipi cu nici un preţ.
 Iată Eminescu, cel mai universal creier la noi, a cărui gândire s'a rostit deasupra atâtor culmi, e cel mai tipic reprezentant al rasei. Nu numai că a simţit cu cugetul lui în sens teoretic nevoia celei mai largi rezonanţe istorice, nu că a fost codificatorul naţionalismului constructiv la noi şi în formele de expresie literară s'a lăsat stăpânit de toate nuanţele geniului popular, dar strofele lui pe de-a'ntregul, chiar şi unde împrumuta motive străine se brodează, pe acel fond de lirism care cu gama lui sentimentală e al nostru, numai al nostru. Ce să mai vorbim de idilele lui Coşbuc, în care se prinde în horă satul românesc, de baladele din care cere cuvânt vechea "vitejie direaptă"... Vlahuţă cu plânsul în surdină, călcând pe urmele învăţătorului român în toată structura lui nervoasă, de I. Gorun sănătos şi falnic că numele lui, de Ştefan Iosif supus unei morbideţe care iscodea necontenit viziuni "patriarhale" sau de D. Anghel, subtitlul estet, care în "grădina" lui se înfiora de miresmele pământului cânta încăierarea nocturnă a mirosurilor de la ţară. Invoc numai poeţii care domină astăzi configuraţia literară, din ale căror accente s'a împletit cântecul mut şi nemărturisit al tuturor. E aerul nostru în tot ce-au însăilat ei, o senzaţie familiară în ce se pune la contribuţie: codru, peisaj, lumină, gest, povaţă... Vorbeşte patrimoniul milenar, cântă rasa şi din rasă nu se poate evada nici în sens fiziologic, nici intelectual. Prozatorii noştri nu fac decât să confirme acest adevăr, atâta doar că sunt poate şi mai mult prizonierii elementului local. Iată Caragiale de pildă : cine e nebunul care ar trage la îndoială nota lui veridică pe care o vedem astăzi intervenind de zece ori pe zi în goana noastră cotidiană ?... Cine nu desluşeşte aburii calzi ai ogorului muntenesc din "Sultănica" lui Delavrancea sau tipica aşezare a conacului moldovean cercetat de injoncţiuni moderne din "Viaţa la ţară" a lui Duiliu Zamfirescu ? Tot astfel la Brătescu-Voinești ca şi în nuvelele sau romanele lui Sadoveanu. Se plămădeşte acelaşi aluat, fireşte, primind modelarea individuală a autorului. Sunt poveşti şi întâmplări urzite de boieri şi boiernaşi sau ţărani, figurile consacrate ale structurii noastre sociale, la unul de obicei aspri, sanguini şi zidiţi din pasiuni elementare ; la celălalt, prinşi de duioşie, cu întrebări care vin de departe şi proiectează o lumină blândă pe un fond de tristeţe omenească. Pretutindeni în scrisul lor ne simţim acasă, arde acelaşi soare, e aceeaşi dogoare a după amiezilor de vară, adie aceeaşi boare de codru verde, respiră intimitatea organică a sufletului românesc....
 Ei bine, literatura de după război scrisă româneşte nu prezintă o continuitate normală cu cea de ieri. Aş zice că e o întrerupere bruscă, o radicală schimbare de diapazon care s'a petrecut aici. Nu vorbesc fireşte, de talentele reale, la care firul Ariadnei se simte alături uneori cu un bine precizat spor de simţire şi de mijloace, care e apanajul logic al complexităţii de viaţă în care am fost atraşi de împrejurări. Mă gândesc la producţia curentă, la cărţile care răsar cu duiumul şi populează vitrinile librăriilor impregnându-şi pecetea lor asupra spiritului public sau la nenumăratele reviste care găzduiesc ciripitul primelor bătăi de aripi din zilele noastre. La aceştia se remarcă ciudata transformare intempestivă, un fenomen eclatant de discontinuitate literară. Poezia aceasta e o apariţie curioasă şi-ar fi de dorit ca un clinician cu aptitudini ştiinţifice s'o supuie unui examen mai amănunţit decât aceste fugare observaţii. E o anarhie de gândire la mijloc, aş zice aproape o nebunie programatică, un fel de sonoritate verbală care răsună în gol cu tendinţa marcată de-a gâtui orice înţeles. Planează împrejur un obscurantism voit, un fel de nevroză obsedantă, un scrupul constant de-a împinge subiectul dincolo de raza comprehensiunii, o specială perversiune a adjectivului şi o neonestitate de atelier pe care o impun ca pe un ritual prerogativele școalei. În toate genurile ies la iveală aceste impulsuri cum am zice reformatoare, până şi în romanul care se multiplică înspăimântător în timpul din urmă, un fel de maculatură devenită cronică şi antipatică. Acest gen fără rădăcini la noi a ajuns o manieră literară care se vede a fi acaparat şi publicul cititor, de vreme ce apar oameni bătrâni lipsiţi de talent şi curbaţi de reumatisme, biete epave hodorogite, care după o viaţă îndelungă stropşită de-o gângavă banalitate pun astăzi în circulaţie cărţi stropite cu otravă. Adevărul e ca un spirit nou s'a cuibărit aici, un exotism improvizat, o instrumentare cerebrală, nu numai în afară de posibilităţile noastre de apreciere, ci cu stigmatele strigătoare ale unei conformaţii spirituale care nu ne aparţine. În definitiv ce înseamnă această mascaradă frivolă, acest aspect de carnaval al literaturii româneşti actuale? Ce fir s'a rupt aici şi cine a îndeplinit monstruoasa operaţie de-a ne scoate pământul de sub picioare şi de-a ne pomeni bălăbănindu-ne în gol ? Unde e câmpul nostru şi natura în care trăieşte de veci seminţia aceasta de agricultori ? Cine a izgonit principiul sănătăţii, ca să ne inunde cu strofe leşinate după clişeul ofticosului Klabund ? Cine a tăiat pădurile de brazi din literatura noastră, cine a suprimat ţăranii cu fresca lor de linii mari şi ample, cine a ucis bunul simţ din bătrâni, ca să ne alegem cu o stridentă behăitură lubrică şi cu pagini de pornografie desminţite de tradiţionala noastră decenţă ? Iată puncte de întrebare care ca săgeţile otrăvite se înfig în conştiinţa noastră şi cer un răspuns.
 Primele lămuriri de circumstanţă articulate în materie nu dezleagă problema. Unii vorbesc de ipersensibilitatea generaţiei noi, care a copilărit sau s'a născut pe vremea groaznicei încleştări de oţel şi-a adus cu sine în subconştientul şi nevoile ei această lipsă de busolă, un fel de cutremur maladiv, ecou întârziat al câmpului de bătaie. De-aci, zic ei, lipsa de orizont şi orientare, dispoziţia de recepţionare a formulelor străine. Fals, răspundem noi ; sau fals inconştient sau minciună interesată. Mai întâi douăzeci de ani sunt prea puţin ca gândirea unui popor să devieze de la făgaşul ei istoric şi-al doilea, ceea ce e şi mai convingător, tineretul de după război a apucat un drum diametral opus clişeelor internaţionaliste. Aceşti copii ai furtunii, crescuţi sub pedagogia tunului, s'au ancorat de un crez care desminte vijelios etica şi estetica pomenitei literaturi de recentă dată. În sufletul lor călit de primejdii şi înfrigurat de viziunea măririlor viitoare, chemările autohtone sunt mai puternice ca oricând.
 Două clipe dacă privim în faţă chestiunea, ipoteza se înlătură de la sine, cu obiecţiunea că nu le-am recomanda acestor literatori iconoclaşti o întâlnire directă cu reprezentanţii generaţiei tinere. Dorim a-i cruţa de povara argumentelor care deocamdată nu sunt absolut necesare pentru a limpezi controversa noastră literară. Alţii atribuie fenomenul internaţionalizării de gândire la noi, pretinsului contact cu culturile minoritare care şi-ar fi infiltrat virusul lor destructiv, ca să torpileze o unitate de stat. Nimic mai greşit decât această presupunere, nu fiindcă străinii ne-ar urmări cu o frăţească bunăvoinţă, ci fiindcă literele lor sunt astăzi povăţuite de un naţionalism activ îngrădit în idei şoviniste şi precepte de rasă.
 E timpul, deci, căzând toate aceste presupuneri, să dăm răspunsul categoric şi franc la întrebarea cine-a internaţionalizat literatura noastră actuală ? Iată-l: Nu noua generaţie crescută din sângele nostru, ci o nouă naţie cu care ne-a pedepsit capriciile destinului. Ca adevărul să iasă la iveală cu mai multă tărie fie-mi îngăduit să evoc procesul de denaturare literară mult mai grav şi mai avansat petrecut la vecinii noştri unguri, proces pe care-l cunosc şi de care m'am apropiat odinioară într'un examen amănunţit, făcând constatări care încep să se asemene primejdios cu stările actuale de la noi.
 E cam mult de atunci, aproape douăzeci şi cinci de ani. Românii din Ardeal, o duceau greu sub apăsarea de la Budapesta, dar pe cât de nesăbuite erau loviturile ce primeam, pe atât de dârză se accentua rezistenţa unora dintre noi. În mijlocul acestei frământări, mi-aduc aminte, Contele Ioan Zichy ministrul de instrucţie în guvernul răposatului Tisza, într-un discurs plin de violenţe la adresa neamurilor nemaghiare de sub coroana Sfântului Ştefan, susţinea cu multă mândrie teza că acestea vor fi desnaţionalizate de superioritatea culturii ungureşti, care e nemuritoare şi eternă - se rostea grandilocvent nobilul conte - şi-ale cărei drumuri sunt pe deplin statornicite ca strălucirea stelelor pe cer. La această diatribă m'am crezut dator să răspund în două lungi articole, unul publicat în ziarul "Românul" din Arad, altul în revista "Luceafărul" de la Sibiu. Ideea de care mă călăuzeam în replica mea era cercetarea literaturii ungureşti de atunci, pentru a dovedi dacă poate fi vorba de o superioritate culturală maghiară, care să ne desfiinţeze. Am făcut deci o temeinică analiză a producţiei literare contemporane din capitala de pe malul Dunării, fixând spiritul de care era îmbibată şi descifrând caracterul de rasă al operelor de artă.
 Să-mi fie permis a reproduce câteva fragmente lămuritoare. Încep cu constatările din articolul "Un anacronism : literatura naţională maghiară". Iată ce spuneam între altele: Pentru un cititor străin, care cunoaşte poporul unguresc şi cunoaşte operele literare în care au fost prinse notele lui caracteristice, literatura actuală curentă prezintă un aspect cu totul străin. Din toată producţia timpului din urmă nici un gen literar nu mai este expresia gândirii specific ungureşti. Din tot ce se tipăreşte, şi comerţul lor de cărţi e exorbitant, nu se desface impulsul organic al unei literaturi naţionale. În zadar vei căuta oglinda notelor istorice ale psihologiei ungureşti: în aşa zisa literatură maghiară ungurii se întâlnesc tot mai rar. S'au pierdut tipurile romantice ale lui Jokai, nemeşii greoi şi îndărătnici ai bravului Kemeny, s'a dus Mikszath cu simpaticii ţărani vioi din Ţara Slovacilor. S'a curmat tradiţia de avânt, nota de nobleţe, sincera simpatie de subiect a scriitorului, nu mai întâlneşti în piesele lor pe săteanul gălăgios şi violent, nici în poezia lirică suflul de sănătate rustică, dragostea de natură. Nu mai e nici pusta ungurească în cântece, nici chiot de ciardă, nici vitejia romantică a haiducilor din Bakony. Toate notele particulare au fost sacrificate, literatura lor nu mai e o literatură naţională.
 Valorile estetice au fost modificate, credinţele literare s'au schimbat, eroii s'au înlocuit. Nu mai e o literatură militantă, nici luptători, nici triburi ale revendicărilor naţionale. Nu te mai opresc accentele turanice, în faţa ta se desenează icoane triste, întunecate, clişee uzate de artă internaţională. Un suflet chinuit, svârcolirile unui individualism exagerat, un cinism brutal şi o frivolitate necunoscută cer cuvânt în producţia lor actuală. Ţăranul a încetat a mai fi subiect literar, nemeşul se mai iveşte în câte o piesă de teatru, ca să facă deliciile spectatorilor cu poza lui ridicolă. Puntea care ar lega pe cei de azi cu trecutul unguresc s'a frânt, reflexele elementelor sociale care au făcut istoria acestui popor, nu mai au cuvânt în literatură. Vei întâlni în schimb la teatru pe avocatul din foburgurile Pestei, pe burghezul utilitarist, pe orașanul mut pentru frumuseţile naturii. Poetul are să-ţi prindă în rime frigurile sufletului sbuciumat de mizeriile asfaltului, din strofele lui vei alege spleenul sau amărăciunea păgânului modern lipsit de orice credinţă. În locul imaginilor colorate ale panteismului de odinioară vei găsi întuneric posomorât. Reconstruind pe urma unei cărţi personalitatea autorului, rămâi penibil atins de această cunoştinţă nouă. Recules ai să-ţi mărturiseşti în pripă: Domnul acesta n'are nimic a face cu toată frământarea istorică a maghiarismului milenar, de la Arpad pand la Arany Ianoş. Domnul acesta e tipul curent al Ahasverului modern pe care l-am întâlnit şi la Ostanda şi pe Riviera şi pe bordul vaporului în drum spre Singapore, îl chema Mayer, Durand sau Löwy şi era totdeauna la fel. Domnul acesta poate să fie astăzi, întâmplător, la "Pesti Hirlap" să scrie piese pentru "Kiraly Szinhaz", dar aşa cum îl văd eu, mizantrop, fricos, plin de probleme şi de gută, ar fi cea mai inoportună apariţie între cetăţenii de la Salonta-Mare, care i-ar fi deopotrivă de străin sufleteşte ca fermierii din Scoţia. Izolat de toate tradiţiile moştenirii, el nu înţelege tainele acestui pământ, nici aer, nici lumini, nici umbre, nici culoare când călătoreşte în vagonul restaurant de-a-lungul pustei ungureşti, privirea lui e mai plictisită decât a mea. În mine cel puţin este interesul palpitant al vecinului intrigat de-o duşmănie istorică, pe când din ochii lui priveşte sila Weltburgerului lipsit de orice preocupări de ordin naţional.
 De unde acest aspect straniu al literaturii ungureşti de astăzi ? Răspunsul e deopotrivă de laconic şi de lămuritor: Budapesta. Sunt ravagiile Budapestei în aceste pagini străine. Acest oraş pripit al americanismului, cu cabareturile lui, cu jidanii lui, cu jargonul lui Dohanyutza, cu obscenităţile nocturne, acest furnicar improvizat şi-a impregnat pecetea în literele ungureşti. Amalgamul lui etnic e determinat de notele de rasă ale elementului semit. Prin acordarea de libertăţi politice că nicăiri altundeva, prin vecinătatea apropiată a Galiţiei, potopul de ovrei a crescut an cu an, a găsit tot mai puţine obstacole în lupta cu autohtonii inferiori, şi-a croit un culcuş aici pe malul Dunării, unde a acaparat industrie, comerţ, literatură. Toate ramurile de manifestare ale vieţii publice au fost pe rând cucerite de acest popor neastâmpărat. O jumătate de veac de activitate conştientă a fost deajuns ca imigraţii să desfiinţeze caracterul unui trecut şi acceptând din toate atribuţiile celor învinşi numai limba ungurească, modificată după urechea lor, au isbutit să creeze din Budapesta cel mai puternic emporiu de cultură naţională semită.
 Fireşte că gimnastica intelectuală a Budapestei nu are, nici în clin nici în mânecă cu aluatul istoric al neamului unguresc, fireşte că din zidurile mucegăite ale ghettoului din Kiraly-utza nu pot răsuna cântecele sălbătăciei romantice a betyarilor ungureşti. E explicabil că teatrul popular (Nepszinhaz) în care cereau cuvânt ciobani de pe pustă, hoţi de cai de la Kecskemet cu inima în dinţi şi cu izmenele în vânt, a trebuit să dea faliment ca să facă loc operetei cosmopolite, ori comediilor lui Molnar, din care distingi umorul rece, cinsimul turburător şi artificiile spiritului semit. Desigur că simpaticele tipuri primitive din piesele lor populare deveniseră un anacronism şi un prilej de plictiseală îngrozitoare pentru spectatorii, de felul lor, din suburbiile Varşoviei. Prin această infuziune străină s'a curmat deci firul de continuitate istorică a sufletului unguresc în literatura maghiară şi s'a dat naştere unei producţii improprii, îndrumată de precepte internaţionale, în care dacă există o notă specific naţională, aceasta e semită.
 Articolul ducea mai departe firul unui paralelism între cele două suflete care se exprimau în literatură. Vorbind despre un talentat poet evreu, Kiss Jozsef, spuneam : "Scrisul lui face parte din patrimoniul sufletesc al culturii naţionale evreieşti, ca şi poeziile lui Maurice Rosenfeld, ca şi Manasse al lui Ronetti-Roman". Dupe ce caracterizam poezia lui Petöfi şi analizam o romanţă încadrată în peisagiul de pe pustă, tipic ungurească, continuam astfel : "Cat de departe cad de aceste imagini de la ţară creaţiunile lor de astăzi şi toată literatura de la Budapesta. Mi-a rămas în minte o pagină extrem de caracteristică a unui scriitor de-al lor care iscăleşte Ignotus, îl cheamă Veigelsberg, e şef de şcoală, directorul celei mai apreciate reviste: Nyugat (Occidentul). Scrie undeva despre influenţa naturii asupra omului modern îi accentuează cu multă tărie cât de singur se simte el într'o pădure. O solitudine penibilă îl apasă în mijlocul unui codru de brazi. Natura sălbatică îl enervează, freamătul copacilor îi dă fiori. "Îmi plac parcurile franţuzeşti, tunse şi îngrijite. Iubesc natura, cam aşa încheie Ignotus, dar numai până unde pot simţi cu ea urmele omului".
 Vreţi o înfăţişare mai caracteristică în care să fie zugrăvit sentimentul orășanului deslegat de toate intimităţile naturii ? Cum să nu fie penibil impresionat de tăcerea unui codru de brad acest creier zămislit în umbra zidurilor, domnul Veigelsberg, care de zeci de generaţii şi-a întrerupt contactul cu pământul. Plămânii lui obosiţi de ghettoul atâtor incarnaţiuni anterioare nu suportă ozonul şi frica tradiţională a semitului îl face să tresară la fiecare foşnet. Da, e o pagină tipic ovreiască proza aceasta a domnului Veigelsberg, care în aforismele lui destul de spirituale exclamă undeva: "În faţa trecutului avem o singură datorie: să-l uităm !" Recunosc domnule Ignotus, aveţi toate motivele.
 Concluzia pe care o trăgeam era următoarea: "Literatura naţională ungurească a încetat în poezie cu Petöfi şi Arany, iar în proza cu Mikszath, făcând loc literaturii naţionale ovreieşti budapestane, deci o astfel de cultură improprie şi fără rădăcini de care cânta ditirambi ministrul Zichy nu poate constitui o primejdie pentru noi, tocmai astăzi când literatura românească e îndrumată în spirit naţional de o mulţime de talente superioare. Nu ne poate maghiariza literatura ungurească prin producţia ei actuală, cel mult semitiza ne-ar putea, dar pentru asta suntem prea împrieteniţi cu codrii verzi de brad, în care se simte atât de rău d. Leon Veigelsberg.
 Am reprodus o bună parte din acest articol, rămas uitat şi necunoscut ca atâtea altele, fiindcă m'a uimit procedeul similar care începe să fie pus în valoare la noi. Articolul a stârnit atunci o vâltoare neobişnuită în presa ungurească, unde a fost tradus şi viu comentat. S'a deslănţuit o luptă pasionată pentru şi contra. Buba pe care pusesem eu degetul durea prea tare, ca să nu fie luată în seamă. Ar fi o carte voluminoasă dacă s'ar strânge laolaltă studiile şi polemicile brodate pe acest subiect. Ungurii de pur sânge mi-au dat dreptate când tânguindu-se, când blestemând, mai ales prin revistele din provincie, fiindcă presa budapestană era cu totul jidovită. Scriitorii ovrei, pozând în oameni civilizaţi, critici literari şi sociologi, m'au combătut cu mare lux de argumente. M'au învinuit de un conservatism reacţionar, mi-au pus în faţă ovreimea de la Iaşi, mi-au atribuit o ură împotriva oraşelor, au insinuat că prezint semne de detractor al civilizaţiei şi s'au străduit să mă convingă că structura socială a ungurilor evoluând, a depăşit cadrul vremii lui Mikszath, că o literatură citadină e deci cu totul justificată". Natural că am reluat subiectul şi l-am desvoltat cu mai multă amploare în articolul apărut în revista"Luceafărul" sub titlul : "Două suflete, două literaturi". Dezvoltând teza iniţială am fixat pe larg dualitatea evreo-maghiară de la Budapesta. Smulg la întâmplare câteva fragmente nu atât pentru a proba justificarea mea, cât pentru a prilejui să vedem reversul medaliei : potriveala ofensatoare cu situaţia noastră actuală.
 Iată ce ziceam între altele: "Ce s'a petrecut în sânul neamului unguresc e un lucru lămurit şi se poate judeca limpede. Până acum câteva decenii, acest popor, care forma un bloc etnic deosebit, o insulă exotică cu flora ei particulară şi-a păstrat intact caracterul de rasă. Strecurându-se printre veacuri, neam de ţărani agricultori şi nobili cu însuşiri războinice, ungurii şi-au fixat sufletul lor aparte, care era rezultanta descendenţei şi condiţiilor lor specifice de viaţă istorică. Acest suflet tipic maghiar a cerut cuvânt şi în creaţiunile literare, găsind întrupare în anumite opere, care sunt monumente de artă naţională. Aşa s'au păstrat ei şi se plimbă astăzi sub ochii noştri… Pot să-ţi trezească simpatie sau zâmbete de compătimire, pot să-ţi pară mai potriviţi în stepele Lebediei, decât în mijlocul unor curente de civilizaţie neînrudită cu dânşii, dar ei sunt ungurii, aşa cum se desfac din viaţa lor de-o mie de ani. Structura intimă a sufletului unguresc, e zestrea fatală a sângelui. Sufletul doar e o urnă în care generaţii de strămoşi şi-au aşezat moaştele, în noi tresar îndemnuri nedesluşite, care vin de departe, de dincolo de conştiinţa realităţii. Simţim la tot pasul reţeaua misterioasă a celor care s'au dus şi, vorba filosofului francez, ne cârmuiesc mai mult morţii decât viii. De aceea, oricât de adaptate formelor străine, aceste manifestări organice ale psihologiei ungureşti se disting şi nu se pot ascunde de privirea pătrunzătoare a unei minţi obiective, cu deosebire nu se pot ascunde în literatură, în acest domeniu implacabil al sincerităţii. Iată de ce în poezia de astăzi a lui Andrei Ady cu toată influenţa formelor de lirică modernă franceză, se iveşte la toată strofa factura particulară a creierului turanic. Moştenirea sufletească a originei nu se poate înlătura, ea ne urmăreşte, ca un blestem ori ca o binecuvântare, ne urmăreşte la tot pasul".
 Să lămurim însă mai departe ce s'a petrecut... La începutul erei constituţionale în Ungaria prin acordarea de libertăţi s'au deschis porţile largi elementului ovreiesc, care a început să se reverse asupra ţării. Această revărsare a dat naştere unui fenomen cu totul particular de încrucişare a doua popoare, unic în felul său. Anume ovreii s'au aşezat în oraşe, unde cu însuşirile lor, cu inteligenţa sprintenă inerentă rasei, au acaparat viaţa comercială şi industrială, au introdus formele de aşa zisă civilizaţie occidentală pe pământul care păstra neatinse toate notele unor rosturi patriarhale. Ei au pus stăpânire definitivă, ei au înfiinţat, se poate spune, capitala ţării, căreia i-au împrumutat caracterul lor de rasă, în vreme ce descendenţii maghiarismului istoric şi-au continuat viaţa lor cu tipare tradiţionale: au ţinut cuvântări, au semănat grâu, au împrumutat bani pe camăta grea, şi-au neglijat ţărănimea şi ne-au pus nouă genunchiul în piept. Astfel împrejurările ne-au dat un popor care în sânul lui a fost necesitat să primească la el acasă alcătuirile vieţii moderne prin intermedierea unui alt popor, cu alt caracter de rasă. Avem deci manifestarea paralelă a doua neamuri şi pe terenul literelor... S'a croit deci o literatură nouă la unguri, care nu are nimic a face cu sufletul maghiar. Alte patimi, alte culori, note proaspete, frământări necunoscute. Într-o limbă nouă vorbeşte glasul lui Iehova".
 Închid aici paranteza cu procesul de la Budapesta, fără să mai stărui asupra adevărului care se desprinde din ea pentru unguri. Realitatea este că am văzut bine în adâncime la vecinii noştri; evenimentele de mai târziu au confirmat pe de-a'ntregul diagnosticările mele. Decompoziţia şi putrefacţia la ei a mers înainte, ca încoronarea tragică Israel s'o îndeplinească prin trimisul său Bela Kun care a înfipt steagul roşu pe camera magnaţilor de pe malul Dunării. De ce-am reînviat acest depărtat examen al unor stări din altă parte, de ce-am desgropat foile îngălbenite în care judecăm penetraţiunea semită la unguri? Răspunsul e simplu şi logic : Fiindcă şi la noi a început să se întrevadă un fenomen similar, aceleaşi cauze producând aceleaşi efecte. Adeseori recitind scrisul de-acum un sfert de veac, am senzaţia stranie că se zugrăvesc nenorocirile noastre, că numai numele proprii sunt schimbate şi că o brutală ironie a sorţii ne-a împărtăşit cu o dureroasă intervertire de roluri.
 Da, domnilor colegi, Israel e călător. Israel nu se fixează, Israel a venit şi la noi. Cum, când şi în ce număr, nu e acum momentul să lămurim chestiunea. Veneratul nostru coleg, tânărul octogenar A. C. Cuza, s'ar părea că a atins-o în treacăt în cercetările lui. Adevărul e că infiltraţia ca şi consecinţele copiază aproape pas cu pas fazele procesului unguresc. Cronologia doar e într'o întârziere de vreo două decenii, dar e acelaşi plan strategic cunoscut : mişcarea de învăluire de la periferii spre centru. Etapele se escaladează metodic : comerţ, industrie, bănci, moşii, blokhausuri la oraşe, gazete... Scara a fost urcată cu plan şi cu socoteală. Ei bine, acum Israel s'a hotărât să facă şi literatură românească. A atins cel din urmă popas, a intrat şi în templu. Până acum vreo douăzeci de ani intenţia nu putea fi bănuită. Abia în gazetărie dacă se încerca timid o strecurare anonimă, urmărind mai mult beneficiul arginţilor decât patima călimării. Erau aşa de departe de cugetul şi de sintaxa noastră, încât nimeni nu-şi închipuia că merită să fie luaţi în seamă. În scurt timp însă au devenit redutabili aceşti potentaţi de cerneală cu rotativele lor. Negustori de opinie publică, şi-au desfăcut marfa pretutindeni cu o neobosită clamoare. Au acaparat editurile apoi şi presa lor a industrializat scrisul nostru. Trecerea de la gazetă la literatură au făcut-o pe nesimţite, schiţând aproape un gest de sfială, ca în faţa unui sacrilegiu.
 Cine ar fi bănuit în pragul războiului bunăoară, că din primele zile ale României Mari va începe la Bucureşti o ofensivă literară semită ? Ţin minte, făcând comparaţie cu ce era la unguri, tocmai pe acest exclusivism literar românesc clădeam cu superioritatea noastră. Îmi ziceam : Ovreii aici cumpără, desfac cherestea şi storc pământul. E incontestabil o nenorocire aceasta exploatare materială... Dar lumea abstracţiunii noastre se păstrează nepătată... Acolo nu intră, mă mângâiam eu. La astfel de înălţimi li se tăie respiraţia... Gândul românesc rămâne al nostru şi-l stăpânim noi... Această credinţă mi se părea atunci o axiomă care îmi estompa protestarea şi-mi da oarecari impulsuri de toleranţă nedesluşită... Într-o linie de dispreţ şi un sentiment de compătimire se alternau stările mele sufleteşti...
 Totuşi minunea s'a întâmplat, corcimea s'a instalat în literatura noastră. Aceasta e o constatare de fapt riguros exact care trebuie stabilit aici cu toată obiectivitatea cupolei Academiei Române de sub care se desprind astăzi comentariile noastre. Când s'au aşezat noii oaspeţi, şi-au adus desigur cu ei tot bagajul sufletesc. Nimeni nu va trage la îndoială că există o fundamentală diferenţiere de psihologie între ei şi noi. Deci nimeni nu va contesta că odată cu această incursiune, literatura românească se resimte de manifestarea unui nou climat de gândire. Problema e astfel cât se poate de limpede: schimbarea la faţă a literelor noastre nu trebuie căutată într'o pretinsă rectificare bruscă a structurii cerebrale la noi, ci în exteriorizarea acestui element recent de-o strigătoare diferenţiere etnică. Sunt aşa de esenţiale şi de categorice deosebirile sufleteşti între cele două neamuri, încât zestrea proaspăt sosiţilor se distinge fără nici o trudă. De-aceea coardele pe care se cântă astăzi nu trebuie să ne mire câtuşi de puţin. Sunt instrumente noi care s'au introdus în orchestră. Sunetul lor e strident şi urechea noastră îl refuză, el însă are aceeaşi tonalitate de la plângerile lângă râul Vavilonului până la paginile actuale ale lui Salom Asch pe malurile Volgei. Că e o altă scară de simţire, o altă tablă a valorilor, un alt temperament şi o altă retină, lucrul e de la sine înţeles. În acest chip se explică denaturarea noastră literară, după exemplul Budapestei de care vorbeam. Astfel avem în cărţile apărute la Bucureşti criticismul de azi, tendinţa caricaturală, rânjetul sarcastic, fuga de natură, citadinismul, histeria erotică, accentele libidinoase şi accesele de pornografie. Cu felul lor de-a vedea, cu aparatul lor de înregistrare, orice subiect cât de local primeşte un nou botez intelectual, care nu e al nostru. Dau un exemplu : Am răsfoit zilele acestea două volume dintr'o antologie care conţine bucăţi din 6o de scriitori români de origine evreiască, cum scrie pe copertă. Managerul lor, un domn care-şi zicea S. Podoleanu, vedeţi de unde vine ! cu-o specială retorică de tarabă ni-i prezintă astfel: "Ei au adus o remarcabilă contribuţie literaturii autohtone. Fie că au făurit o pagină de proză, sau cizelat un vers, au spart uneori vechile tipare ale limbii literare româneşti, ridicând-o la nivelul artistic de azi". Aţi înţeles, domnilor colegi şi voi bătrâne portrete de pe pereţi, cu câtă cuviinţă de oaspete se rosteşte omul din Podolia : Au spart vechile tipare ale limbii româneşti, ridicând-o la nivelul artistic de azi"... Săraca "limbă veche şi înţeleaptă" a lui Eminescu, adevărat : i-au spart tiparele... Nu vă voi obosi cu multe citaţii din antologia pe care o recomand atenţiei acelora care vor să desprindă şi să puie la cântar o manifestare psihică departe de noi, ca Araratul de Bucegi. E o aşa zisă poezie în care o imaginaţie deslănţuită şi ultracolorată asvârle viziuni chinuite fără şir :"Trece fantoma principesei otrăvite cu oleandru,Principesa a murit de parfum..."
 Toate la fel, vagi şi veştede, înmugurite întârziate din psalmii lui David... Aceste sunt lectura suportabilă... Mi-e peste putinţă însă să smulg din cheunăturile sentimentale... "Strigări trupeşti lângă glezne", poftim titlu de carte a unui domn care-şi zice Camil Baltazar... Vine cu ruşine, domnilor colegi... Spuneam însă că orice subiect local pe care pun mâna îl deformează şi apare strâmb... Iată războiul nostru, bunăoară. Un scriitor român poate să-l trateze cu mai mult sau mai puţin talent, subiectul în sine însă e sacru, comportă oarecare decenţă, nu se scuipă pe el... Ei bine, iată ce scrie un ins care iscăleşte H. Bonciu, în antologie ni se prezintă "poet-prozator" şi ca detaliu biografic : a colaborat la ziarul Viitorul, la rubrica "Mişcarea artistică la noi şi în străinătate", iată ce scrie: "Am făcut războiul aşa cum August Prostul ajuta la strânsul covorului din manej"... Băgaţi de seamă evlavia... Şi mai departe... "gloanţe n'am trimis nici unul, căci n'am ucis pe nimeni, însușindu-mi astfel pe nedrept hrana şi solda pe care statul mi le servise"... Vedeţi omul o spune de-a-dreptul... Unde însă raportul sufletesc cu ideea patriei în sine apare oarecum programatic e în poezia d-lui Sergiu Dan care isprăveşte astfel :Suferinţa, lichid amarmai rarmai rarobositamuţit,mai plăcut : moartea pentru rochiedecât pentru steag.
 Onorat auditoriu, am pus punct. Concluzii nu mai sunt de tras, decât doar constatarea sumară: Aceasta nu e literatură românească.
 Ca să se vadă că nu reprezint numai un punct de vedere personal când îngrădesc patrimoniul nostru literar în faţa acestei invazii, să-mi fie permis să reproduc aici câteva fragmente din scriitorul André Gide, cunoscutul om de litere francez care numai de principii arierate nu poate fi învinuit: "Trebuie să recunoaştem că există în zilele noastre în Franţa o literatură a evreilor care nu e literatură franceză, care-şi are calităţile, semnificările şi directivele ei particulare. Ce admirabilă operă ar săvârşi şi ce serviciu ar aduce deopotrivă evreilor şi francezilor acela care ar scrie istoria literaturii evreieşti, reunind şi amestecând istoria şi literatura evreilor din alte părţi, fiindcă e aceeaşi". În continuare Gide spune : "Ei vorbesc mai uşor decât noi, fiindcă au mai puţine scrupule. Ei vorbesc mai tare decât noi, fiindcă nu au motivele pe care le-avem noi de-a vorbi cu glasul coborât, de-a respecta anumite lucruri". Scriitorul francez termină astfel: "Eu nu neg, desigur, marele merit al câtorva opere evreieşti, aş zice în mod particular al pieselor lui Porto-Riche, dar cum le-aş admira cu inima mai uşoară dacă ele ne-ar fi venit prin traducere din altă limbă. Căci, ce mă importă dacă literatura ţării mele se îmbogăţeşte, dacă această îmbogăţire e în paguba semnificării ei. Prefer ca în ziua în care nu mai are forţă îndestulătoare francezul mai bucuros să dispară, decât să dea dreptul altuia să-i joace rolul în locul lui şi în numele lui". Aceste mândre cuvinte de strălucitor dispreţ intelectual le socotesc cel mai potrivit răspuns în seama puţinilor români, care din justificări străine de câmpul literelor, patronează pomenita marfă de import.
 Închei observaţiile mele al căror cuvânt poate să fi părut pe-alocurea prea tăios, jignitor chiar. Se poate. Deparazitările nu se fac cu apă de trandafiri. În faţa mea pluteşte suprema noastră ţintă : păstrarea ţării. Dumnezeu îmi vede sufletul, că mă găsesc într-o postură de apărare şi schiţez gestul defensiv, gestul consacrat al istoriei româneşti. Academia Româna e şi ea o tranşee de apărare naţională. De aceea gândindu-mă la nenorocul altora şi la putinţa propriei noastre nenorociri, evocând umbra soldatului de la Oituz şi trecând-o asupra noastră ca o lozincă de salvare, strig de-aici să se audă departe :
Pe-aici nu se trece !
14. "Vechea artă plastică a poporului român" de O. Goga - Jul 27, 2013 1:01:00 PM
Goya - Maja desnuda ...şi tripticul: GRIGORESCU, ANDREESCU, LUCHIAN
Discurs rostit la Sala Dalles la 28 Mai 1932, cu ocazia inaugurării Fundaţiei Dalles
 În viaţa artistică a unui popor cu toate ramificările ei există o legătură organică, o intimă înrudire care determină concepţia şi mijloacele de expresie în domenii diverse de gândire. În cursul vremii energiile merg paralel şi punerea lor în valoare ţine pasul cu descătuşarea integrală a forţelor creatoare. În perioada de eclipsă generală toate tânjesc la fel şi în epoci de resurecţiune o izbucnire vulcanică chiamă la viaţă întreg rezervorul de simţire. La noi veacul al nouăsprezecelea e părintele redeşteptării naţionale.
 Dupe o mocnire îndelungă a unui organism fărâmiţat sub mai multe stăpâniri disparate şi captat de influenţe culturale fără puncte de apropiere, renaşterea începe şi puterile acumulate se descarcă pe toate tărâmurile cu o vijelie tumultuoasă. S'ar părea că dospite prea mult în adâncime, nişte limbi de foc ţâşnesc deodată peste creştetele noastre, proiectând împrejur credinţă şi lumină.
 Literatura noastră, se ştie, veacuri de-a-rândul nu s'a desfăcut din umbra creaţiunii anonime. Fie ca şi-a ocrotit înţelepciunea bătrânească în cazanii şi sfinte pilduiri, fie că a prins vitejii străvechi în balade, glumă şi neastâmpăr în chiuituri sau tânguire în doină, această producţie s'a desfăşurat fără nume, fără orânduire şi fără ţintă, ca orice deslănţuire a naturii. Folclorul cu toate varietăţile lui e marea moştenire a acestui trecut, pe deasupra căruia s'a brodat ţesătura complexă şi migăloasa a literaturii moderne.
 Pictura românească, despre care ne-am propus să rostim în treacăt câteva cuvinte, a fost supusă aceluiaşi proces de creştere. Sute de ani, s'a pitit la adăpostul bisericii, risipindu-se anonimă. Icoanele sunt folclorul nostru plastic. Din Orientul ortodox, de care ne legau firele străvechi ale ierarhiei eclesiastice, ni s'au transmis formulele artei bizantine care s'au încetăţenit pe solul nostru. Câţi călugări greci, meşteri zugravi nu s'au răzleţit pe-aici după invazia turcească, aducând cu ei în arta lor preceptele clasice ale imperiului bizantin şi transmiţându-le în frescele de pe pereţii bisericilor noastre sau în nenumărate icoane pe care sentimentul religios al vremii le reclama cu tărie ? Simţul plastic al poporului nostru a fost înrâurit în mod categoric de acest stil şi astfel sfinţii ieratici ai Bizanţului, cu nemişcarea în strălucirea lor, cu viziunea ascetică şi cu minunata haină a culorilor de miazăzi, s'au sălăşluit la noi găsindu-şi o patrie de adopţiune, într-o vreme când Occidentul sguduit de fiorii Renaşterii nu i-a mai primit în cuprinsurile lui. Sub pavăza credinţii religioase, într-un mod anacronic, neţinând seama de evoluţia picturii de pe continent, a luat naştere postbizantinismul românesc, care, fireşte, a adăugat o notă specific locală acestor clişee de import, cărora le-a atenuat rigiditatea de concepţie şi le-a împrumutat o gamă particulară de colorit propriu ochiului nostru. Mănăstirile de la Voroneţ, Putna, Suceviţa, Rădăuţi, Cozia, Horezu cu frescele lor, Biserica Domnească de la Argeş recent descoperită, sunt tot atâtea dovezi ale unei perioade de strălucire artistică pe care oameni ai acestui pământ au ilustrat-o cu talentul lor menit să elaboreze la el acasă lozincile unui patrimoniu străin. Până la începutul veacului al nouăsprezecelea s'a continuat înlănţuindu-se din generaţie în generaţie această pictură îngrădită în severităţi rituale, cu totul potrivnică oricărei inovaţii de ordin individual.
 În cursul timpului, în măsura în care bietele noastre principate de sub apăsarea turcească, prin stăpânii lor vremelnici încercau timid să-şi arunce privirile spre Apus, pictori străini au început să treacă pe-aici fecundând cu activitatea lor plastică locală. Pe la curţile domneşti şi boiereşti încep să se ivească aceşti pribegi ai penelului. Astfel întâlnim pe Jean Liotard (1702 -1789) la Iaşi, unde lucrează la portretele lui Alex. şi Constantin Mavrocordat, tot astfel pictorul Hector de Béarn, însoţitorul ducelui Casimir de Montemart în misiune la Ţarul Rusiei, Léon Dupré, adăpostit la Bucureşti de Mihai Sutzu, vestitul Raffet la 1837, Michel Bouquet la 1847, Charles Doussault, August Lancelot la prinţul Brancoveanu şi mulţi alţii. Sub îndrumarea contactului cu străinii, care au introdus pictura în ulei, formulele bizantine încep să cedeze şi desrobirea Renaşterii îşi începe la noi manifestarea ei târzie. O aureolă artistică se creează şi domnii noştri devin patronii binevoitori care într'o formă nouă exprima impulsurile tradiţionale ale ctitorilor de biserici de odinioară. Astfel Alexandru Moruzi, într'un hrisov de la 21 Aprilie 1800 acorda scutire de dăjdii lui Mincu din Gărdeștii de Vâlcea, frate cu singhelul Mitropolitului Dositei, « slujind sfintei Mitropolii şi sfintelor Episcopii de Argeş şi Buzău cu meşteşugul zugrăvirii, foarte bună plăcere ». Este cea dintâi încercare a unei şcoli de pictură la noi. La 1804, Const. Ipsilanti acorda pictorului şi scriitorului de hrisoave româneşti, Calemgiu Chiriţă diverse miluiri şi scutire. La 1844 pictorul român Negulici are nume mare şi tablouri de-ale lui se găsesc în seraiul sultanilor la Constantinopole. La 1844 se amintesc trei pictori bursieri în străinătate : Panaiteanu-Bardasare şi Leményi la Munchen şi Gh. Nastasian la Roma.
 Stabilit odată contactul cu Apusul, pictura românească intră în faza nouă, desfăcută definitiv de influenţa bizantină. David şi Ingres, marii maeştri de la Paris, stăpânii în materie ai continentului îşi întind reţeaua lor fermecată până la noi. Rosenthal şi Levaditi, cunoscuţi pictori ai vremii, autorii multor portrete de domni, lucrează urmând indicaţiile școalei franceze. O întreagă pleiadă de pictori se iveşte prin anii cincizeci, paralel cu renaşterea noastră politică şi literară. Sunt talente mai mult mediocre, dar încadrate în factura din Occident, răspândesc bunul gust artistic şi fac educaţia societăţii. Între aceşti artisti-pedagogi se remarcă Constantin Lecca (1810 -1887) profesor de desen, întâi la Craiova, apoi la Bucureşti la Sf. Sava, Mihail Popp de la Braşov, Sava Henţia profesor ataşat la Cartierul general al armatei în războiul din 1877, un adept al școalei clasice gen Prud'hon, Tătărăscu, ca şi ardeleanul Carol Popp de Szatmary ţin admirabil înregistrator al pitorescului nostru local şi real interpret al aşezărilor noastre de-atunci, amestec capricios de Orient şi Occident. În aceste timpuri, concomitent cu toate începuturile de adaptare la instituţiile moderne se înfiinţează la 186o prima şcoală de Bele-Arte la Iaşi, iar la 1864 cea din Bucureşti. Ca şi în celelalte domenii spirituale influenţa Răsăritului a trecut pe planul al doilea şi privirile noastre s'au îndreptat spre Parisul care ne-a primit în raza lui de gândire, ca să ne modeleze după palpitările lui. Pictura în noua configuraţie intelectuală şi-a precizat aspectul ei de dualitate : de o parte moştenirea bizantină în biserică, dusă mai departe în tiparele din bătrâni, devenind o anexă plastică a dogmelor şi canoanelor ortodoxe, de alta - reflexul artei din Occident cu toate îndrumările şi capriciile ei. Figura de Ianus a intelectualităţii româneşti în veacul din urmă o simbolizează în mod nemerit acest dublu aspect pictural, atât de departe unul de altul. Acest nou curent de gândire, rezultantă firească a vremilor schimbate, în mod normal pune stăpânire şi pe artele plastice.
 Nicolae Grigorescu, devine marele interpret al romantismului naţional. Fiu de ţăran, el descinde pe arenă cu acea siguranţă şi limpezime a ochiului deprins să descifreze misterele pământului. Începând ca zugrav de icoane, trecând oarecum prin sufletul lui toată rezonanţa picturală a veacurilor, el pleacă de la mănăstirea Agapia, ai cărei sfinţi i-a creat într-o atmosferă senină de optimism, spre Parisul prins atunci de frigurile unei intense mişcări reformatoare. Între anii 1861-67 la Fontainbleau, la Barbizon, tânărul cu ochi strălucitori a devenit ucenicul unui cenaclu care a revoluţionat pictura, scoţând-o din penumbra de atelier şi punând-o în legătură directă cu tainele naturii. Stând sub sugestiunile lui Troyon, Diaz, Rousseau, Corot, Millet, Daubigny, pelerinul îndrăgostit de misiunea lui se cufundă în spovedania largă a singurătăţii, care-l face să se coboare adânc în sine însuşi şi-i plămădeşte puternica personalitate. Această perioadă din viaţa laborioasă a lui Grigorescu naşte opere de artă care-l pun alături de meşterii lui, ca şi mai târziu pânzele de la Vitré din Bretania, poate cele mai fericite expresii ale sincerităţii lui artistice. Grigorescu însă era prea intim legat de frământarea interioară a neamului care pe-atunci angaja toate fibrele sensibilităţii noastre, ca să nu fi simţit nevoia de a se reintegra în plaiurile strămoşeşti. Întors acasă, el e smuls din liniştea lui contemplativă şi împins spre furtuna războiului, care-l sbuciumă şi-l fecundează în gândurile lui. Sub bătaia tunului, stând în faţa cetelor de dorobanţi porniţi spre hora morţii, el se cufundă tot mai adânc în rasă, epopeea neatârnării îl desrădăcinează din criticismul de ieri şi-l împinge spre apoteoză. Se naşte un pictor nou, un fanatic local, înamorat de luminile şi umbrele din ţara lui, îndemnat la tot pasul să zugrăvească un cântec de biruinţă. Pânzele lui devin o poveste a neamului plină de podoabe şi de farmec rustic, o bucolică stropită cu bucurie şi raze de soare. Ca într'o minunată galerie, menită să dea oglinda luminoasă a vieţii patriarhale, tablourile lui Grigorescu reflectă în nenumărate forme şi variante o senină simfonie pastorală. Pe rând se ivesc imagini candide, siluete elegante, apariţii de un desăvârșit estetism, purtând toate aceeaşi marcă de atelier : viziunea fermecată a unui apologet. Iată-l pe ciobanul tolănit pe pajiştea înflorită, rezimat pe coate în amurg, cu ochii duşi departe după tremurul unei raze pe-o coaje de mesteacăn, cu toată clipirea ochilor, cu îndoirea leneşă a degetelor pe fluierul care cântă... Turma de oi, cireada de vaci la fântână, toate apar pe rând. Se văd mieii sburdând în ploaia razelor de soare, la mijloc o fetiţă desculţă şi în capul gol ridicând braţele către cer, ori întinsă pe perna de muşchi cu pleoapele biruite de moleşeala dulce. Se văd boii cu căutătura lor de pace bună, cu ochiul umed şi mare, cu grumazul întins în jug despicând brazda... Iată fata în drum spre fântână... O floare galbenă în pletele negre, o podoabă aruncată în pripă pe umeri. Borangicul flutură parcă şi întreg trupul cu înmlădierea mijlocului subţire încins în cingătoare roşie se mişcă. De pe deal coboară carul cu boi încărcat cu fân, se opintesc dobitoacele, îşi întind grumazul, încheieturile lor parcă trosnesc. În urmă se ţine un ţăran uscăţiv, mlădios în făptura lui aţoasă, ochii trăiesc şi te cheamă ca o comoară de visuri. Toate înfăţişările vieţii de la ţară se oglindesc pe aceste pânze. Mâna meşteră a încremenit liniştea calmă a poienelor, răcoarea domoală a pădurii, prisosul de lumină a verii, jalea blândă a frunzelor desprinse din copaci...
 Zeci de ani s'a multiplicat în mii de forme aceste pasteluri ale lui Alecsandri. Cu cât trecea vremea, cu atât tonurile se subţiau, figurile deveneau mai vaporoase, coloritul se topea într'un roz-alb-albastrui, imagine de neant şi eternitate. Cu tot acel iluzionism din ultima perioadă a vieţii, Grigorescu rămâne marele maestru care luminează faza de adolescenţă a unui popor, răspândind prin opera lui lumina precursoare a viitorului unui neam. Expoziţia actuală de desene la douăzeci şi cinci de ani de la moartea lui, pe lângă că e un omagiu postum binemeritat, pune în valoare şi mai mult în aprecierea posterităţii extraordinara onestitate de atelier a maestrului.
 Tot în acest an se împlineşte o jumătate de veac de la stingerea lui Ion Andreescu, a cărui expoziţie colectivă se înfăţişează astăzi : tânărul bucureştean, descendent dintr'o familie de negustori, devenit profesor la Buzău unde a murit la 1882, în vârstă de 31 ani, reprezintă un punct culminant în evoluţia picturii noastre. Şi concepţia lui îşi găseşte înrudirea cu inspiratorii lui Grigorescu, dar sunt deosebiri bine marcate între cei doi contemporani. Spre deosebire de seninul apologist, paleta lui Andreescu e susţinută într'o tonalitate sobră ; un desen nervos şi o tehnică fără emfază sunt caracteristicele acestei picturi severe. Se observă, desigur influenţa unui Diaz sau Th. Rousseau în aceste pânze, dar câtă vigoare şi câtă adâncime sunt în desişurile lui de fag... E un pitoresc neexagerat, complet lipsit de convenţional, e peisajul nostru real, iar când ne dă portrete sau nuduri, cu toată influenţa unui Manet sau Courbet, Andreescu din ale cărui tablouri se desprind echilibrul şi măsura, calităţi de esenţă franceză, reuşeşte totdeauna să imprime o candidă şi elocventă emotivitate. Oricât de umbrit în vremea lui de strălucirea orbitoare a lui Grigorescu, el a fost remarcat şi înţeles, iar dispariţia lui prea timpurie a trecut în opinia publică a epocii ca o mare pierdere. Delavrancea într'un articol publicat în Revistă Nouă la 1889, apreciind salonul Ateneului îi consacra rândurile unei admiraţii fără rezerve. ,,La acest artist, scrie autorul Sultanicăi, nu mai e vorba de desen şi culoare, de corectitudine şi energie, de sinceritate şi adevăr, e vorba de ceva mai mare, mai adânc şi mai excepţional : de natura în sine, de intuiţiunea de geniu pe care numai artiştii extraordinari o pot avea. Andreescu nu migăleşte, nici ameţeşte într'o splendoare artificială de culori şi nuanţe, el exprimă natura în notele ei esenţiale". Vorbind de calităţile distincte ale celor doi protagonişti, Delavrancea în elanul lui de sinceritate care nu l-a părăsit niciodată, fixează deosebirea. "În faţa peisajelor lui - scrie Delavrancea - vezi natura vie şi mare şi aici e un punct care-l deosebeşte de fermecătorul nostru maestru Grigorescu. Ceea ce la Andreescu e viu, la Grigorescu e feeric, ceea ce la Grigorescu e splendoare, la Andreescu se preface în simplu, energic şi suculent. La Grigorescu bogăţia aparentă răpeşte fără a te convinge, la Andreescu simplitatea aparentă te pune pe gânduri, te face să-l admiri fără regret şi fără reticenţe, căci pledoariile lui sunt nişte rezumate limpezi ale esenţialului din natură". Fără a duce mai departe aceste aprecieri în reprivirea noastră fugitivă, suntem datori să reţinem ca o axiomă constatarea că acest remarcabil talent al lui Andreescu, frânt la începutul unei activităţi, inaugurează perioada de maturitate în pictura românească.
 Ştefan Luchian, a cărui expoziţie de desene o avem azi, e cel mai aproape de noi şi ca ordine cronologică şi poate şi ca rezonanţă sufletească. Viziunea artistică a lui Luchian e o interpretare a realităţilor trecute printr'o specială sensibilitate proprie. E o cercetare după adevăr în această pictură, o spontaneitate de expresie şi o nesfârşită blândeţe muiată în melancolie. Influenţat de şcoala impresionismului francez el imprimă totuşi în tot ce zugrăveşte un lirism particular al acelei morbideţe care, desfăcută din poezia lui Eminescu, a plutit încă atâtea decenii pe deasupra întregii eflorescenţe literare şi artistice la noi. Luchian, fost elev al lui Grigorescu, s'a emancipat de sub preceptele meşterului şi cu puterea lui de elaborare interioară, cu o tendinţă de simplificare foarte pronunţată, e mai mult o interpretare coloristică decât o reproducere plastică a subiectelor din natură. Pe orice pune mâna, pe peisaj, fie o siluetă de ţigancă sau o vatră călugărească, fie flori cu petale tremurate şi moi, el răspândeşte aceeaşi delicateţe bărbătească, aceeaşi tristă simţire catifelată.
 Cu acest triptic inaugurată pictura noastră modernă - primind un caracter autohton bine precizat - îşi deschide evoluţia ei de azi plină de nevroză şi întrebări, turburată şi frenetică, privind spre alţii şi căutându-se pe sine, reflectând în forme plastice sbuciumul sufletesc al unui popor în plină desfăşurare de energie...
15. "Amintirea lui George Coşbuc" de O. Goga - Jul 27, 2013 5:21:00 AM

 Conferinţă la Teatrul Naţional din Cluj, 14 Mai 1928
 Sărbătorirea amintirii lui George Coşbuc de către tinerimea universitară din Ardeal depăşeşte în mintea mea cadrul comemorărilor obişnuite, cu care posteritatea îşi achită recunoştinţele târzii. La zece ani de la moartea lui, în diverse puncte ale ţării, printr'un parastas şi câteva cuvântări pripite s'a resuscitat figura răposatului, trecută la gazetă ca un fapt divers şi pierdut grabnic în convoiul sgomotos al actualităţii. Ca totdeauna când s'a coborât în adâncimile sufletului nostru, Coşbuc spunea adevărul :Din codru rupi o rămurea,Ce-i pasă codrului de ea:Ce-i pasă astei lumi întregiDe moartea mea !
 Sensaţia anticipată a uitării, pe care o resimţea cu preciziune şi cu o resemnare stoică, nu l-a înşelat. Cei câţiva ani au fost deajuns ca cea mai strălucitoare viziune din câte-a ţesut vreodată închipuirea acestui popor să se distanţeze de conştiinţă publică şi cântecul lui se ni se pară că răsună de foarte departe. La această ingrată eclipsă de memorie aproape generală, d-voastră tineretul nu participaţi şi cu gând generos vă întoarceţi privirile spre trecut. Am impresia că vă înţeleg pornirea şi că pot descifra sentimentul care vă călăuzeşte în aceste clipe. Nu l-aţi uitat pe Coşbuc, mai întâi fiindcă sunteţi tineri şi tinereţea este prin ea însăşi un capitol de poezie. Unde-ar mai găsi un ecou strofele lui, admirabilă împletitură de lumini şi umbre, prinse laolaltă cu o diabolică alchimie a versului ? Unde-ar mai putea răscoli întrebări şi vâltori de imagini, ca o otravă care face să svâcnească sângele la tâmple ? Unde, dacă nu în creierul vostru de douăzeci de ani, chinuit de frigurile atâtor aşteptări nedeslegate încă. Dar mâine, cred eu, şi-o specială justificare a devotamentului cu care studenţii din Cluj, ne chemaţi să desgropăm umbra poetului. Aici în inima Ardealului, tineretul de azi, copiii furtunii de ieri, cu intuiţia care nu înşală la vârsta voastră, vă daţi seama că războirea de demult nu s'a isprăvit încă, înţelegeţi că din urmele vechilor aşezări dărâmate sunt mulţi strigoi care mai trebuie alungaţi şi de-aceea căutaţi cuvântul magic, care să vă stea într'ajutor...
 Strânşi într'un mănunchi din toată întinderea satelor ardeleneşti ca nişte isbucniri întârziate ale unor energii dospite atâta vreme, în vălmăşagul tulbure al zilelor noastre când totul se face şi se preface sub ochii voştri, povaţa unui instinct de conservare vă spun, că pe deasupra încăierării unor pasiuni trecătoare, trebuie să se rostească adevărurile organice ale existenţii unui neam, simţiţi că vă trebuie un altar, un scut de apărare, o lozincă de luptă, care nu s'a tocit încă...
 Aveţi dreptate !Nici nu se poate închipui un mai minunat vrăjitor, o mai elementară forţă de reintegrare în misterele rasei, decât Coşbuc cu toate paginele lui de sbucium creator. Literatura lui, plămădită aici în Ardeal sub tavanul de grinzi al unei case ţărăneşti, apare din primul moment ca purtând pecetea unităţii de suflet şi fixează tainele sângelui românesc în sentinţe definitive. Scrisul lui Coşbuc intervine în evoluţia istoriei noastre ca o sguduitoare spovedanie înaintea unei primejdii, ca o supremă legitimare a cataclismului de mai târziu.
 S'a zis cu drept cuvânt, spuneam cândva apropiindu-mă de versurile lui, că la începutul oricărei mişcări de libertate e o poezie, la începutul tuturor biruinţelor mari ale revendicărilor naţionale, un mare triumf literar. E un profund adevăr în această axiomă curentă. Literatura a fost întotdeauna o energie precursoare; în câmpul ei s'au adunat mai întâi şi au cerut cuvânt puterile latente ale unui popor indicând prin proporţiile lor, raza de întindere a măririlor viitoare. În acest chip Iliada lui Homer a luminat înaintea Atenei lui Pericle, gloria lui Dante s'a ridicat ca un stâlp de foc înaintea strălucirii lui Lorenzo de Medicis, orizonturile nemărginite ale lui Shakespeare au avansat cuceririle coloniale ale Engliterei, şi astfel, urmând o orânduială consacrată, reîntregirea solului naţional nu s'a putut îndeplini decât după ce gândul românesc s'a sbătut în avânturi înfrigurate, după ce poezia prin culmile ei eterne a săvârşit logodna, dându-ne de o parte geniul lui Eminescu şi din alta - paginile nepieritoare ale lui Coşbuc.
 Cu cât caut să pătrund mai adânc logica ascunsă a înlănţuirii întâmplărilor din trecut, cu atât mi se desprinde această semnificare constructivă a literaturii în domeniul realităţilor. Aş zice că fiecare perioadă istorică îşi are patronul ei literar şi că pentru orice mare alcătuire de ordin politic, menită să schimbe faţa vremii, drumul îl despică un poet.
 Coşbuc, domnilor, s'a înfăţişat din primul moment în deplină armonie a rasei, un tip rezumativ, dârz şi inadaptabil. Poezia lui închegată din cele mai depărtate şi mai subtile nuanţe ale spiritului popular vine ca o codificare a psihologiei unui popor cu toate ascunzişurile ei. El a zugrăvit satul românesc în lumina eternităţii şi când a îndeplinit această operă, a dat imaginea multiplă şi colorată a marelui tot, a dat sentinţa neamului, a cărui poveste s'a desfăşurat veşnic în plin aer şi n'a fost sugrumată niciodată între ziduri de cetate. Coşbuc s'a dus aşa de departe înapoi, călător în bezna vremilor, încât e singurul scriitor căruia i-a mijit din întunerec sbuciumul povestirii noastre, singurul care a prins cântecul de leagăn al acestei capricioase încrucişări tracoromanice. Cine se va strădui odată să adune laolaltă eroii din basme care dau năvală în baladele lui şi va căuta să lămurească aceste fragmente de mit strălucitor, va reconstrui un mare epos naţional. Din ele se reoglindește copilăria neamului ca din Aeneidalui Virgil şi se fixează ierarhia zeilor noştri înfrânţi, ca în Teogonialui Hesiod, panteonul Eladei... De la nomerclatura lor sugestivă, smulsă din producţiile folclorice sau din propria lui creaţiune, - atât de înrudite amândouă, încât se confundă -, până la frânturile de grai de la ţară în care se încadrează viziunea, simţi pretutindeni rezonanţa veacurilor ca o misterioasă chemare surdă, venind de pe celălalt tărâm. .
 Coşbuc e cel mai român dintre noi. El a avut cea mai mare putere de izolare în faţa importului de spirit străin, firea lui protestatară de ţăran a respins orice influenţă literară venită de peste graniţele imperiului nostru sufletesc. Desfăcut de orice curent, răsărit şi rămas încontinuu în afară de constelaţia literară a vremii lui, Coşbuc e o apariţie singulară. Când s'a ivit acum patruzeci de ani în atmosfera post-eminesciană, poezia lui a venit ca o grindină de vară care a desfiinţat o vegetaţie artistică hibridă şi a purificat văzduhul. Feciorul de popă din Hordou, uscat şi aţos, cu ochii luminoşi ca două vârfuri de suliţe, cu buzele strânse, când îndărătnice, când cicălitoare, a fost chemat să introducă principiul sănătăţii în literatura românească. Nunta Zamfirei cu svonul ei de mirişti şi pădure, strofele sprintene îndrăsneţe ca un glas de clopot într'un răsărit de soare, concepţia de optimism viguros şi fecund, tinereţea robustă a gândului ferecat cu tot meşteşugul unei înţelepciuni arhaice, Nunta Zamfireia fermecat şi a cucerit din prima zi, strivind cu chiotul ei sonor, toate divagaţiile manierei decepţioniste. Un sfert de veac a răsunat cântecul. Îl ştiţi cu toţii pe amândouă crestele munţilor. Ca o harfă eoliană atârnată deasupra destinului unui popor, glasul lui a răsfrânt simţiri ascunse patimi şi credinţe iniţiate de vânt...Sunt suflet din sufletul neamului meuŞi-i cânt bucuria şi amarul.
 Aşa scrie el undeva în pragul bătrâneţii ; cu drept cuvânt. E cea mai simplă, cea mai nouă reală definiţie a rostului oricărui scriitor şi mai ales al lui Coşbuc, cu structura lui particulară de nervi şi de cuget, ferit de egocentrismul maladiv al liniei moderne, s'a risipit înregistrând sensaţiile altora, fie că smulgea taina călătoare a cerului nostru sau prindea în strofe săltăreţe înmlădierea ritmică a trupurilor la horă, fie că scria răvaşul ranitului de pe câmpiile bulgare sau scrâşnea blestemul secular al clăcaşului : Noi vrem pământ ! Niciodată n'a fost o minte mai nedeslipită de tot cutremurul intim al solului naţional, ca aceea care s'a prăbuşit în pragul ceasului de izbândă fără să-i fie dată mângâierea de-a vedea măcar la lumina unui fulger reînvierea patrimoniului sacru, înfricoşatul orbitorul sfârşit de epopee : balada cea din urmă...
 O ursitoare rea l-a împărtăşit de-o moarte grozavă ca în Infernul lui Dante, de-ale cărui tenebre s'a înfiorat adeseori sufletul lui... A căzut la mijloc de dramă, cu ochii îndreptaţi spre oastea din Moldova, urmărind în agonie crâmpeie răsleţe de-ale gloriei noastre militare, pe care nimeni n'o căutase ca dânsul...
 Soarta a fost crâncen de nedreaptă cu Coşbuc. Îngăduiţi-mi însă, domnilor, să mă las răpit de valul sincerităţii, care este apanajul vârstei d-voastră, şi să vă mărturisesc gândul meu întreg... La nedreptatea sorţii s'a adăugat o ciudată ingratitudine a posterităţii... Pentru configuraţia sufletească şi intelectuală de astăzi, personalitatea lui Coşbuc se cufundă tot mai mult în uitare... Care să fie pricina acestei dureroase absenţe de avânt retrospectiv ? De ce Coşbuc apare ca foarte bătrân pentru exigenţele curente în materie de artă şi literatură ? Se împlinesc abia zece ani de la moartea lui. Dacă nu închidea ochii în mod prematur, azi ar fi un sexagenar vioi, plin de neastâmpăr creator şi de probleme... Cum se explică atunci acest început de-a doua moarte, mult mai crudă ca cea dintâi ? S'au ivit în această scurtă perioadă culmi de gândire nouă, care să întunece pe autorul Baladelor şi Idilelor şi să deschidă alte drumuri de orientare literară ? Nimeni n'ar putea susţine o asemenea erezie. În vremea asta a curs sânge nu cerneală şi d-voastră ştiţi bine, muzele fug de câmpul de bătaie. S'a schimbat aspectul tradiţional al societăţii noastre, ne-a năvălit fumul de fabrică şi sgomotul citadin ? Nu, domnilor, în zece ani abia dacă am avut vreme să ne întoarcem la brazda strămoşească de unde ne alungase furtuna războiului... Suntem şi azi, cum s'ar zice, eminamente rurali prin toate îndeletnicirile noastre prezente sau atavice... Atunci de ce ostracizarea lui Fulger şi a lui Ştefaniţă Voda ? De ce ? Fiindcă printr'un paradox foarte curios, deodată cu împlinirea idealului naţional, ideologia naţională a scăzut din intensitate la noi şi apostolii ei cad în desuetudine. Nu Coşbuc a îmbătrânit, domnilor studenţi, a îmbătrânit spiritul public la noi şi concepţia de viaţă a generaţiei eroice a început să cedeze în faţa micilor negustori de tot felul, care au năpădit arena a doua zi după ce-a amuţit tunul. Uitând că existenţa unui popor se întăreşte mai mult printr'o continuitate în afirmarea unei credinţe, decât printr'o deslănţuire trecătoare de energie, România nouă, din ziua când a jucat hora unirii, pare mai puţin românească în aspiraţiile ei... De aceea, cel mai român dintre poeţi se retrage în umbră înfăşurat în mantia mândriei lui rănite... Şi mai e încă ceva, un adevăr ştiut mai ales de d-voastră, pe care l-am proclamat şi eu şi trebuie să-l ating şi astăzi, fireşte cu toate riscurile... Pe trupurile desvlăguite, se ivesc totdeauna fenomenele parazitare. Diriguirea spiritului public la noi, vă daţi seama cu toţii, a ajuns tot mai mult pe mâini străine de laboratorul nostru sufletesc. Presa, cu bucătura ei otrăvită de toate zilele, efemeră producţie curentă a tiparului, lasă în urmă o pătură tot mai groasă de indiferentism... E la mijloc, desigur, o străduinţă metodică de-a ne scoate din tranşeele diferenţierii noastre din bătrâni, o tendinţă de-a ne nivela şi domestici pornirile ancestrale... Dar e în joc, trebuie s'o recunoaştem, imposibilitatea organică a nou-venitului care nu ne poate da decât din ce-a adus în traista lui… Adică, ce-ar putea, vorbim fără nici o răutate, ce-ar putea avea comun cu Subţirica din vecini sau cu Pepelea din cenuşă, cutare antreprenor de opinie publică de la Bucureşti, temut modelator de simţire românească din zilele noastre ? A fost el cândva la ţară, a simţit el freamătul unei păduri, a stat cu braţele moi, biruit de splendoarea peisagiului, acolo unde:În vaduri ape repezi curgŞi vuiet dau în vale,Iar plopi în umedul amurgDoinesc eterna jale...
 Nu, domnilor, n'a fost. De aceea literatura lui Coşbuc e Hecuba pentru el; mai mult : e o provocare, e o pagină ostilă. Eu îi înţeleg bine şi îi înţelegeţi şi d-voastră, fiindcă probabil vă gândiţi ce extraordinar de grotesc ar fi să vedeţi amestecaţi în convoiul din Nunta Zamfirei, după feţi-logofeţi, ghinărari şi sfetnici, pe aceşti cetăţeni neofiţi veniţi să ceară şi ei loc la ospăţ. Da, domnilor, atitudinea lor e limpede şi perfect justificată.
 Ce nu e de înţeles însă, e neputinţa noastră. De aceea, cu dragă inimă am primit invitaţia de-a împlini alături de d-voastră în numele Academiei Romane un act de pietate, fiindcă văd şi în comemorarea lui Coşbuc din partea tinerimii din Cluj, acelaşi îndemn generos care distinge întreaga clocotire universitară recentă pentru reîntronarea ideii naţionale în viaţa noastră publică, lăsând la o parte exagerările şi toate greşelile condamnabile. Dacă îmi pot îngădui de-a vă da un sfat, aceasta ar fi dorinţa mea, de-a vă vedea cât mai retranşaţi după tradiţiile trecutului nostru literar a cărui povaţa e, în orice împrejurări, şi o formulă salvatoare şi un stindard de luptă. Atunci când glasul celor vii slăbeşte sau din oboseală sau din supra-cuminţenie interesată, e bine, domnilor studenţi, să ne căutăm alianţa la cei de sub pământ, să ne desgropăm morţii şi să primim programul lor.
16. "Alegerile consilielor judetene" de Mihai Eminescu - Jul 26, 2013 8:12:00 PM
 „Monitorul” de duminecă publică decretul domnesc prin care se convoacă colegiile electorale pentru a alege membri noi în consiliurile judeţene.
 Colegiul I e convocat pentru ziua de 4 iunie, al II [-lea] pentru 6 iunie, al III[-lea] pentru 8, al IV[-lea] pentru 10 iunie viitor, cînd, la orele 10 de dimineaţă, alegătorii vor avea să se întrunească în localul comunelor de reşedinţe. În zilele de 29 şi 30 mai se vor alege delegaţii colegiului al IV[-lea].
 Legea prin care s-au înfiinţat consiliile judeţene le dă acestora foarte multe atribuţiuni în privinţa intereselor locale. Astfel, îngrijirea pentru localurile autorităţilor, întreţinerea drumurilor şi podurilor judeţene, cheltuielile aşezămintelor de instrucţiune, ajutoarele pentru instrucţiunea primară rurală, numirea şi remunerarea impiegaţilor judeţului, înfiinţarea sau îmbunătăţirea stabilimentelor publice, înfiinţarea, desfiinţarea sau strămutarea zilelor de tîrg, modificările propuse la circumscripţiunea judeţelor, plaselor şi comunelor, c-un cuvînt o sumă de interese economice şi de cultură ale judeţelor sînt de atribuţiunea consiliului şi a comitetului său permanent.
 Evident că, îndată ce consiliul uzează în mod conştiinţios de atribuţiunile pe cari i le dă legea, administraţiunea centrală a statului, cît şi ramificaţiunile ei, au la-ndemînă un puternic ajutor, iar pe de alta abuzurile se împuţinează, dacă nu dispar cu totul. Astfel bugetele diferitelor comune rurale trec prin revizuirea comitetului permanent. Cîte cheltuieli zădarnice, cîte dări nedrepte de natura celui atomistic al capitaţiei nu se pot înlătura prin binefăcătoarea influenţă a acelui comitet? Comitetul poate apoi supraveghea, prin membrii săi, progresul lucrării drumurilor, podurilor, aprovizionărilor de pietriş; inspectează cancelariile comunelor, dacă sînt ţinute în regulă actele stării civile, clădirile comunale şi judeţene, şcolile comunale ş.a.m.d. Toate aceste sînt lucrări de detaliu, cu cari guvernul central nu are nici timpul, nici căderea de-a se ocupa.
 Ei bine, această parte de self-government pe care legea-l atribuie judeţelor, căzută şi ea sub sistemul domniei de partid şi esclusivismului politic, s-a discompus în multe părţi în mici cîrdăşii roşii, în consilii de familie în care cumnatul cutăruia, împreună cu vărul şi nepotul cutăruia, votează un drum pe moşia cutăruia, cu obligaţia tacită a reciprocităţii; lefi şi diurne consumă adeseori bugetul mai întreg al judeţelor; spiritul economicos de partid şi de nepotism a redus şi această instituţiune salutară la rolul de unealtă electorală, directă pentru prefect, indirectă pentru şefii companiei generale de exploataţie a partidului.
 Contra acestui rău, contra înmlăştinării intereselor vitale ale judeţelor în nepotism, favori, tripotaj electoral, nu ajută decît o sănătoasă conştiinţă de sine a colegiilor electorale. Ele cată să aleagă oameni harnici, buni de lucru, dezinteresaţi în aceste consilii; colegiile electorale cată să pună frîu abuzurilor prin escluderea acelora cari, sub pretextul şi masca intereselor generale, nu-şi caută decît de ale lor proprii. Ţara are mijlocul de-a se scutura de greutatea tuturor mizeriilor, de esclusivism patriotico-reversibil, prin alegerea unor oameni independenţi ca inteligenţă, avere şi caracter.
 Biserica şi şcoala, administraţia şi gestiunea financiară a comunelor rurale, căile de comunicaţie, şcoala profesională, toate atîrnă în mare parte de spiritul sănătos şi practic al alegătorilor la cari apelăm. Daca alegătorii nu se vor lăsa înecaţi de fraze patriotico-reversibile şi vor avea în vedere nu abstracţiuni gazetăreşti, ci scopurile practice, concrete, ale acestei instituţii de self-government, de stăpînire prin sine însuşi; daca vor căuta ca nicicînd un ban comunal sau judeţean să nu se cheltuiască decît în mod productiv, pentru lucruri într-adevăr folositoare; daca, în sfîrşit, alegătorii vor da voturile lor nu unor pretinşi patrioţi, cari din politică-şi fac o meserie lucrativă, ci unor oameni cari, prin avere, învăţătură şi caracter, dau garanţii îndestule că-şi vor înţelege misiunea— atunci judeţele vor merge bine, şi împreună cu ele ţara.
 În acest înţeles am dori să fie privite alegerile în cestiune, înlăturîndu-se din ele esclusivismul de partid şi spiritul de coterie.

[7 mai 1880]
17. "Vrăji şi farmece" de G. Cosbuc - Jul 26, 2013 11:47:00 AM
 Să-ţi vorbesc acum, creştine, de cea mai neghioabă dintre credinţele deşarte ale lumii, de credinţa în puterea vrăjitoriilor. Că ar fi duhuri necurate - şi ai văzut că nu sunt - şi c'ar avea putere mai mare decât omul, şi ai văzut că n'o au, asta tot nu e aşa nebunie mare. Dar să crezi că omul poate avea puteri peste fire şi peste mintea de om, asta e nebunie vrednică de plâns. Hai să zicem, că ar fi duhuri şi nu le cunoşti firea şi puterea, dar firea omului n'o cunoşti? Şi puterea lui nu i-o ştii? Om eşti, române şi ştii bine cât poate omul, apoi de ce să crezi copilăreşte că alt om poate purta din mâna ori din gură norii cu piatră ? Că poate duce pe prăjină, prin văzduhul păserilor, pe câte un ieşit din fire ? Că poate băga boale în om şi le poate scoate din el numai cu gândul, peste zece sate ? Ce te laşi prostit aşa, de câte le auzi ! La bâlci cunoşti şi tu că pârlitul care înghite săbii şi scoate panglici pe nas, o face cu şmecherie şi că nu-i adevărat şi că înşală şi el cum poate lumea, ca să-şi scoată o ticăloasă bucată de pâine. Apoi să ştii că toate vrăjitoriile babelor şi ale zodiașilor sunt mai pe jos decât ale nevoiaşului din bâlci, căci el ţi le face pe faţă, dar babele tot în taină, ca acei ce măsluiesc cărţile pe sub masă. Dacă pot face minuni şi lucruri de spaimă, să le facă pe faţă, că aşa e cinstit.
 Dar cu ce se le facă ? Ştiu eu bine, că sunt babe în câte un sat, de care se teme tot satul şi-i poartă spaima ca de o dihanie dintr’altă lume. Că ar fi baba vrăjitoare, că poate trimite boale, că leagă bărbaţii, că face pe ursită, că poartă pe prăjină, că pune în leagăn un buştean în locul copilului, că trimite grindina pe pământul cui vrea, că deoache şi oameni şi câini şi vite şi pomi şi sămănături. Bine, oameni buni, dar cu ce, cu ce Dumnezeu să le facă astea? Cu deochiul, ziceţi, cu descântecul, cu buruieni rele, cu puterea Diavolului.
Acum, cu Diavolul s'o lăsăm cum spune baba. A lui să fie ! Numai că mă mir de ce zic babele în descântecele lor când scutură parii noaptea şi cheamă pe Tartorul :Oschi, oschi ScaraoschiEu din gură mi te 'nvăţ,Dar în ochi să nu te văz!Apoi dacă nu vreau să-l vadă, cum să se înţeleagă amândoi ? Şi ce mai pricăjit de tartor, că nu el învaţă pre babă, ci aşteaptă să-l înveţe baba pe el ! Apoi eu auzeam că baba stă de vorbă cu diavolul cum aş sta eu cu Dumneata, că face legământ cu el şi că baba îşi dă diavolului sufletul ca el s'o înveţe descântece şi când colo baba nici nu vrea să-l vadă în ochi ! Cred şi eu ! Oricât de îndrăcită babă să fii, da pe diavolul tot nu vreai să-l vezi aşa deodată nas în nas.
 Aşadar, asta e o minciună ori a babelor ca să sperie oamenii, ori a oamenilor cari au prins frica babei. Drac în lumea asta-i numai voinţa rea şi gândul rău al omului; cine vrea să facă rău, are destul drac într’însul. Şi dacă baba gândeşte şi vrea să facă rău altora, atunci e stăpânită de Satana. Intru atâta aveţi dreptate, că în multe babe e multă voinţă rea, mult drac în sufletul lor, şi dacă pot îl şi fac răul ce-l gândesc. Numai dacă-l pot. Căci la urma, cine nu poate face rău altuia, când vrea să i-l facă? Şi eu şi tu, (ferească-ne Dumnezeu de-aşa vreri) şi altul oricare. Putem, dar nu cu dracul ăl din baltă chemat noaptea pe coş, ci numai cu ce ne stă nouă în puterea firească. Apoi atâta şi baba. Poate face rău cu lucruri fireşti, pe cari le ştim toţi. Să-ţi spargă capul, să-ţi facă groapă noaptea în drum, să-ţi dea ceva otravă în mâncări şi băuturi, să-ţi facă vreo pagubă, şi aşa.
 Mai demult cam cu otrăvurile au băgat babele vrăjitoare spaima în lume, căci nu prea cunoşteau oamenii otrăvurile din buruieni. Nu erau doctori decât prin oraşe mari, nu erau procurori şi tribunale ca acum. Şi se simţeau oamenii bolnavi şi nu ştiau de ce şi mureau şi erau morţi şi cine să le caute pricina morţii ? Dar acum, doctorii cunosc toate otrăvurile, şi oricât de puţină otravă ar fi în coşul omului ei o desluşesc, o găsesc şi în omul mort după îndelungată vreme de la moarte. Şi apoi vin procurorii şi ocna. Azi nu mai umbla babele cu otrăvuri, pentru că li-e frică şi lor. Şi apoi, adevărul lui Dumnezeu, că s'a făcut mai bună lumea şi s'au împuţinat şi babele ştiutoare de otrăvuri. Nu prea ştiu ele atâtea câte credeţi, cunosc acolo mătrăguna pe unde creşte, omagul, steregoaia, ciumăfaia, măselariţa, cu adevărat buruieni cu otravă în ele, dar bune şi de leac. Apoi ştiu argintul-viu şi plumbul. Iar ce povestiţi voi cu salamandra arsă şi pisată, cu omizile « fapt » şi « câinele babei » sunt palavre.
 Şi dacă se întâmplă otrăviri prin sat şi mai toate cu argint-viu, nu vrerea rea a babelor lecuitoare e de vină, ci mai întâi vrerea lor cea bună de-a da leacuri cu folos. Apoi, voi ar trebui să vă feriţi de asta. La nu ştiu care boală, va dă baba mătrăgună şi « ori crapă omul ori se face sănătos », că dintâi înnebuneşte şi e nebun câtăva vreme, apoi se face bine şi... crapă! Vreau babele s'ajute şi nu ştiu măsură otrăvii şi pun prea multă şi omoară omul.
 Altă putere a babelor, credeţi voi, ar fi descântecul. Atâta pagubă! Cărturarii, mai cu amăgeli, mai cu gologani au făcut pe multe babe să le spuie descântecul, şi l-au scris. Acum descântecele sunt prin cărţi şi le citeşte cine vrea. Apoi ce crezi, creştine, că e în ele? Curate fleacuri băbeşti. Întâi vorbărie multă, că a plecat cutare pe cărare frumos şi voios şi la mijlocul drumului l-a întâlnit lupul şi lupoaica, zmeul şi zmeoaica şi că l-au muşcat şi l-au trântit şi l-au izbit şi apoi vin blesteme şi ameninţări să fugă lupul şi lupoaica de la cutare, că dacă nu, cinstita babă are să-i străpungă cu frigarea, să-i măture cu mătura, să le taie coada şi să le vândă pielea la negustor. Vorbe aşa, spuse claie pe grămadă, adunate de la răsărit şi de la apus, aşa că ori ai spune un descântec, ori ai număra până la o sută, ori ţi-ai face socoteala câţi bani ai dat pe căciulă, tot aceeaşi putere ar avea vorbele spuse. Apoi pe lângă vorbe sunt anumite lucruri de făcut, când descânţi: să caşti, să învârteşti o ulcică, să clatini apa din ea cu paiul, să sufli peste ochi, să străpungi cu acul un căţel de usturoi, să înveleşti şi să dezveleşti focul, să coci o turtă în spuză, să nu te uiţi îndărăt, să stingi cărbuni, să verşi apa pe un câine şi minunăţii de acestea aşa că la urmă tot câinele săracul le plăteşte toate. Că îl şi uzi şi îl şi baţi de-l topeşti: că dacă se scutură de apă, va fi de folos descântecul, dacă nu, nu. Vai de câine, dacă nu se scutură!
 Omule, omule, cu ce-ţi prosteşte baba mintea! Tu crezi că cine ştie ce putere stă într'un fir de usturoi descântat ! Ce putere să aibă decât ceea ce i-a dat Dumnezeu şi ce i-a făcut baba că l-a cules marţi pe răsăritul soarelui şi a l-a ţinut trei zile sub prag şi l-a copt în jăratec adunat de la nouă case fără copiii ? Acum ţi l-a descântat, ce poţi face cu el? Să-l porţi la tine ca să fii ferit de trăsnet, ca să nu-ţi mănânce lupii vitele, ca să poţi tăia capul şarpelui la Sf. Gheorghe şi cu acel cap să găseşti comorile lui Darie împărat ? De-ar fi aşa de uşor să găseşti comori, toată lumea s'ar scălda în aur topit şi cinstita baba mai întâi, căci şi-ar putea cumpăra zece care de usturoi şi pe tot să-l descânte! Ca şi cu usturoiul e cu altele fără număr, cuţit descântat, flori descântate, cocă descântată, apă descântată, ţărână descântată. Nici ţiganul n'a fost prost că s'a dus la vrăjitoare să-i descânte cizmele ca să nu mai putrezească niciodată!
 Vrăjile, încalte, sunt şi mai poznaşe. Adevărat e că vrăjile şi le fac mai ales babele între ele: fetele bătrâne, rămase nemăritate, răutăcioasele şi pizmătăreţele, urâtele şi neisprăvitele şi toate câte fac umbră pământului. Nu pot face ele alt rău, nu se pot răsbuna altfel, decât umblând cu vrăji. Aici zic şi eu că e îndrăcire curată, căci astea vreau să facă răul cu tot dinadinsul dacă l-ar putea. Dar nu-l pot. Şi ierte-mă Dumnezeu, îl pot ! După vrăji de făcut pe ursită se îmbolnăvesc de multe ori aceia cui i s'au făcut, ba pot să şi moară. Şi mai ales femeile se îmbolnăvesc.
 Dar aşa să ştiţi, dragii mei, că vraja e un moft băbesc, şi nu vraja îl îmbolnăveşte şi omoară, ci frica de vrajă. Ea e ca şi blestemul. Dacă blestemi pe un om şi el nu ştie nimic, el n'are cum să se gândească la blestemul tău şi blestemul nu prinde. Dar dacă ştie că l-ai blestemat, stă gândul la blestemul tău, o să fie mâhnit, ori mânios, ori speriat şi blestemul îl poate ajunge, pe atâta mai rău şi mai iute pe cât i-a stat gândul mai tare la blestem.
 Apoi poate că alt om să ştie de blestemul tău şi să nu-i pese nimic şi nici n'o să i se întâmple nimic. Aşa e cu sudalma, că dacă eu n'am auzit şi nici n'am ştiut de ea n'am de unde să mă supăr. Aşa e cu ocara, pe atâta vei fi mai supărat, pe cât îţi stă mai mult gândul la ea şi poate să te şi îmbolnăveşti de gândul mult şi să şi mori de supărare. Astea sunt toate după cum le-ai luat la inimă, după cât de mult ţi-au intrat la suflet.
 Acum tot aşa e cu vraja babei. Ea şi cu duşmanul tău pot să facă un milion de vrăji, că dacă tu nu ştii nimic că ţi le fac, toate boscorodelele lor se duc în vânt. Dar dacă tu ştii că ţi le-au făcut, vraja lor se opreşte în sufletul tău. Şi poate că nu-ţi pasă nimic de ea, poate îţi pasă mai puţin ori mai mult. După cât de multă credinţă ai tu în vrăji, pe atâta de multă o să-ţi fie şi frica, şi pe cât de mare ţi-e frica pe atâta o să-ţi fie şi răul de mare. Acum, voi dragii mei, credinţa o aveţi că se pot face vrăji, frica de baba o aveţi, ce mai lipseşte? Ştiinţa că vi s'a făcut vraja. Iar ştiinţa iarăşi o aveţi, căci baba şi cu soaţa ei au umplut satul, fireşte pe şoptite că e mai cu taină. Şi deodată vă cuprinde o spaimă, vi-e gândul tot la vrajă, că v'a ursit baba cuţite şi moarte, vă prinde neliniştea, nu puteţi dormi de grijă, vă izbiţi de ciudă şi de mânie, chemaţi altă babă să vă desfacă cuţitele trimise şi în vremea asta tot vin şoapte de la prietenii duşmanului şi ori unde vă întoarceţi în loc de oameni care să vă încurajeze că nu e nimic, aflaţi tot îngroziţi ca şi voi. Şi e prea lesne ca tu, vrăjitul, să te îmbolnăveşti aievea. Aşa de puternică e frica asta, că femeile se îmbolnăvesc rău chiar şi când nici o babă n'a făcut nici o vrajă, dar a împrăştiat numai vorba că a făcut. La urmă, că baba face boscorodelele ei ori nu le face, e tot una, căci nu ele aduc răul, ci gândul, frica. Te laşi tu singur să fii vrăjit, tot aşa cum singur laşi să te prostească, ori să te lege la ochi şi să te poarte de nas cineva.
 Vraja aceasta este boala celor slabi de înger. Baba ce-o face are numai intenţiunea de-a face rău, numai voinţa, dar nu şi fapta aieve (afară de cazul când dă în băutură ori în mâncare ceva otrăvuri, dar asta nu mai este vrajă, ci crimă ordinară), iar în cel vrăjit nu e decât frică (îi zic cărturarii la frica asta sugestiune). El se îmbolnăveşte singur şi e ca omul care se crede urmărit. E o poveste cu vânătorul care crezându-se urmărit de un urs a căzut şi peste cap îi căzu geanta de vânătoare şi a stat nemişcat, în credinţa că geanta este ursul, până ce l'au găsit alţii aproape mort şi bolnav, l-au dus acasă, iar peste noapte a murit. Asta e tocmai păţania celor slabi de îngeri cu vrăjile ; tot aşa îl poate omorî boscorodeala babei cum poate şi o geantă omorî un om. Dacă acelui ce se ştie ursit de o babă i se întâmplă cine ştie ce, o pagubă, ori îi vine un junghi din răceală, pe care îl poate căpăta şi neursit, el îşi întăreşte credinţa că i-au venit din vrajă, îşi pierde puterea îngerului (moralul) şi dă din rău închipuit în rău adevărat. Cum poate omorî puţină pricină pe om, când în loc s'o ştie aievea şi-o inchipuie că vine dintr’altă parte, o arată desluşit o poveste veche. Un flăcău la şezătoare s'a prins că el are să meargă în puterea nopţii în cimitir şi să împlânte ca dovadă un cuţit în pragul bisericii. S'a dus, dar când a împlântat cuţitul, cum sta în genunchi, a dat cu el prin poala hainei, şi când a vrut să se ridice a simţit că-l ţine cineva prins de prag. Neştiind ce-i, nu i-a dat prin cap să caute, şi în credinţa că duhurile necurate îl ţin legat de prag, el de spaimă a căzut jos mort. Acolo l-au găsit a doua zi. Povestea e scornită, dar anume scornită ca s'arate puterea spaimei.
 Noroc pe bieţii slabi de îngeri că de unde le vine boala pe ursită de acolo le vine şi leacul. Cui cu cui se scoate şi vraja cu vrajă. Cel ce-şi închipuie că e vrăjit cheamă altă babă să-i desfacă vraja, să-i scoată cuţitul. Credinţa că vraja e nimicită prin contra-vrajă îi da tărie de înger, îi ridică spaima şi-l face să-şi vie în fire. Şi aşa, române, se joacă cu tine vrăjitoarele de-a baba-oarba! Îşi trimit boalele de la una la alta parcă şi-ar arunca o minge şi până se desfată babele cu aruncatul şi se iau la întrecere cu făcutul şi desfăcutul, tu ai destulă vreme să dai ortul popii. Un împărat avea două neveste şi el era cam în vârstă cu părul înspicat cu alb. O nevastă îl vrea cu părul negru şi de câte ori putea îi smulgea perii cei albi ; celeialalte îi mai plăcea să-i fie bărbatul cu păr alb şi-i smulgea perii cei negri. Şi aşa i-au tot smuls peri până l-au lăsat chel ca napul. Aşa o pate şi creştinul cu babele: una-i trimite boala, alta i-o scoate, până ce-l dau gata.
 Nu crede, române al meu, în vrăji ! Când nu crezi în ele nu se prind de tine. Nu te lăsa înfricat. Dacă-ţi vine o boală, e din altceva. Dar dacă nu poţi şi tot crezi şi, întâmplător, îţi vine o boală, nu te lăsa încrezut în baba care ţi-o desface. Du-te la doctor, că poate să fie o boală care nu-ţi vine din credinţă şi din spaimă, ci din pricini cari n'au de lucru cu vraja. La una ca asta, cum nu-ţi vine din vrajă aşa n'o s'o alungi cu vraja. Încearcă şi tu, că eşti bărbat şi cheamă pe alt bărbat, pe doctor, să curme el gâlceava între cele două babe. Tu te temi de vrăjile babelor ; adă pe doctor, că el, ţi-o spun eu, nu se teme de frigarea şi ulcelele lor şi pe spaima voastră dă şi doctorul ceva, dar pe boscorodeala babelor nu dă o ceapă degerată.
 Oricâte feluri de vrăji fac babele toate sunt tot pe acelaşi calapod croite. Acum dacă ştii că vraja nu stă în puterea babei, ci în slăbia de înger a celui vrăjit, e lesne să înţelegi că pe copiii mici şi pe cei mai mărişori, până n'au înţelegerea deplină nu-i pot vrăji babele. Nu-i poţi speria cu lucruri care nu le pricep. De aceea la copii au găsit nărozii altă gogoriţă, că dacă nu le pot face babele pe ursită, le pot fura somnul şi inima ca să nu doarmă, să se îmbolnăvească, să moară. Apoi vezi creştine, celor mici le fură somnul şi inima, celor mari sufletul şi mintea! Deochiului nu îi este aici locul, căci el nu se poate face de departe ca vraja, ci numai de-aproape, ochi în ochi.
 Apoi mai înţelegi una. Că nu se pot vrăji vitele. Pentru că nu le poţi fura mintea şi firea. Poate învârti baba toate ulcelele din nouă târguri, că boul şi calul nu ştie nimic de văicăreala babei de peste deal. Şi dacă nu ştie, nu-i prins de groază şi de spaimă şi vraja nu-l poate îmbolnăvi. Despre asta nici nu mai stric vorbe, căci dacă sunt oameni să creadă că babele pot îmbolnăvi cu vrăji de departe calul şi boul, ori alt dobitoc, atunci vrednici sunt să-i duci şi să-i legi în locul boului şi al calului la iesle.
 Acum mă întorc la furarea somnului şi a inimii. Asta o cred mamele când văd că plâng copiii toată vremea şi nu dorm deloc, şi când slăbesc văzând cu ochii, mai ales cei din leagăn. Inimi fură numai anumite babe îndrăcite, strigoaicele. Le fură şi strigele, cari sunt duhuri necurate, știu-și-eu ce, femei ori fluturi mari, ori lilieci ori alte animale cari sug. Le fură şi le mănâncă şi strigoiul ieşit din groapă. Un biet de fluture mare, de noapte, e numit strigoi şi îngrozeşte o casă de oameni când intră şi el în odaie trăgând la lumină. De altfel toţi fluturii de noapte, cari intră prin case, sunt puşi în legătură cu prevestirea morţii, cu sugerea sângelui şi cu strigoii. Toată nebunia asta a furatului inimii e povestea moroiului cum ţi-am scris-o mai nainte. Şi inima furată şi somnul furat pot să fie vr'un rău trecător al copilului, dar de obicei sunt boale în toată legea şi mai mare ţi-e mirarea că vin din hrana proastă, din neîngrijire destulă a copilului. Îndată ce hrăneşti copilul mai bine şi mai cu minte, îl uită strigele şi-i dau înapoi inima. Vezi, lucru greu e atâta, creştine, că nu e totuna a hrăni cu minte pe un copil şi a-l hrăni nebuneşte. Eu îmi pui capul, că dacă dai copilului dintr'a treia lună să mănânce fasole şi ardei şi covrig muiat în ţuică şi mestecat în gura ta, îmi pui capul zic, că vrăjitoarele au să-i fure somnul şi strigoaicele au să-i mănânce inima ! Negreşit, de asta nu mă îndoiesc. Voi singuri, oameni buni, mâncaţi inima copiilor voştri şi să lăsaţi strigoaicele în plata lor ! voi singuri le-o mâncaţi cu acea învăţătură, de unde vi-o fi adus-o ceasul rău ! că bieţii copii trebuie să mănânce încă din leagăn tot ce mănâncă oamenii mari.
 Ca să se obişnuiască, zic unii. Da! Se obişnuiesc cu cărările morţii. Ca să nu crească gingaşi şi alegători la mâncare, zic alţii. Dar de obicei bieţii n'ajung până la vârsta când pot să aleagă, căci pleacă înainte în lumea unde nu este alegere. Ba, mai omorâţi şi cu postul, căci şi înainte de înţărcare, dar după înţărcare totdeauna îi siliţi să mănânce de post în rând cu voi. Eu zic că întâi şi întâi hrana nechibzuită vă ucide copiii. Poate că laptele mamei e stricat, fie că e femeia prea trudită, ori e bolnăvicioasă, ori e supărată mereu de bătăile bărbatului, ori se cam uită des în fundul ciocanelor de rachiu. Voi acestea nu le băgaţi niciodată în seamă, ca şi când n'ar fi şi apoi vă miraţi ca vi-e copilul mereu bolnav şi piere. Apoi mai sunt şi alte rele care trec asupra copilului: că le cam place părinţilor clondirul, că mama a fost prea tânără de măritiş, că au casa într-o baltă şi că în casa lor e murdărie şi amar, la toate acestea nu vă taie capul să vă gândiţi, şi vă uitaţi tot intr’alta parte după strigoaice. Ce au a face astea, ziceţi voi, cu lipitura şi faptul copilului ? Apoi tocmai astea au a face, române, şi întrebarea ta e ca şi când mi-ai zice: dar ce are a face călătorul cu drumul?
 Tot din neîngrijire şi din hrana proastă vine şi furarea laptelui vacilor. Cum Dumnezeu vă fura strigoaicele laptele ? De ce nu le pândiţi să le prindeţi şi să le spargeţi suștarul de cap? Aşa spuneţi, că vin să fure în fiecare noapte, şi voi unde sunteţi? Dacă ar şti strigoaicele vreo vrajă vi l-ar fura de departe, dar cu suștarul în mâna venind în coșar ştie orice guşat să-l fure. Iar dacă nu vi-l fură aşa, din coșar, ci altfel, dar cum, nu ştiţi nici voi, căci tot ce ştiţi sunt poveşti auzite de la alţii dacă vi-l fură altfel, tot e bine de voi că baba ştie să vi-l aducă îndărăt. Văd că spune un descântec de adus laptele la vacă aşa, că dai vacii tărâţe cu sare nouă zile de-a rândul, îi descânţi apa şi i-o dai să bea de nouă ori pe zi (şi vezi tu, apă neîncepută, curată de la un loc curat, şi nu din baltă) şi boscorodeşti ceva pe lângă vacă şi uite că începe să-i vie puţintel lapte. Asta o ştiu din sat de la noi şi o cred. Vaca hămesită de foame o să mai prindă puteri din tărâţe şi apa bună o s'o mai învioreze. Dacă ar fi hrănită şi îngrijită vaca, mereu aşa ca pe vremea descântecului, nici o strigoaie nu i-ar putea fura laptele. Fireşte, vaca poate să fie şi bolnavă, când e tristă şi-şi pierde laptele, şi atunci trebuie să vedeţi de boala ce o are.
 Cum nu poate o femeie străină să fure prin vrajă laptele vacii tale, tot aşa, române, nici femeia ta nu poate face vrăji de adus lapte în ugerul vacii voastre. Eu zic aici de femeile cinstite, cari nu umblă să fure laptele altora, ci numai să aducă la vacilor lor. În noaptea spre Sf. Gheorghe, în zorii zilei, umblă femeile pe câmp, desculţe, ba aud că şi despuiete de tot, târând după ele prin iarbă un suștar legat de picior şi câtă rouă adună atâta lapte o să aibă vacă. Eu tare mă tem, că asta n'ajută nimic, ce zici tu ? La urmă, dacă nu capătă femeia ceva junghiuri din umblarea ei în pielea goală într'o noapte rece, ca să aibă apoi de ce să se plângă că au pişcat-o ielele şi că ea nu ştie când şi cum, la urmă toată drăcovenia asta ar fi nevinovată, numai atâta că e ca orice lucru făcut de florile mărului, e o nebunie goală. Învăţătura ar fi că precum nu poate femeia aduce lapte, tot aşa nu-l poate fura cu mijloace de acestea. Poveşti cu luarea laptelui ştiu şi eu, să nu crezi că mi-ai putea zice: oho, apoi n'ai auzit de moşneagul ăla care a oprit carul în dreptul unei turme de oi, şi luând un sfleder a sflederit inima carului şi numai ce-au început oile în deal a sbiera? Ba am auzit, creştine, şi cică curgea laptele din sfleder în vale, dar ciobanul naibii şi-a pus cojocul jos şi a început să-i tragă cu măciuca, şi numai ce-a început şi moşneagul de la car să se vaite, aoleo şi aoleu, lasă-mă că nu mai fac ! Vezi c'am auzit şi asta şi să ştii că n'ai auzit Dumneata atâtea câte am auzit eu şi câte le-am cetit şi să mai ştii că astea sunt vechi ca lumea şi toate la fel, minciuni scornite de unul care a vrut să-şi bată joc, iar proștii i-au luat gluma într'adins. Căci sătenii din Prosteşti spun că asta întâmplat în Nebuneni, dar cei din Nebuneni spun că s'a întâmplat în Prosteşti şi aşa toţi spun că s'a întâmplat într'alt loc, nu la ei.

De celelalte furături ale babelor nu mai vorbesc, că mi-e şi ruşine să pomenesc lucruri aşa de nebuneşti. Fură strigoaicele de toate, şi mana holdelor şi a viilor, şi a livezilor, ba fură şi ouăle găinilor, şi zice că sunt sorocite fiecare pe furătura ei, nu pe toate furăturile deodată. Iaca aşa ! Cum s'ar mai îmbogăţi babele, de-ar putea face asta. Fură şi mierea albinelor, ba unii credeţi că babele trimit până şi broaşte să fure boabe de grâu şi furnici ca să fure laptele oilor şi a vacilor. Că furnicile îţi pot fura mierea din stup e adevărat, dar să crezi că sunt vrăjite şi trimise de vreo babă, asta credinţa nărodului. Mare putere are o babă neputincioasă, mă-re române, că poate porunci şi furnicilor încotro să se ducă şi ce să facă.
 Dar ce vorbese eu de furnici ! Ştiam că printr'alte ţări, mai demult când era greu întuneric de neştiinţă, vorbeau oamenii că sunt babe şi vrăjitori cari poartă norii pe unde le place şi fac să cadă ploaie ori grindină, după porunca lor. Şi Dumnezeu stă neputincios şi se uită la ei ! Dar ce credeau întunecaţii la minte pe atunci, aud că o cred acum românii noştri, mai ales prin Moldova. Adevărat vă spun, că aici nu ştiu ce să zic: să mai fie, Doamne, români într’atâta întunerec al minţii ? Că sunt « vraci » de aceia cari sperie lumea cu balaurul ploii şi al grindinii, asta o ştiu bine, dar mirarea mea este că sunt oameni cari să-i creadă. Mai acum câţiva ani am cetit, că într'un sat moldovenesc (şi vezi tu în Moldova unde e sărăcia românului mai mare, acolo e şi cel mai mare întunerec al minţii !) am cetit ca un solomonar de aceştia lua bani de la oameni, ca să le apere de piatră semănaturile şi-i ameninţa cu atâtea vorbe mari că li se facea părul măciucă. « Apăi, d-ta nu-i fi crezând - zicea către cei ce nu se lăsau îngroziţi - dar lasă că ai să vezi ! » Şi aşa pusese la bir pe mulţi din sat şi trăia omul boiereşte, ani de-a rândul, căci bieţii săteni se învoiau cu el să-i dea anumită sumă de bani ori porumb pe an, ca să le lase holdele în pace. Oamenii cu minţi aleargă la societăţile de asigurare, cari la o întâmplare nenorocită plătesc pagube celor bătuţi de grindină, dar voi, creştinilor, aţi găsit mai bună asigurare la solomonarul vostru! Societăţile acelea fac contract cu oamenii, aşa şi aşa, şi apoi după cum o fi vrerea lui Dumnezeu, o fi ori n'o fi piatră. Iar voi faceţi de-a dreptul cu Dumnezeu contractul, să nu fie grindină. Îmi iau vorba îndărăt, nu cu Dumnezeu, ci cu pârlitul de vraci care are puteri ca şi Dumnezeu, ba mai mari, că-i poate face şi peste voie. Deştept vi-e capul, oameni buni ! Apoi, cum vă lăsaţi voi orbiţi până într’atâta de pricăjitul de vraci, care râde în pumni de prostia şi de spaima voastră şi huzurește din tainul de bir ce vi-l stoarce aşa, de florile mărului.
 Eu am ispitit cu întrebarea pe ţărani, ce gândesc ei că e balaurul grindinii. Că e norul acela negru şi întunecat, într’adevăr de spaimă, care iese de pe văi şi aduce ori piatră ori potop, ziceau unii. Că e puterea care-l duce aşa de repede, ziceau alţii. Adică vântul. Ştiu ţăranii ca vântul poartă norii, dar când nu se simte pe jos vânt deloc, li-e de mirare cine mâna cu atâta iuţime duşmănească norii pe sus, şi mai ales când se întâmplă să fie pe jos linişte şi pe sus învârticuş de nori, nu se dumiresc ce-i ? Apoi e asta, că pe sus prin văzduh aleargă vânturi mari, în vreme ce pe jos la faţa pământului e linişte, cum se poate altădată să fie pe jos vânturi mari şi pe sus linişte, cum ţi-o arată norii când stau pe loc. Acele vârtejuri de vânt, din văzduh, fac mare răsboi cu norii, că-i sucesc şi-i învârtesc şi-i dau peste cap ca apa în vâltoare, cum am văzut şi eu odată un minunat vârtej şi vrednic de mirare învălmăşag de nori cumplit de negri peste Caraiman, pe când jos în Valea Prahovei era pace încât nu se clătina frunza. Ţăranii, cari văd aceste vârtejuri, spun că acolo se bat balauri. Şi ce-i dreptul norii luând felurite înfăţişări ţi se par dihănii ce se svârcolesc; fâşiile de neguri cari urmând vântului se răsucesc în felul casei melcului îţi par cozile acestor bale de balauri şi în pâlnia vârtejului ţi se par capete de dihănii norii pe care îi îngroaşe îngrămădirea de neguri. Toate bune, sunt nori pe care îi frământă vântul, dar ce crezi tu, că vecinul tău vraciul care nu-i harnic să-şi agonisească nici banii de-o căciulă, el să aibă puterea de-a învălmăşi norii aşa ? El să poruncească vânturilor, dincotro să bată şi cum ? Căci balaur viu nu este acolo pe sus, şi nici nicăieri în lume, apoi cui porunceşte el dară ? Şi chiar să fie balaur, ce-i dă vraciul şi ce-i face, ca s'asculte balaurul ? Că degeaba n'o să-i fie slugă nici balaurul. Şi-i dă de băut şi de mâncare? Da’ ce mănâncă balaurul ? Şi miră-te, că un balaur aşa de puternic nu-şi ştie agonisi singur de mâncare şi o cerşeşte de la necăjitul de vraciu care singur el n'are ce mânca dacă nu i-aţi da voi !
 Vracii aceştia sunt şi oameni bolnavi, care cred ei înşişi că au într’adevăr puterea asta. Nebunia e de multe feluri în lume. Unul din balamuc se crede că e împăratul, altul că e Domnul Hristos, altul are alta în cap şi cu bătaia nu i-o scoţi asta din minte. S'a întâmplat de multe ori că vraci de aceştia luaţi de scurt de autorităţi au fost ameninţaţi cu spânzurătoarea şi ei au dovedit cu martori că n'au luat bani niciodată de la săteni, că n'au ameninţat pe nimeni cu grindina, că n'au chemat niciodată balaurul, « dar pot să fac dacă vreau » ziceau în urmă. Aşadar aceştia nu voiau să înşele pe nimeni, n'aveau rea credinţă, nici rea voinţă, dar se înşelau pe sineşi şi aveau credinţa că au putere de a porunci norilor, şi-i puteai spânzura ca tot nu-şi lepădau gândul şi credeau că mor nevinovaţi pentru un lucru pe care nu-l fac, dar îl pot face. Unii spuneau că au văzut balaurul, au vorbit cu el, dar nu l-au trimis să facă rău nicăiri, că le-a fost milă, dar de ar fi vrut l-ar fi putut trimete.
 Aceştia sunt cu mintea într'o parte, lipsiţi de o doagă, măcar de altfel oameni în toată firea intr'altele, cu idei fixe, ca şi babele cari cred că pot face vrăji şi nu vreau să le facă. Însă vracii cei mai mulţi sunt înşelători, ticăloşi, cari sperie lumea, cari lasă după voi, de-ţi crede bine, de nu, iară bine. Iar voi credeţi şi el vă pungăşeşte. S'au prins şi vraci de aceia, cari erau tovarăşi cu cârciumarii de prin sate. Iar cârciumarii speriau lumea din cârciumă şi lăudau pe vraciul cutare şi se făceau ei mai speriaţi decât toţi mai crezători şi plăteau ei mai întâi vraciului tain ca să-i apere. Şi se făceau învoielile între oameni şi vraci în cârciumă, iar cârciumarul şi vraciul îşi împărţeau apoi banii storşi de la ţărani. Acum câţiva ani (în 1903) a fost mare hohot în ţara Galiţiei pentru doi vraci solomonari. Doi cârciumari din două sate îşi aveau fiecare vraciul năimit să poarte nori. Apoi, ori de ciudă că unul purta mai bine minciunile şi câştiga mai mult, ori că un vraci făcuse învoieli cu oamenii din satul celuilalt vraci, destul că cârciumarii s'au luat la ceartă şi la judecată s'au dat singuri ei pe faţă înşelătoria, unul ca să scape înfundă pe celălalt. Judecătoria a băgat în puşcărie şi pe vraci şi pe cârciumari, şi cu asta mare dreptate şi bine a făcut. Dar nu ştiu dacă a făcut bine că a pedepsit şi pe păgubaşi cu amenzi, că s'au lăsat înşelaţi şi s'au încrezut în puteri drăceşti. Şi cu adevărat s-au lăsat, nebunii, să-i despoaie patru mişei, căci într'un singur an au dat bieţii de ei vracilor, în bucate şi haine şi bani, peste patrusprezece mii de lei.
 Aşa e, creştine cu vracii cari poartă grindină. Tu adă-ţi aminte de povestea asta, adevărată, de câte ori vei auzi pe alţii vorbind şi stând cu gura căscată de isprăvile pe cari le-ar fi făcut colo şi colo vr'un vraci cu balaurul lui. Dacă e nebun, lasă-l în apele lui şi nu te potrivi nebunului, iar dacă e ticălos apără-te de el şi la nevoie dă-l pe mâna judecăţii, că legea scrie pedepse aspre pentru cei ce vreau să-ţi stoarcă bani cu ameninţarea.
 Ştiu eu că sunt şi de aceia cari aleargă ei după vraci şi-l roagă să le primească banii şi să-i apere de piatră. Aceştia o fac ori de spaimă ori de orbi ce sunt, căci e un fel de oameni pe lume cari cred tot ce le spui şi-i porţi de nas cum vrei, ba cred mai mult decât cred ceialalţi cu toţii şi-şi fac singuri din capul lor năluciri. Poate jura vraciul că nu e vraci, ei ţin una şi bună că este şi-l fac cu de-a sila ceea ce el nu-i şi nici nu vrea să fie. Dar oameni ca aceştia cred că nu sunt prin satele noastre.
 Să n'alergi după zodiași şi după păscălitori, române, după descântători şi cărturărese şi după ghicitori şi proroci mincinoşi. Îţi pierzi degeaba numai vremea şi banii. Ba îţi pierzi şi liniştea sufletului, căci din minciunile acestor proroci mincinoşi se nasc de atâtea ori gâlcevuri între oameni prieteni mai înainte, din iscodirile şi scorniturile lor se nasc atâtea bănuieli între bărbat şi femeie, din nesocotitele lor vorbe pe cari le spun într-o doară izvorăsc duşmănii şi pizme şi zâzanii cari strică pacea şi sparg casele. Închină-i Satanei pe toţi şi nu te lua după toţi netrebnicii cari nu pun umărul să munceasa şi ei ceva şi vreau să trăiască din purtarea de nas a altora.
 Ce cauţi tu la ei? Mângâiere, ca la preot, sănătate, ca la doctor, iubire, ca la prietin? Cauţi minte, pace, putere ? Ce cauţi alta, decât ce nu-ţi poate da nimeni pe lume afară de Dumnezeu. Căci cine să ştie cele viitoare? Când s'a înălţat Domnul Hristos la cer, l-au întrebat apostolii despre cele ce au să vie, ca să le spuie şi ei la alţii. Şi le-a răspuns Hristos « Nu vi se cuvine vouă a şti anii şi vremurile, pe cari Tatăl le-a pus întru a sa putere » (Faptele apostolilor, 1, v. 7). Acum, apostolii erau prietenii cei mai de aproape ai lui Hristos, căpeteniile bisericei sale şi nici lor nu le-a dat Hristos puterea să ştie anii şi cele viitoare. Şi apoi un zodiac beţiv, un păscălitor neputincios, o cărturăreasă ticăloasă, toţi umblând cu scorniturile lor să câştige gologanii tăi, ei să poată mai mult decât apostolii ? Să ştie cele ce Dumnezeu şi le ţine numai pe seama sa? Şi tu să crezi vorbele lor viclene şi încurcate şi spuse pe dibuite ? Ce nesocotit e omul care îşi pune nădejdea în ele !
 Cele ce au fost şi cele ce sunt ţi le poate spune oricine, omule, dacă le ştie. Acum, tu o să zici: Mare lucru ne mai spui ! Apoi zodiașul n-a avut de unde s'o ştie cine sunt eu şi ce-am păţit şi ce pagubă am avut şi totuşi mi-a spus toate din fir în păr. Iar eu zic, ba a ştiut, creştine, a ştiut, căci zodiașii aceştia şi cărturăresele şi ghicitoarele bagă foarte bine de seamă toate lucrurile şi te prind din vorbă şi te aduc aşa din întrebări ca tu singur te dai de gol. Te descos aşa de încet şi cu meşteşug, că nu bagi nimic de seamă. Tu scapi o vorbă, scapi două, iar omul ghibaci – şi ghibaci ce sunt într’asta prorocii tăi - ţi le prind şi din ele te judecă şi scot încheieri fireşti de cari tu rămâi cu gura căscată. Rămâi uluit ce taină ţi-a ghicit şi când colo, el a spus-o aşa cum i-ai spus-o tu. Când te întreabă ţi se uită în ochi şi te judecă din ochi, din faţa toată, dintr'un singur semn ce-l faci cu mâna; iar când nu vorbeşte cu tine, nu te scapă din ochi, uitându-se pe furiş la tine. Îţi intră în suflet, cum se zice. Şi vezi că mai toţi păscălitorii ăştia au tipicul aşa că numai atunci pot ghici dacă vii de trei ori la ei, în trei răstimpuri. Apoi în vremea asta ei au destulă vreme să ştiricească de la alţii, cine eşti, cam ce dureri ai, cu ce gânduri umbli. Iar din trei întâlniri te cunosc ei ce poamă eşti, dacă eşti un tembel cu care se pot juca cum le place, ori eşti mai isteţ, dacă ai ceva patimă, ori n'o ai, dacă eşti mai cu stare ori un nevoiaş, şi câte toate. Şi cunoscându-ţi aşa starea şi aşezarea şi umbletele şi firea, numai pentru tine e de mirare că-ţi spune lucruri pe care le ştie bine. Apoi îşi învălește zodiașul de obicei spusele lui, adică lucrurile cari le ştie despre tine, în fel de fel de bazagonii de ale lui în chip de taină. Căci ei la acestea sunt tari, toată vremea nu fac altă treabă decât să născocească întorsături de vorbe şi răspunsuri isteţe, ca de-l prinzi minţind s'o întoarcă repede şi să cadă ca pisică tot în picioare ; şi noaptea până adorm tot fac planuri şi întocmesc în minte răspunsuri în doi peri şi potrivesc vorbe isteţe, cari se potrivesc la toată lumea şi la nici unul.
 Apoi acum, dacă numai astea ţi le poate spune ghicitorul, ce cauţi la el ? El ştie, numai ce ştii tu, ce a prins de la tine ori de la alţii. Şi pentru asta pierzi vremea şi bani ? Ştiu că nu numai ţăranii aleargă la cărturărese, dar şi orăşenii, mai ales cocoane cari plătesc atâţia bani carturăresii, încât ea, numai cu sfertul din ei îşi poate plăti cercetaşii şi iscoditorii cari să-i spuie tot ce au cocoanele acasă până şi sub fundul patului. Şi e ruşine pentru că umblă şi e păcat de Dumnezeu! Ba ştiu şi negustori, alergând pe la zodiași, Dumnezeu să-i ştie pentru ce, dar după lucruri curate ştiu că nu umblă, căci omul curat n'are nevoie de descântători şi de păscălari. Îşi amăgesc aşa sufletul, că da de-o le ieşi cum cred ei, fie şi în lucruri rele şi păscălarul parcă e aşa de prost să zică altfel, el se dă după par şi te încântă tot cu lucruri cari vede că-ţi plac. Bani să iasă.
 Ce lucru de râs, române, să mergi la zodiac să-ţi spună înainte dacă vei câştiga o judecată ori nu. Poftim ! De ce nu numeri parii mai bine, din gard şi de vor fi cu soţ vei câştiga, de nu, nu. Căci tot acolo iese, tot aşa ştiu zodiașii cât ştiu parii. Dacă e de la Dumnezeu puterea de-a şti înainte, el o poate pune şi în pari ca şi în scorniturile zodiașilor, că-i atotputernic. Şi ce de râs e să-ţi pierzi zilele cu săptămâna, din zodiac în zodiac, căutând unde sunt comori. De-ar şti zodiașii unde sunt comorile ascunse, parcă vi le-ar lăsa ei vouă ! Alţii umblaţi după comori cu iarba-fierului şi vă cheltuiţi viaţa şi banii căutând pe la pungaşi acea iarbă care n'a fost şi nu va fi pe lume, şi pe semne e scornită de cei ce n'au înţeles pe deplin ce e magnetul care are puterea că trage la el fierul. Şi e de râs că umblaţi pe la zodiași, ca să vă afle pagubele. Astea cu adevărat vi le află, dar nu pe care le-aţi avut, ci pe acele ce vi le fac ei în pungă. Şi pentru câte şi mai câte nu alergaţi la ei, şi e de râs, române !
18. "Apelul la unire" de I.L. Caragiale - Jul 25, 2013 5:28:00 AM


 Alegerea biurourilor definitive ale celor două adunări s'a făcut. La Senat s'a ales prezident dl. C. Bozianu cu 33 voturi contra 23, la Camera dl. C. A. Rosetti cu 71 contra  42. Amândouă aceste alegeri ne dau aproximativ raportul voturilor de care guvernul ar putea dispune în chestiunea revizuirii. Guvernul are majoritatea absolută în amândouă corpurile legiuitoare ; prin urmare, până la deschiderea chestiunii israelite, poziţia lui este asigurată. Care va fi însă poziţia guvernului roşu când se va pune pe tapet această chestiune? Şi mai întâi de toate cine o va pune?
 După toate probabilităţile, guvernul nu are nici în Senat nici în Cameră două treimi, cari i-ar trebui pentru rezolvarea într'un sens sau în altul a cestiunii art 7. Multe glasuri nu-i lipsesc, însă câte-i lipsesc nu le poate avea cu nici un preţ, deoarece guvernul până astăzi s'a abţinut de la rostirea unei păreri oarecare în cestiunea israelită. Este cu putinţă ca guvernul acesta, care posedează  toate datele şi elementele necesare în cestiunea israelită, care ştie mai mult decât oricine sau care, mai bine zicând ştie singur cum stau dispoziiile puterilor străine în privinţa aceasta, să nu aibă şi dansul o părere hotărâtă în această cestiune? Care este această părere, care este, după părerea acestui guvern, « limita concesiunilor ce s'ar putea face cerinţelor manifestate prin tractatul de la Berlin », precum zice mesajul de deschidere? Nu ştie până acum nimini. Guvernul nu numai s'a pronunţat în nici un sens, dar încă ar voi ca să se pronunţe mai întâi adunările şi îndeosebi minoritatea.
 Să vedem. O părere oarecare trebuie să aibă guvernul, măcar că nu o dă pe faţă. Dacă părerea guvernului este în acord cu sentimentul ţării întrucât priveşte limita concesiunilor, atunci nu se poate explica pentru ce guvernul, sau dacă nu guvernul, cel puţin organele partidului său nu vin să spună curat: aceasta este părerea noastră în privinţa art.7 ? Ce nevoie au oamenii reclamei patriotice, mai ales astăzi când popularitatea le este sdruncinată din temelii, să tăinuiască o părere care le-ar reîntemeia aceasta popularitate? Dacă însă guvernul are o părere contrară sentimentului public şi dacă de la această părere este angajat, faţă nu ştim cu cine, d'a nu se abate, atunci cum crede că o va scoate la capăt neavând două treimi în adunările de revizuire?
 Printr'un fel de comunicat dat în vremea alegerilor, precum şi prin mesajul de deschidere a Camerelor, guvernul a arătat că nu a prejudecat întru nimic rezolvarea cestiunii israelite. Aceasta nu avea guvernul nevoie să ne-o spună, afară numai dacă nu voia să ne asigure că dânsul n'a luat faţă cu cineva vr'o anume hotărâre în acea privinţă, căci a prejudeca într'o cestiune, va să zică a lua o hotărâre mai nainte de a asculta şi alte păreri în drept a se rosti. Nimini, mai ales acum, când voturile din ambele corpuri s'au cam cântărit, nu ar avea să se teamă de primejdia unei hotărâri nestrămutate a guvernului roşu convenită cine ştie cu cine, nimini, decât numai însuşi guvernul şi partidul său. Nu e vorba prin urmare de prejudecare şi hotărâre, e vorba de o părere, de un punct de plecare. Guvernul acesta are un partid, are chiar majoritatea în adunări; el este prin urmare dator mai nainte de toţi de a veni şi a-şi arăta părerea, printr'un proiect în regulă, pe lângă care să caute dacă va putea să-şi alieze două treimi ale Camerelor. De când s'a ridicat pentru întâia oară cestiunea israelită, partidul roşu n'a încetat un singur moment de a striga că partidele, lăsând deoparte urile şi pasiunile lor, trebuie să fie unite într'o cestiune care atinge naţia întreagă.
 Alaltăieri, d. C. A. Rosetti, ales prezident al Camerii cu 71 voturi contra a 42, ocupându-şi jeţul, a chemat iarăşi pe toate partidele la înfrăţire şi la unire, pentru scopul lăudabil de a câştiga admiraţia Europei. Lăsând deoparte a mai întreba ce a făcut guvernul şi partidul roşu pentru a înlesni această unire ; lăsând deoparte a mai cerceta dacă procederea brutală a majorităţii roşie din Cameră şi Senat, cu ocazia verificării titlurilor, este de natură a îndemna la unire cu dânsa pe minoritate, întrebăm: voiţi unire în privinţa cestiunii israelite? Unire - pe ce temeiu? Arătaţi-ne temeiul pe care să se facă această unire, punctul ei de plecare. După cum se face apelul la înfrăţirea partidelor, aşa vag şi fără enunţareaunui temeiu, unirea nu se poate înţelege a fi decât platonică, teoretică ; ei bine această unire întrucâtva s'ar presupune că există. Dar nu este vorba de asemenea lucru, este vorba de o unire de aplicare, care să ne ducă la osoluţiune practică a cestiunii. Partidul şi guvernul roşu, neavând cele două treimi pentru revizuire, şi având totuşi majoritatea necesară existenţei ministeriale, propun unirea ; arată-şi părerea, intenţiile ce au în privinţa unei soluţiuni practice, pentru ca minorităţile să vază dacă poate fi sau nu vorba de unire.
 În amândouă Camerele, pe băncile minorităţii stau foştii miniştri conservatori, daţi acum trei ani judecăţii de dd. Misail, Pătârlăgeanu şi alţii (vezi catalogul menajeriei). Aceiaşi oameni cari i-au dat acum trei ani în judecată pentru ca apoi să-i ierte fără să-i judece, îi chiamă pe foştii miniştri conservatori la înfrăţire, la unire, spre a face împreună admiraţia Europei, după cum zice d. C. A. Rosetti. Foarte bine, conservatorii nu au nici o ură, nici o patimă contra purtării nebuneşti ce au avut radicalii faţă cu dânşii; afară de asta, admiraţia Europei este un lucru foarte frumos şi măgulitor pentru o ţară mică şi tânără cum este a noastră; însă pentru ca unirea să se poată face, rămâne a afla minoritatea de la d. C. A. Rosetti ce înţelege d-lui prin aceste două cuvinte « admiraţia Europei »? cât costă această slăbiciune a onor. prezident?
 Dl. C. A. Rosetti a umblat în lunile trecute prin tot apusul european, unde, după cât ştim, numai admiraţie nu prea i s'a acordat. D-sa este mai bine decât oricare dintre bărbaţii noştri politici în poziţie a-şi fi făcut o idee despre preţul admiraţiei europene, adică despre « limita concesiunilor ce suntem chemaţi a face cerinţelor tractatului ». Arate-şi părerea desluşit şi limpede şi apelul d-sale la înfrăţire şi unire poate să aibă efectul, pe care până acuma nu l-a avut. În scurtă vorbă, minorităţile din Camere nu trebuiesc şi nu pot să arate o părere, pentru că cum stau astăzi lucrurile, cu zorul cu care suntem chemaţi să retezăm cestiunea, o părere arătată în Camere este o părere propusă, asupra căreia neîntârziat trebuie să se deschiză arzătoare desbateri şi nu minoritaţile sunt chemate a propune o deslegare mai nainte de a-şi fi dat guvernul şi majoritatea părerea. Aşa stă lucrul, şi de aci nu poate ieşi guvernul şi partidul roşu.
19. "Liberalii şi conservatorii" de I.L. Caragiale - Jul 24, 2013 6:07:00 AM

 Sunt în România două partide care se exclud unul pe altul: liberalii şi conservatorii, roşii şi albii, radicalii şi reacţionarii. Deşi nimeni nu tăgăduieşte că aceste două partide în adevăr se exclud, părerile în privinţa lor se deosebesc. Dl. C. A. Rosetti, cel mai competent om în materie de lupte politice, e de părere că partidul conservator, alb sau reacţionar, este o Plevnă internă pe care liberalii trebuie să o combată la moarte şi viaţă. Diletanţii politici, din contră, sunt de părere că aceste două partide, deşi în adevăr se exclud, vor acelaşi lucru, adică să ajungă şi să rămâie la putere.
 Noi credem că dl. C. A. Rosetti, cu toate că este un foarte excelent bărbat politic, merge prea departe în judecata sa asupra partidului conservator ; cu toate acestea nu împărtăşim vederile diletanţilor politici. De când fericirile liberalismului s'au revărsat asupra ţării noastre, liberalii şi conservatorii mereu se luptă şi, cu deosebire în cursul celor din urmă doi ani, ne-au dat destule dovezi că o sinceră şi neîmpăcată ură îi desparte. O mulţime de oameni au fost daţi în judecată ; altă mulţime a fost perchiziţionată; s'a ticluit catastiful de păcate: în sfârşit, pentru ca toate aceste să se poată face, trebuie să fie la mijloc o ură sinceră, iar pentru ca să se poată urî, oamenii trebuie să aibă motive bine întemeiate.
 Trebuie deci să fie ceva, ce deosebeşte pe liberali de conservatori. Era odată o vreme, când nu erau în ţara nici liberali, nici conservatori: erau numai boieri, ciocoi, târgoveţi şi ţărani. Deodată însă se întorc de prin străinătate o mulţime de tineri, care ştiau «  multă » carte, aveau multe aspiraţiuni frumoase, dar nu cunoşteau ţara. Ei cer să se facă schimbări în aşezămintele ţării şi aveau tot dreptul să facă această cerere, deoarece, în adevăr, era trebuinţă de anumite schimbări. Din nenorocire însă aceşti tineri nu cunoşteau îndestul starea şi adevăratele trebuinţe ale ţării; astfel, cereau nişte schimbări, pe care bătrânii, ca nişte oameni, cari cunoşteau ţara, nu le puteau primi ca bune şi folositoare. Astfel se produce cea dintâi luptă politică ; tinerii cer schimbări, iar bătrânii le răspund: «  Voim şi noi să facem anumite schimbări, nu însă pe acele pe care le cereţi voi. Cine sunt însă aceşti tineri liberali? Costache Negrea, N. Bălcescu, Câmpineanu, Eliad Rădulescu, Tell, Bolintineanu, V. Alecsandri, A. Russo şi alţii, toţi oameni, cari astăzi sunt, ori, dacă ar mai trăi, ar fi conservatori ; e dar o foarte mare deosebire între liberalii de atunci şi liberalii de acum. Alăturea cu Misail, Pătârlăgeanu, Holban, P. Ghica, etc., Bălcescu, Câmpineanu ori E. Rădulescu niciodată nu s'ar fi luptat.
 Liberalii de odinioară voiau nişte lucruri, care poate că nu se potriveau cu starea în care se afla societatea română; din nenorocire s'au vârât însă printre dânşii nişte oameni, cari nu erau deopotrivă cu dânşii, oameni, cari voiau nişte lucruri, ce nu se potrivesc cu starea niciuneia din societăţile organizate de pe faţa pământului. Chiar la anul 1848 era o foarte mare deosebire între aceşti oameni şi adevăraţii liberali şi N. Bălcescu încă atunci numea pe conliberalul sau C. A. Rosetti, un trădător (vezi I. E. Rădulescu). Dacă nu ar fi fost însă acei liberali nobili, cari astăzi sunt ori ar fi conservatori, niciodată liberalii de astăzi nu  ar fi ajuns a se răsfăţa în viaţa noastră publică ; I. C. Brătianu şi C. A. Rosetti numai la umbra unor nume adorate au putut să-şi facă meseria lor de samsari politici. Liberalii de astăzi au luat însă o moştenire, la care nu au nici un drept.
 Dorinţa acestor liberali era de a da ţării o organizaţie, în virtutea căreia puterea publică poate să atârne mai ales de ciocoi şi de târgoveţi, şi graţie sprijinirii ce li s'a dat din partea oamenilor cu greutate la anul 1866, această dorinţă li s'a împlinit. Mai este însă un lucru la mijloc. În o ţară atât de liberală ca România, foarte lesne s'ar putea întâmpla ca « naţiunea suverană » să-şi dea seama despre ceea ce face şi să le dea liberalilor bani de drum. Contra acestei eventualităţi triste nu este decât un singur leac, ura personală, şi dl. C. A. Rosetti, ca un eminent bărbat politic, îşi dă toată silinţa spre a deştepta în ţară acest sentiment binefăcător. Şi dl. C. A. Rosetti a izbutit: în adevăr, astăzi cei mai mulţi din aceia cari susţin guvernul liberal, îl susţin numai fiindcă urăsc pe conservatori, se tem de ei, ori fiindcă ar trebui să-şi sacrifice interesele personale, susţinând pe conservatori.
 Dl. C. A. Rosetti e dar foarte aproape de adevăr, când zice, că cele două partide sunt două cete vrăjmaşe şi că partidul conservator este o Plevnă internă. Este foarte aproape de adevăr, deoarecc ştie, că însuşi lucrează zi şi noapte spre a produce acest rezultat. Îndată ce ar înceta ura şi frica, îndată ce interesele particulare nu ar fi angajate în luptele politice, dl. C. A. Rosetti ar trebui să se ducă de unde a venit. Dar toate lucrurile au rostul lor. Mai nainte ori mai târziu ura şi frica vor trebui să înceteze şi atunci, de voie de nevoie, aceia cari îşi au interesele angajate în operaţiile firmei liberale vor începe să ţipe mai amarnic. Nimeni cu minciuna nu poate duce foarte departe şi încetul cu încetul lumea îşi aduce aminte de starea în care se afla ţara pe când era guvernată de oameni capabili şi cumpătaţi, o compară cu cea de astăzi, şi la urma urmelor faţă cu adevărul chiar şi ura va trebui să-şi piarză puterea. Frică? frica, neîntemeiată fiind, va trebui să înceteze cât mai curând. Atunci apoi, dl. C. A. Rosetti a pierdut jocul.
20. "Naţionali-liberali" de I.L. Caragiale - Jul 23, 2013 5:56:00 PM

 Avem şi noi un partid, care se numeşte « naţional liberal ». Şi este bine să-l avem, fiindcă o ţară cum se cade trebuie să aibă cel puţin un partid „naţional” şi cel puţin un partid „liberal”. Ce e drept, noi nu ne putem făli cu un partid „naţional”, nici cu unul „liberal”, noi suntem o ţară mai mult decât cumsecade şi avem un partid « naţional-liberal ».
 Pentru ce tocmai « naţional- liberal »? Fără îndoială oamenii ce alcătuiesc acest partid sunt liberali; acest merit, aceasta virtute, această calitate patriotică nimeni nu li-o poate disputa. Da, liberali sunt din creştet până în călcâie, liberali însă în înţelesul cuvântului românesc.
 Căci în zadar ! cu minciuna nu o ducem departe şi orice cuvânt am rosti, mai nainte ori mai târziu ajungem a înţelege numai adevărul. „Tiran” era odinioară o numire ce onora pe acela care o purta ; „demagog” era odinioară un titlu la respectul concetăţenilor ; „liberal” era odinioară un cuvânt plin de farmec: astăzi a fi „liberal” este o virtute foarte problematică. De la anul 1848 până în zilele noastre liberalii au isbutit a discredita liberalismul, acesta e meritul pentru care trebuie să le fim recunoscători, deoarece, cu ajutorul bunului Dumnezeu, nu mai avem nevoie decât de câţiva ani, pentru ca nimeni să nu mai fie dispus a trece de „liberal”.
 Cum rămâne însă cu „naţionalitatea” acestor „liberali”? Încă din vreme trebuie să ne îngrădim, pentru ca nu cumva „ liberalii” să discrediteze şi naţionalismul, cum au discreditat liberalismul. Să ne larnurim dar, pentru ce aceşti liberali nu se mulţumesc de a fi liberali, ci caută să mai fie totodată şi „naţionali”.
 Îndată ce auzim vorbindu-se de « nationali-liberali », trebuie neapărat să presupunem că acest partid nu e decât fracţiunea liberală a unui mare partid naţional, ori fracţiunea naţională a unui mare partid liberal. E adevărat ceea ce presupune numirea « naţional-liberal »? Există în ţara aceasta un partid liberal care nu este şi nu pretinde a fi naţional? ori există un partid naţional, care nu este şi nu pretinde a fi liberal? Nu!
 Toate partidele liberale din România pretind a fi totodată şi naţionale: iară din partidul naţional, ce nu pretinde a fi liberal, « liberalii noștri-naţionali » nu potface parte. Pentru ce dar acest partid crede de cuviinţă a se numi « naţional-liberal »?  Fără îndoială fiindcă voieşte să arate că se deosebeşte atât de partidul « naţional-conservator », cât şi de celelalte fracţiuni mai puţin naţionale ale partidului liberal. Alt înţeles numirea « naţional-liberal » nu poate avea. Trebuie deci, ca noi, « naţionalii-conservatori », să ne întrebăm, dacă rivalii noştri liberali în adevăr sunt naţionali? dacă ei, prin activitatea lor, au dovedit că sunt vrednici de a împărţi cu noi numirea de partid naţional?
 Care sunt faptele, prin care aceşti oameni au dovedit că ţiu de naţionalitatea romană? prin ce au dovedit, că scopul lor este de a face ca desvoltarea noastră să fie potrivită cu firea particulară şi tradiţiunile poporului român? Pentru ca cineva să se poată pretinde naţional-român,  trebuie să fi dovedit că a ieşit din mijlocul poporului român, că este pătruns de adevăratele trebuinţe şi cunoaşte adevărata fire, obiceiurile şi deprinderile, întreaga viaţă a acestui popor şi să fi dovedit că totdeauna, în lucrarea sa politică, ţine seama de aceste elemente: ne-au dat liberalii-naţionali dovadă despre toate aceste !?
 Slavă Domnului! nu suntem nici noi cu totul uituci. Ne aducem foarte bine aminte, că mai ales dânşii au înlocuit limba românească cu acel talmeş-balmeş de păsărească, de care nici până în ziua de astăzi n'am isbutit a scăpa literatura română. De asemenea printr’înșii ori în urma stăruinţelor lor necumpătate, s'a împovărat ţara cu o mulţime de legi şi o mulţime de aşezăminte, care nu au deloc a face cu trebuinţele, deprinderile, tradiţiunile, nu au nimic a face cu firea poporului român. În sfârşit, aceşti liberali sunt elementul care a împins ţara spre o desvoltare cu desăvârşire nenaţională şi astfel ne-a adus la zăpăceala în care ne aflăm.
 Cu toate acestea el se numeşte «  naţional-liberal ». Să nu fim naivi! Tocmai pentru aceea, tocmai simţind, ca în viaţa lor nu au făcut nimic naţional, tocmai simţind că nu cunosc pe poporul român şi nu sunt capabili de o lucrare în adevăr naţională, tocmai fiindcă nu se simt a fi naţionali, aceşti oameni se numesc aşa. Cuvântul « naţional » este cuvântul de reclamă în firma partidului «  national- liberal ». Liberali sunt şi numai liberali; şi vrednici sunt de a fi numiţi liberali, chiar liberali în înţelesul pe care activitatea lor l-a dat acestui cuvânt!
21. "Duhurile necurate" de George Cosbuc - Jul 21, 2013 6:13:00 AM

 Să intrăm acum printre duhurile necurate, să le luăm şi pe ele la refenea. Fă-ţi cruce, creştine, că în mare tabără ne băgăm. Să nu-ţi fie frică, sunt multe, dar proaste de dau în gropi. Uite ielele, pot sbura peste mări şi ţări, dar cu un fir de iarbă ori cu un fir de lână roşie le tai toată puterea sburării şi le ţii pe loc. Apoi ce putere e asta ? Strigoii ies din morminte, sug inimi de oameni şi eu cred că pot răsturna şi munţi, dar tot tu eşti mai tare, căci cu un fir de usturoi descântat îi alungi afară din lume. Şi iarăşi te întreb, ce putere e asta la strigoi ? Rusaliile umflă oameni, nu le pot sta împotrivă toate oștile împărăteşti din lume, dar tu cu o crenguţă de pelin le faci să intre de frică pe sub toate pietrele. Spune-mi şi aici, ce putere au Rusaliile acestea ? Ce putere au toate vrăjile şi fermecătoriile babei cea cu guşă, dacă baba cea cu cocoaşă le poate desface cât ai bate din palme ?
 Mi-am bătut şi eu capul ca să ştiu de la oameni, cam ce lighioane or fi duhurile acestea. Şi să vezi comedie ca asta ! Despre duhurile necurate se spun atâtea şi atâtea şi aşa de încurcate, că-ţi vine să le laşi acolo unde or fi. Nu se potriveşte sat cu sat. Ia spuneţi-mi voi, ce sunt moroii şi eu am să vă spun ce e laptele de pasere ! Unii spun că moroi se fac copiii cari mor nebotezaţi şi că plâng noaptea pe la ferestre. Ba să mă ierţi, strigă unul dintr’altă parte de ţară, moroi se fac oamenii cărora nu le-a cetit bine popa la îngropăciune şi vin şi mănâncă inimile rudelor mai de aproape. Aş! ştii şi tu cât măgarul morarului, zice unul dintr'alt judeţ, moroii se fac altfel, se fac din oameni moroi peste care a trecut un câine ori o pisică. Nici tu nu ştii nimic, măi nene, zice altul : Moroii se fac din babe cari au făcut tovărăşie cu dracul. Altul de colo zice că moroii se fac din oameni născuţi printre tufe, celălalt că din oameni tare păcătoşi. Poftim, de la copiii nevinovaţi fără botez am ajuns la babe îndrăcite ! Bine, oameni, dar vorba e, ce vor fi fiind moroii ăştia, că voi îmi spuneţi de ei într'o mie de feluri. Apoi nici nu ştiţi ce meşteşug au ei prin lume. Că sug inima ? asta spuneţi că o fac şi strigoii şi strigele cari iau inimile de copii şi pun în loc paie, ba o face şi zmeul când vă bântuieşte. Haida de, numai voi cu minciunile voastre, şi eu să nu sar cu minciuna mea : inimile le sug vârcolacii, zic eu, măcar că un prieten mă trage de mânecă să spui că pricolicii. Na, cine-o ştie şi altfel, să ne-o spuie, căci o să încapă şi a lui în traistă.
 Acum, pe toate aceste duhuri cari sug inimi eu le fac o oaste şi le pui de către răsărit. De către apus am alta, cu alt steag şi cu alte meșteșuguri oastea duhurilor cari pocesc. Aici sunt ielele cu nesfârşitele lor nume, Vântoase, Şoimane, Albe, Frumuşele, Bune, Milostive, Miluite, apoi surorile lor Joimăriţele şi Rusaliile şi apoi şiragul lor de rubedenii, Potca, Frigura, Sainca, Caii Sân-Toaderilor. Dar cine să le mai ştie pe toate ! Şi au tată pe Tartorul din baltă şi mamă pe Mama-pădurii şi toate se învârtesc şi trăiesc deavalma în mintea bietului român !
 De râs, e de râs, creştine al meu, dar şi de plâns este. E de râs, că-ţi umpli capul cu atâtea nebunii goale, născocite de spaima şi neştiinţa ta. Că tu crezând că toate acestea sunt fiinţe vii, aievea, şi că n'au alta de lucru decât să-ţi facă ţie rău, tu eşti vecinic speriat şi îngrozit şi cauţi să te aperi de ele. Apoi ce ai zice de un om, care în mijlocul drumului ar da cu ciomagul în dreapta şi în stânga, acum ar străpunge cu cuţitul în vânt, acum ar scuipa în sân, acum ar scuipa peste cap, acum ar mătura drumul cu o mătură, acum ar alerga cu brăcinarul să prindă soarele, acum ar ameninţa cu toporul ca şi când l'ar ţinea sub nasul cuiva nevăzut şi s'ar da peste cap şi-ar mânca ţărână şi s'ar unge cu noroi şi cu balega şi-ar bolborosi vorbe rupte şi-ar căsca şi iarăşi ar pune mâna pe ciomag şi ar striga: hai fugiţi, Ielelor, în lături Zmeule, dă-te încolo Moroiule, stai că-ţi dau eu ţie, Potco, nu mă strângeţi, Rusaliilor, aoleo mă omoară Striga! Spuneţi, voi ce aţi zice de un om ca acesta ? Că e nebun de-a binele, bietul. Stai, măi omule, că sunt numai năluciri. Apoi aşa ca nebunul acesta faceţi voi toţi, câţi aveţi credinţa în duhuri şi descântece. Căci toate câte le-am spus le faceţi aieve, ori le face baba în locul vostru când descântă cu mătura, cu frigarea, cu ţărâna de la mormânt, cu toate oblojelile murdare. Le faceţi şi pe acestea şi pe altele nenumărate, ca să vă apăraţi ca nebunul din drum de duhuri închipuite şi de boale trimise. Şi e păcat de Dumnezeu că vă pierdeţi şi vremea şi mintea de om cu lucruri de acestea.
 Îmi vin acum în minte Stafiile, dar pe ele le las nejudecate, pentru că ştiu că mulţi dintre voi râd de cei ce să tem de stafii. Cei cu minte ştiu că stafii nu văd decât fricoşii şi bolnavii. Cu cât e mai fricos omul, cu atâta şi stafiile sunt mai multe, dar de cel curajos nu se apropie. Apoi de ce nu? S'or fi temând de el? Nu, ci pentru că nu se teme omul de ele ; pentru că ele nu sunt aieve, ci tot aşa ca buiguielile celui ce are friguri, sunt numai vedenii ale spaimei şi ale boalei, ca şi nălucirile calului sperios. De aceea te aperi lesne de ele, cu usturoi, cu pelin, cu tămâie descântată.
 Lucrul e lesne de înţeles. Adevăratul om curajos n'are nevoie nici de usturoi nici de nimic ca să fugă stafiile de el, dar cel fricos mai prinde curaj când ştie că are la el lucruri descântate şi biruieşte spaima şi biruind-o pe ea, fireşte că stafiiile nu s'apropie. Asta, la adică, e tocmai pe tocmai povestea cu ţiganul când trecea prin pădure şi suna frunza. Ţi-e frică ţie, ciocanule? Mie nu, zicea ciocanul din traistă. Apoi nici mie nu, răspundea ţiganul. Apoi iarăşi: Dar ţie, pilă..? Dar ţie barosule ? el întreba, el răspundea şi-şi făcea curaj, şi lupii, de cari se temea ţiganul n'au venit, că l-au apărat ciocanul şi barosul.
 Dar pe cel de tot fricos şi plin de spaime nu-l apără nimic, fiindcă spaima lui e fără leac. Şi'n spaimă i se năzăreşte cine ştie ce şi dacă e bun de gură face din ţânţar armăsar şi ca să-şi micşoreze ruşinea, şi ca să înlăture batjocura altora. Şi aşa el sperie un sat, căci orice fricos găseşte pe alţii şi mai fricoşi decât el, şi minciuna e mai iute crezută decât adevărul. Da’ unde nu văd fricoşii stafii! Negreşit, mai curând prin locuri cari îţi fac spaimă prin pustietatea lor, prin păduri, prin ruine, prin case părăsite. Le văd ei şi pe drumuri umblate. Ba, să ne ierte Dumnezeu, de cimitire n'aș mai zice nimic, că sunt oameni cari n'ar trece pentru lumea toată prin ele noaptea, dar ce să zici de creştinul care n'ar intra noaptea în biserică nici mort, căci e dracul în biserică! Nu-ţi crăpi obrazul de ruşine, să crezi că la altarul lui Dumnezeu se cuibăreşte diavolul? Crezi că el fuge de o cruce ce o faci cu limba pe cerul gurii, fuge de o fărâmătură de tămâie descântată, şi de atâtea icoane sfinte din biserici, de atâtea cruci, de sfântul pahar cu trupul lui Cristos nici nu-i pasă.
 De ce numai făptura aleasă a lui Dumnezeu, numai omul vede stafii ? Căci dacă sunt în trup aieve, de ce nu le văd şi animalele, caii, boii, câinii, păsările ? Ştiu că mincinoşii şi fricoşii spun câte nerozii, că le văd şi caii şi câinii. De cai să-i lăsăm într'ale lor, căci între animalele de casă sunt cele cari îşi fac mai lesne spaime. Câinii visează mult şi se pomenesc lătrând în somn. Dar că ei aud cântând ielele, ori simt Strigoiul şi că fug urlând şi tremurând pe după casă, astea sunt poveşti curate, care se spun la fel de sute de ani şi la toate neamurile, fără schimbare, cum ai spune povestea cu cocoşul roşu.
Dar atunci ce Dumnezeu o fi cu ielele şi cu toată oastea de duhuri cari pocesc, şi ce cu Moroii şi oastea ceealaltă care suge inimi ? De ce vorbesc oamenii de ele, de când e lumea? Şi numai spaima şi prostia face că le văd o seamă de oameni ? ori e numai minciună? Şi una şi alta, oameni buni. Dar pe lângă ele mai e una: boala. Cel ce are năduf (astmă) visează că urcă pe munţi grei. Când în somn te cuprinde fumul în bordei visezi că te strânge cineva de gât, ori îţi astupă gura şi nasul să nu poţi răsufla. Când ţi se aşează o pisică pe piept, visezi că vine cineva şi-ţi pune pe piept o piatră de moară. Când te izbeşti în somn cu piciorul de ceva ascuţit, durerea face să visezi că tocmai te muşcă un şarpe în locul acela. Pilde de acestea veţi fi ştiind fiecare, din lucru întâmplat. Eu ştiu că odată în somn mi-a pus frate-meu mâna rece pe piept şi eu am sărit ţipând, că mi s'a părut că venise un cerb cu un şarpe în gură şi mi-a pus şarpele rece drept pe inimă. Sunt pricini fireşti, omule, şi visul ţi le arată cum îi este dat visului să ţi le arate. Că mulţi or fi văzând aşa în vis iele cari le înstrâmbă gâtul, ori strigoi care le sug sângele, asta e lucru uşor de priceput. Şi un lucru să vă rămâie limpede în cap, că întâi e durerea ori boala, apoi e visul cu vedenii rele. Ca în pildele spuse, întâi e fumul şi apoi vrăşmaşul care-ţi astupă gura, întâi lovirea la picior, apoi şarpele care te muşcă. Încă o dată: boala aduce visul, dar nu visul aduce boala.
 Şi acum, asta e adevărat, că bolnavii de inimă au să viseze că le suge cineva inima. Fie ce-o fi, om, câine, lup, pisică, şarpe, ori altă cine ştie ce gură. Iar dacă tu, bolnavule, auzi pe alţii vorbind de moroi, o să crezi că într-adevăr e un moroi, ori strigoi, ori cum păcatele îl numeşti, durerea simţită prin somn şi pe care ţi-o arată trupul printr'o vedenie a visului. Prin satele unde credeţi că moroii vin în chip de câine, bolnavul va visa un câine ; pe unde credeţi că e striga-fluture, bolnavul va visa că-l suge un fluture mare. Aşa cum auziţi de la alţii. Dar să crezi tu că durerea ta - hai să-i zicem moroiul tău - e fiinţă vie, că o poţi alunga cu descântece să nu mai dea pe la tine, asta o crezi tu şi rău faci, căci moroiul nu te crede. Trebuie să mergi cu el la doctor. Dacă de foame multă, visezi că-ţi suge cineva maţele - fie şi asta tot moroi – ce crezi tu că cu descântece o alungi ? Da’ nici câinele nu te crede !
 Sunt multe boale cari îţi aduc visuri cu sugerea inimii. Vorba vine aşa, cu sugere şi cu inimă, căci bolnavii când îi întrebi nu ştiu să răspundă lămurit, ci aşa că li se pare că-i suge, că-i stoarce, că-i apasă, că-i strânge la inimă, la stomac, la splină. Toate astea arată o stare bolnăvicioasă ori a uneia singure dintre maruntaie, ori o boală a întregului trup. Doctorii le ştiu bine toate boalele acestea, pe vită şi pe sămânţă şi ştiu să le vindece lesne şi de multe ori cu puţină bătaie de cap, cum e şi cu acel vestit Sburator, care bântuie nevestele şi fetele. Că tâlharul ăsta de duh ce vine în chip de flăcău, tot numai flăcău şi frumos, pe coşul vetrei, e adus şi el de vr'o boală numai a femeilor, dar e adus adesea ori şi de stomacul încărcat cu mâncări nemistuite, aşa că de Sburator sufăr mult femeile prea din cale afară mâncăcioase. Stomacul îndopat, (şi apoi după ce a intrat răul în el, şi când e gol) aduce şi bărbaţilor visuri cu bântuielile Zmeului, care le apasă stomacul. Vezi unde e pricină firească şi unde o căutaţi voi cu ochii închişi !
 Astea toate sunt în vis. De aceea toate duhurile acestea umblă numai noaptea, cum credeţi voi. Oho! îmi zicea odată un ţăran, o fi noaptea, dar ce-mi spui d-ta că în vis ? Eşti cu ochii deschişi şi-l vezi aievea, cum te văd. Să fie şi aşa, am zis eu, dar îţi aduci aminte cum îţi certai nevasta ieri ? O făceai nebleagă, că doarme de-a'n-picioarele. Apoi vezi, bolnavului ori i se pare numai că nu visează, ori doarme şi el de-a'n-picioarele. Şi parcă numai un om visează cu ochii deschişi ! Şi cum ai friguri nu te uiţi în pod şi tot buiguiești ? Şi apoi sunt visuri câteodată aşa de limpezi şi de tari, că după ce te-ai deşteptat eşti tot cu visul în tine şi nu te poţi dumiri că ar fi fost numai vis.
Poate acum gândeşte unul să zică : Toate bune, dar de ce până la vis am fost sănătos şi de la vis, de la cel dintai, mi-a venit boala şi de-a doua zi am simţit-o şi-am avut-o. N'a fost necuratul în vis şi mi-a adus boala? Nu, omule, nu. Vei fi simţit tu poate semnele boalei şi mai înainte, ziua, dar cu trebile de peste zi nu le-ai băgat în seamă ori nu ţi s'au părut cu îngrijorare. Iar atunci, când ai visat întâi, ţi se înteţise boala şi s'a dat pe faţă. Că apoi după asta ai simţit-o şi ai avut-o, e lucru firesc; ca izvorul: cât a stat sub pământ a fost ascuns, când a ieşit la faţa pământului a început să curgă şi de-atunci el curge.
Mare pozna fac duhurile acestea cari sug, că nu se mulţămesc numai cu un om, cum se mulţumesc celelalte cari pocesc. Când vine moroiul şi duce un copil, apoi rând pe rând tot duce câte unul, până ce goleşte satul. Iar strigoiul când duce un om mare, apoi omoară pe rând pe toate rudele cele de mai deaproape. Crezi tu, omule, o putere ca asta la lighioanele de moroi? Eu o cred, că văz că şi holera şi ciuma tot aşa face. Tot aşa face şi râia, că întâi o are unul şi umple pe toţi. Voi ştiţi bine, ca râia se ia de la om la om, ştiţi şi de căscat că se duce de la unul la altul, ştiţi şi de un om cu voie bună că poate împrăştia voia bună la toţi de pe lângă el. Dar de boale rele ce trec de la om la om, de asta nu prea ştiţi. Boala de Cel-perit ne-a mai deschis ochii să pricepem ce e molipsirea. Dar la alte boale n'o pricepeţi, căci nu va lasă scârbele de moroi.
 Că, uite, oameni buni, singuri voi v'aduceti moroiul în casă, singuri îl căutaţi, îi deschideţi uşile larg şi-l poftiţi cu alai în casă. Cum, Doamne fereşte, strigaţi voi. Dumnezeu fereşte, e adevărat, dar numai când te fereşti şi tu. Şi te poţi feri, creştine, dar nu vrei să-ţi luminezi capul şi te lipeşti cu sufletul întreg tot de nălucirile tale. De la un copil bolnav de gâlci se poate îmbolnăvi un sat întreg. Doctorii vă spun să despărţiţi pe bolnav de cei sănătoşi; învăţătorul închide şcoala ca să nu ia de la un şcolar ceialalţi molima, cum ştiu că voi, în strâmtele voastre case, n'aveţi cum despărţi pe bolnav. Dar nu vreţi să ştiţi de nebuniile doctorului, cum ziceţi voi şi nu ocoliţi boala. Mamele cu copii sănătoşi vin să vadă pe cel bolnav, îi lasa să-l sărute. Sămânţa boalei molipsitoare e ascunsă şi în scuipatul celui bolnav şi în sufletul gurii lui, şi în ce scoate afară, şi în hainele pe care doarme şi în toată odaia în care zace. Iar copiii sănătoşi intră la bolnav şi iau boala. Ba după ce moare, mamă-sa împarte de pomană camașuile lui la feluriţi copii sănătoşi, dă straiele pe care a zăcut, ori culcă pe ele alţi copii ai ei. Şi aşa se umple de boală satul întreg. La pojarul cel mic o ştiţi cum merge, că se îmbolnăvesc pe rând toţi din casă ; noroc că e boală mai blândă şi numai rar mor copii de el. Dar la pojarul cel mare numit scarlatină acolo e gata moroiul ! Şi tot aşa la gâlcile cele rele, la angină, la strânsul cel mare sau la fălcăriţă. Tusea măgăreasca n'are moroi, căci rar mor copiii de ea. Dar miră-te, omule, cum au alungat doctorii pe cel mai îndrăcit moroi din lume, cum l'au scos la pensie fără descântece şi fără armăsar negru peste morminte şi fără fier roşu prin inimă. Eu zic de vărsat, că mai înainte vreme era cea mai primejdioasă boală a copiilor, şi când murea unul apoi mureau după el mai toţi din sat şi dintr'alte sate. Acum moroiul vărsatului, adică puterea de molipsire a lui, a scăzut de n'a mai rămas, de când doctorii altuiesc copiii şi fac să nu se poate lega de ei vărsatul. Vrei nu vrei, azi e lege de la stăpânire, să altuim toţi copiii din ţară, ca să abatem vărsatul şi să fugărim moroiul.
 Asta pentru copii. Oamenilor mari le suge inima strigoiul ori altă dihanie ca el. Tot cu boale infecţioase, molipsitoare, are de lucru şi spurcatul acesta, că de aceea se spune pretutindeni că el omoară întâi pe rudele de aproape. Mai de mult, când nu ştiau oamenii să-şi dea seama care e taina ofticei, şi mai ales a celei fulgerătoare - galopantă cum i se zice, că parcă ar veni în galop - credea lumea că un mort de oftică cheamă în groapă şi pe ceilalţi ai familiei. Iar nepriceputa legătură între membrii aceleiaşi familii, în care se moştenea oftica, a dat naştere credinţei în strigoi. Strigoiul cel dintâi îşi sugea pe rudele cele mai de aproape, căci acestea erau ursite de boala să moară mai întâi şi pentru că aveau acelaşi rău părintesc şi pentru că trăiau împreună şi s'au molipsit. Apoi fiecare mort se făcea strigoi pentru alţii. Asta se poate înţelege mai bine cu boalele lumeşti, că omul bolnav de ele dă boala mai întâi celor mai de aproape, şi aceştia o dau altora.
 Că strigoiul suge pe cei vii, asta e deoparte închipuirea şi visul acestora, iar de alta e tălmăcirea slăbiciunii ofticoşilor care creşte din zi în zi. Apoi, au băgat oamenii de seamă că unor morţi le cresc unghiile şi părul, în coşciug, în groapă, şi faţa lor capătă o culoare roşie, un lucru care nu e deloc de mirare. Apoi de aici ţine-te ! Li se potrivea asta cu cealaltă şi-au făcut din ele una: aceştia sunt cei ce sug pe cei vii, strigoi cari îşi ţin viaţa şi se îngraşă cu sângele supţilor. Apoi de aici năluciri şi minciuni şi tălmăciri, că strigoii aceştia, ca să poată suge, trebuie să fie vii şi să iasă noaptea din mormânt. Că i-ar fi şi găsit în coşciug culcaţi pe o mână, ori zăcând, că aveau sânge proaspăt în gură, că mormăie mereu şi altele câte le năluceşte închipuirea când o îmbeţi puţintel !
Ca să scape satul de moarte, oamenii caută strigoiul şi-l omoară. Mare lucru şi de mirare e de ce nu-l prind noaptea, când e prin case? Îl caută în groapă şi ori îi înfig un cuţit ori un par ori o frigare prin inimă ori îl scot şi-l ard. Astăzi nu dă voie poliţia să umblaţi, creştinilor, după strigoi prin cimitire, şi vă pofteşte să vă vedeţi de treabă că tot aşa nu sunt strigoi în morminte cum nu e nici dracul în maşina care duce trenul. Povestea cu fierul prin inimă e ca şi cu acul ori frigarea descântătoarelor înfipt în turta din vatră: cum străpungi tu strigoiule inima celor vii, aşa ţi-o străpungem noi ţie. Iar povestea cu arderea în foc a strigoiului ne-a rămas de la cei vechi, de când un prea înţelept doctor a scăpat de ciumă un vestit oraş din ţara grecească arzând pe foc mare ciumaţii şi hainele şi aşternuturile lor şi aşa a stârpit sămânţa boalei. Şi astăzi doctorii cer să ardem, cât ne e cu putinţă, hainele şi aşternuturile pe care au zăcut, fie ofticoşii, fie altfel de bolnavi de orice molimă iute. Căci numai focul stinge boala de tot şi spală pe deplin. Arderea asta a rămas în lume aşa ca o amintire, ca o poveste. Acum aşa e de tălmăcit astăzi acest lucru că noi am luat povestea cu strigoii de la alte neamuri, şi că lumea a bănuit că omul la care s'a arătat molima mai întâi e un cuib de spurcăciune de unde s'a întins răul boalei şi de aceea l-au ars. Şi pe el şi pe cei ce s'au îmbolnăvit după el, i-au ars ca să taie calea răului. Căci molimile se arată într'unul sau în doi la început, cum o ştiţi cu boalele din sat ale copiilor, ori cum e cu holera ori cu ciuma, că auzi numai că a murit bunăoară unul la Galaţi şi apoi de aici se întinde încoace, se întinde încolo până ce poate să cuprindă o ţară întreagă de la un capăt la altul.
 Negreşit, creştine drag, că multe stau în puterea lui Dumnezeu. Iar molime ca holera şi ciuma vin aşa de cu mânie şi aşa de iute, că nu te poţi feri de ele, ca de vânturile mari. Dar tot aşa venea mai înainte vreme şi vărsatul şi lingoarea şi acum ele şi-au pierdut din putere de când ştim unde le stă sămânţa şi ne ferim de ea. Apoi aşa e cu toate boalele molipsitoare, pe care voi credeţi că vin din moroi şi strigoi şi din alte duhuri necurate. Ne putem feri de ele, dacă nu întru toate, dar măcar atât cât ne povăţuieşte mintea. Şi holerei i-am putea pune piedici să nu înainteze, dacă cu toţii, şi cei de la oraşe şi cei de la sate ne-am încrede cu drag în spusele doctorilor şi ne-ar intra odată în cap învăţăturile igienei, cum să ne păzim de boale. Nu cu baiere şi cu descântece, nu cu căpăţâni de cal alb în parii gardului, nu cu roţi de car pe acoperiş pentru iele, nu, oameni buni, ci cu pază bună şi cu minte de bărbat. Să nu ne mai lăsăm acasă capul şi să împrumutam pe al babelor, şi să nu mai judecăm tot de sub obroc ca cei de mai demult, căci ei multe nu le ştiau limpede şi nici nu erau pe atunci atâtea în lume. Cum se ia boala de la unul la altul o vedeţi la Cel-perit (frenţie, sifilis) acum judecaţi şi voi: ce babe şi ce descântece poate păzi pe om să nu capete boala asta, când nu se păzeşte singur ? Gândiţi-vă şi la dorul de gură al vitelor (febra aftoasă) cum se ia boala şi cum îi poţi tăia drumul. Ca să nu dăinuiască boala, acum la un gospodar acum la altul, ci să scape toţi odată de molimă, veterinarii prin molipsire îmbolnăvesc dintr'odată toate vitele din sat. Asta o vedeţi, şi gândesc că o să vi se deschidă odată ochii, că molipsirea face molimele şi că tăierea drumului ei stinge boala. Stăpânirea, ce e dreptul, vă deschide ochii cu jandarmii şi nu vă lasă să treceţi vite dintr'un sat cu boală într’altul fără boală. Asta ar trebui, oameni buni, s'o pricepem noi şi fără jandarmi, nu numai la boala asta, ci la toate boalele din sat.
 Acum, ce să vă spun de iele şi de Rusalii. Toate boalele pe cari le aruncaţi în spatele acestor iele vin din răceală, din umezeala, din ceaţă, din vânturi reci. Fiindcă boala nu ne vine numaidecât, ci după o vreme, voi nu vă dumiriţi şi credeţi că ori v'a apucat din senin, ori v'au lovit ielele. Apoi, că umblă vorba, cum că unii le-au văzut, ori le-au auzit cântând pe sus, lucrul acesta se tălmăceşte şi cu vedeniile ce le poate avea bolnaul. Vâjâitul urechilor, când eşti bolnav şi ai visurile boalei, ţi se poate părea şi sunet de moară şi uruit de căruţă şi sunet de cobză şi cântec dulce de gură. Cine poate s'audă ielele cântând ? Numai bolnavul. Dar intai e bolnav, şi apoi  aude ; nu întors, să le audă întâi şi apoi să-i vie boala. Şi tot aşa e şi lucrul că unii le văd, tot din buiguială, din aiurare, din friguri, din vis, din cele ce sunt la începutul boalei. Fireşte, că pe lângă acestea vine minciuna, fie a puţinteilor la minte cari se pomenesc vorbind, fie a celor ce mint cu gândul că să sperie, ori să-şi bată joc, ori să se mândrească prin sat ca ei le-au văzut şi că ştiu mai multe decât alţii. Apoi alţii spun şi poate cred, numai că au auzit de mici copii lucrurile acestea şi cum le-au cumpărat aşa le vând.
 Boale din iele se numesc toate reumatismele şi înţepenirile. Să-ţi dau câteva pilde. Iarna se face horă în sat, undeva, într-o încăpere strâmtă. E multă lume şi toată înfierbântată de joc. Fetele au răul obicei să fie subţirel îmbrăcate şi nici nu-şi aduc haine mai groase cu ele, de ruşinea flăcăilor. E şi asta o nebunie, că fetele bunăoară umblă desculţe prin zăpadă ca să s'arate că sunt voinice, şi vin la horă fără haine groase. Înfierbântată cum e de joc, o fată iese să se răcorească în aerul rece de afară. Nu simte acum nimic, dar peste vr'o câteva zile o apucă junghiuri, poate o aprindere de plămâni, poate boala cuţitelor, şi ea cu toate rudele ei, în loc să caute pricina în răceala din seara cu jocul, se plânge de iele şi aleargă la babe meştere, ori crede că boala i-a fost făcută pe ursită. Dacă se alege numai cu dureri de masele, ori de urechi, ori între coaste, ferice de ea că a scăpat cu atâta. Nu toţi oamenii sunt la fel de tari din născare, şi mare rău e ca şi fetele slăbuţe de felul lor se ţin în rând cu cele voinice, la fel de dezbrăcate şi vrând să facă gerului în ciudă tot la fel cu cele voinice. Apoi, tot cam acestea îşi fac singure de petrecanie. De altfel, comedia asta e de râs, cum fetele cele urâte vreau să întreacă în vitejii de acestea pe cele frumoase, ca să le poată batjocori că sunt papă-lapte şi se tem de frig ca babele. Iar cele slabe se iau la întrecere cu cele voinice şi aşa intră tartorul în toate spre răul lor.
 Dar este un drac şi mai mare. Câte răceli nu intră în fete şi în neveste în nopţile când îşi fac pe dragoste şi farmece, la Anul-Nou, la Bobotează şi la Sf. Gheorghe, când numără parii şi fac vrăji la tăietor şi numără stelele-logostele ca să-şi afle ursitul. Toate aceste farmece le fac în gerul iernii, noaptea, desbrăcate până la cămaşe, ba chiar şi despuiate de tot, de le clănţănesc dinţii ca la berze şi tremură învineţite de frig. Ce te miri, apoi române, că le lovesc ielele şi că se plâng de dureri prin oase şi la încheieturi şi că le ajung cuţitele ? Nevestele nu-şi prea fac pe dragoste, e adevărat, afară de cele ce-şi pierd mintea după ibovnici, dar multe dintre ele poartă boala ielelor în oase de pe când erau fete şi-şi făceau vrăjile lor. Acum vezi că la toate acestea nu închipuitele iele sunt de vină, ci singură prostia femeilor.
 Astea pentru femei. Bărbatul e dus cu carul, e pe drumuri, e pe câmp. Unde înnoptează, acolo doarme, şi eu de multe ori m'am mirat că în loc să doarmă în car ori, dacă vrea pe pământ, să-şi aştearnă sub el fân când are, el se culcă sub car pe pământul gol. Nici căpătâi n'are, nici învălitoare. Pământul umed şi rece, şi răcoarea nopţii îi bagă reumatisme în oase. Capul mai jos decât trupul îi tulbură cuvenitul umblet al sângelui, aşa că se scoală românul cu gâtul ţapăn, cu grozave dureri de cap, cu o mână amorţită, cu vreo durere cu junghiuri în urechi, răguşit şi de multe ori chiar fără de grai şi cu toate oasele străpunse. Când se scoală, dă vina pe iele, că s'a culcat ori în loc rău pe unde aveau drumul ielele, ori că s'a culcat în ceas rău. Unele ştie şi el că-i vin din frig, dar lipsa graiului şi durerile de cap cine să le-aducă ? Numai ielele! şi apoi se întâmplă ca omul să nu simtă durerile a doua zi; le simte mai după o vreme şi poate că tocmai pe un timp când n'a ieşit de acasă şi a stat liniştit la căldură şi atunci se miră năuc de unde-i vin? Acum mai ales din iele, că au trecut astă noapte peste casă, ori că poate a călcat în vreo urmă rea sau dacă nu mai ştie alta, atunci e convins că i-au venit din senin. Din neştiinţa cea multă a românului, lui nu-i intră în cap că din senin şi fără pricină nu poate veni nici trăznet şi nici boală. Şi mare lucru e, că nu poate pricepe niciodată îndelungarea vremii, dintre pricina boalei şi ivirea ei. "Acum baţi omul, acum îl doare, zice el, şi ce îmi spune doctorul că asta e din răceală? Atunci şi atunci n'am răcit, căci nu mi-a fost nimic; că de răceam atunci, atunci m-aş fi şi îmbolnăvit". Că focul poate arde pe înfundate, zile întregi fără să-l bănuieşti, asta o poate pricepe, dar la boală nu.
 Tusea din Sfinte, după cât ştiu eu, sunt acele aprinderi de plămâni pe cari le capeţi când prea înfierbântat beai apă prea rece. De multe ori te ia repede şi te omoară căci junghiurile te prind numaidecât. Aici pricina şi boala sunt repede una după alta şi tot nu vede românul că nici din apa aceea n'au băut Sfintele, nici balele Necuratului n'au fost în ea, nici vrăşmaşul n'a vrăjit-o pe ursită. Nu, căci alţii o mie de oameni, neînfierbântaţi şi neplini de sudoare ca tine, ar fi putut s'o bea cât de mulţi şi nu le-ar fi fost nimic. Acum îţi ştiu eu răspunsul : poate că nu s'ar fi îmbolnăvit, zici tu, căci Sfintele au avut numai cu mine de lucru şi numai de mine s'au legat. S'au legat numai de tine, zic eu, căci numai tu erai înfierbântat, dar apa era pentru toţi aceeaşi apă, creştine.
 Sărăcia e, negreşit, bună prietenă cu ielele. Când vezi prin sate, târziu toamna pe ploi cu zăpadă, copii numai în cămaşă zdrenţuită şi desculţi, pe uliţă, nu mi-e de mirare că vă plângeţi atâta de boalele ielelor. Vai, de oasele lor! Răspundeţi că sunt învăţaţi aşa. Eu cred că ei acum să învaţă, numai că bieţii, ca şi măgarul ţiganului care aşa a fost de prost să piară tocmai când se învăţase să trăiască nemâncat. Cei mai tărişori şi din părinţi sănătoşi o mai scot la căpătâi, dar cei slabi şi rău hrăniţi se prăpădesc, ori ajung mai târziu ca vai de om, ologi şi strâmbi şi pociţi şi mai ştiu eu cum şi la toate ielele sunt de vină. Eu zic că şi sărăcia poartă pe om aşa golan şi-l dă pe mâna Măiestrelor, dar ierte-mă Dumnezeu, şi prostia românului. Sunt şi oameni cari ar putea să-şi poarte mai bine îmbrăcaţi copiii şi nu-i îmbrăca. Cresc ei şi aşa! Şi sunt şi de aceia cari fac lucrurile pe dos, apoi acestora cum să le zici? Eu nu m'am putut dumiri niciodată, ce obicei e acela pe care-l au ţăranii mai ales prin judeţul Roman, că umblă vara cu căciulă şi cu cojoc, iar iarna cu un suman subţire şi zdrenţuit de-a dreptul peste cămaşă şi numai în ismene? Apoi peste oameni aşa de cuminţi cum n'ar da ielele navală ?
 Dar au Zânele acestea alţi doi prietini şi mai buni, creştine al meu, rachiul şi boala lumească. Câţi beţivi nu ies din cârciumi infierbântaţi şi-şi descheie hainele, ca să se răcorească în vânturi ce te taie; câţi beţivi n'adorm prin şanţuri, pe pământ umed, în vânturi reci! Vezi, române, drept în drumul ielelor. Ăştia se întâlnesc cu pocitura şi rămân ţapeni de mâini şi de picioare, ologi, damblagii, cu gâtul strâmb, cu gura strâmbă, surzi, muţi, cu dureri de şale şi de încheieturi, cu junghiuri prin oase. Toate din răceală. Dar nu ăsta e blestemul cel mare. Beţivii vajnici şi copiii beţivilor se întâlnesc şi cu ducă-se pe pustii. Din pricina sângelui stricat, ca şi al celor cu boale lumeşti învechite, dau în boala copiilor şi epilepsie, rămân prostiţi, se plâng de lipitură, au mintea smintită şi râd şi să închină, îşi sar din balamale, cum ziceţi voi şi n'au toate sâmbetele. Dacă se potriveşte la un loc beţie şi boală lumească, e urgia lui Dumnezeu, creştine, şi în nenorocitul ce le are şi în copiii lui până într’a şaptea viţă. Pe la iarmaroacele de prin sate s'adună cu gloata nefericiţi de aceştia şi te prinde o milă de starea lor. Sprijiniţi pe cârje, târându-se pe brânci, cu faţa strâmbă, cu obrajii mâncaţi de frenţie, pociţi în toate felurile şi nebuni de tot neamul şi toţi cu aceeaşi plângere, cu ielele, că pe unii i-au pârlit, pe alţii i-au spruzit, i-au călcat, i-au ismenit, i-au ologit şi câte toate.
 Mi se pare că şi grozavele urmări ale pelagrei voi tot la iele le căutaţi. Boala asta cumplită, pârleala şi roşeaţa, vine din mămăliga de porumb stricat. Auzi tu, să iai boală din porumb muced şi să crezi că ea îţi vine că ai dormit într'un loc necurat ! Şi cu porumbul stricat e o poveste în două feţe, ca şi sărăcia voastră şi lăcomia arendaşilor vă face de-l mâncaţi, dar cată bine că şi prostia voastră... Am văzut şi eu la ţărani făină aşa de încinsă, că fumul din ea îţi pârleşte faţa. Apoi ce-o să facă asta în stomac ! Rea învăţătură aveţi, dragii mei, în vorbele: "decât bucate stricate, mai bine maţe crăpate", adică mai bine să te îmbolnăveşti decât s'arunci o mâncare rea. Ba nu, române, mai bine, dacă nu poţi altfel, rabdă de foame ! Eu n'am văzut, dar aud, că unii culegând necopt porumbul îl usucă în cuptor, ori nu-l usucă deloc şi că boabele sunt aşa de mucede că nu le mănâncă nici găinile şi că şi porcii se feresc de ele. Iar mămăliga din ele, de amară şi de iute ce-i, o miroase câinii şi nu o îmbucă. Iar voi o mâncaţi şi o mănâncă bieţii copii mici ai voştri ! Mare păcat faceţi şi aşa vă bateţi singuri, căci nu Dumnezeu vă bate, şi aşa chemaţi cu uşile largi în casă moroii cari aduc molime şi ielele cari aduc pociturile şi câte boale are ducă-se pe pustii !
 Aşa e cu ielele acestea. Când e vorba numai de pocituri, boalele vin din răceală, iar răceala din nepază şi negrije şi din beţie. Iar când e vorba de boale de nervi, de epilepsii şi de nebunie, ele vin tot din beţie, din boale lumeşti şi din pelagră. Tot din lucruri la cari tot noi suntem de vină şi de cari ne putem feri întrucât ne ajută ştiinţa şi puterile omeneşti. Dar nu cu căpăţâna de cal pusă în gard, nu cu baiere şi cu descântece.
 Alt lucru şi cel mai mare care ne aduce boalele e necurăţenia. Începând de la trupul nostru, murdăria pielii, apoi murdăria hainelor, a aşternutului. Apoi murdăria casei în care locuim, a bătăturii de pe lângă casă. Apoi murdăria fântânilor din cari scoatem apă, a drumurilor şi a satelor. Hai, să le luăm puţintel aşa pe rând, creştine, ca să le vezi mai desluşit. Când nu arde focul bine, bagi vătraiul şi scormoneşti spuza şi jăratecul şi focul prinde putere. Ai făcut loc aerului să pătrundă printre jăratec. Aşa îi faci pielii, spălând-o, că ea are nesfârşit de multe găurele mici, prin cari intră aerul în ea şi iese din ea sudoarea. Când sunt astupate de murdăria de pe piele, aerul nu poate intra prin piele în bunăvoia lui. Dacă ai unge un om ori un dobitoc cu lac, cum faci cu mesele, aşa ca să nu poată străbate deloc aerul în piele, omul ar crăpa, căci din pricină că n'ar putea ieşi sudoarea i s'ar otrăvi trupul. Pielea murdară face râie şi bube şi buboaie şi spuzeli şi arsuri. Acum vezi, că ţăranii nu-şi spală pielea trupului din vara asta până în ceealaltă. Drept e şi e bine că mâinile şi le udă - eu nu zic că le spală - înainte de a începe a mânca, mai dă şi pe obraz cu apă dimineaţa. Asta e toată spălătura lor. Şi vezi că nici vara nu intră în apă niciodată cu gândul să se spele, ci numai să se răcorească. Şi se băgă în orice baltă murdară, unde se scaldă şi porci şi bivoli şi în ape stătătoare şi putrede. Apoi aşa fac mai mult rău decât bine, că în apele acestea e multă spurcăciune, "bale ale vrăjmaşilor" şi ale "Necuratului". Eu ştiu oameni, cari n'au intrat în apă, să facă baie din tinereţele lor, oameni bătrâni. E şi o credinţă greşită (şi nu din ruşine) a oamenilor mai în vârstă, că e păcat să te vadă soarele gol, că aşa a spus Sf. Anton şi că el în viaţa lui nu s'a dezbrăcat până la piele. Eu vorbesc numai de gârle şi bălţi, că de vr'o putină acasă în care să facă baie acei ce n'au ape în sat, de asta nici nu mă încumet a vorbi, ca să nu ziceţi că n'am toate doagele.
 Toată sudoarea şi murdăria de peste un an întreg s'adună pe pielea ţăranului, din vara asta până în ceealaltă. Apoi de nevoie ori şi de trândăvie, el se culcă îmbrăcat, cu opincile şi cu obielele umede, încins, sudoarea se îndesuește în piele şi în haine. Dacă şi-ar primeni hainele, tot ar fi bine, dar vezi că ţăranii se primenesc cu greu, numai la praznice şi la cumetrii şi când merg din Paşti în Crăciun la biserică. Dacă are unul nevastă harnică şi iubitoare de rânduiala, ea îi mai stă de cap şi-l cicăleşte şi-i face silă să se mai primenească, dar dacă e o nesimţitoare, apoi s'a isprăvit ! E adevărat că mulţi nici n'au primeneli şi eu nu vreau să ştiricesc de ce n'au, că atâta sărăcie tot nu e în lume încât şi n'aibă nici cămaşă. La asta nevestele sunt de vină şi sfânta aceea de învăţătură că luni nu e bine să coşi, marţi nu e bine să torci, şi leşie nu e bine să faci nici într-o zi (dacă te-ai lua după harnicele de neveste!). Vorbeam de albituri, că le primenesc aşa de rar şi că unii nu schimbă cămaşa, ziua-noaptea, de când o îmbrăca până când o fac sdreanţă pe el. Hainele de lână sunt aceleaşi vara şi iarna şi tot praful drumurilor e în ele şi ploaia le face scoarţă de murdărie. Obielele din cisme şi din opinci le usucă în odaia de dormit, pe cuptor şi nici nu-i vorbă să le schimbe cu altele cu anii până ce nu mai rămân decât potloage din ele.
 Murdăria asta a pielei aduce mai ales bube şi buboaie, urziceli, fapt şi spurcăciune la copii. Şi mare ţi-e învăţătura, diavole ! Căci împotriva buboaielor de tot felul, ştiinţa doftoricească a babelor îngrămădeşte altă murdărie. "Toate buboiaele se spurcă" asta e o învăţătură a medicinii poporului. Ca să scapi de ele, trebuie să le îngrozeşti cu putoare şi cu scârnăvie : uimele cu scârnă fierbinte de câine, buboaiele cu scârnă de pisică, bubele dulci cu balegă de vacă, sgaibele copiilor cu fel de fel de găinaţuri, gâlcile cu murdărie de om, făcută oblojeală fierbinte. Şi aşa vreai să scoţi murdăria din pielea ta cu altă murdărie ! Şi îngrămădeşti boala peste boală. Şi spălatul capului e lăsat în plata Celui de sus. Cei cu plete nu pun apă şi pieptene pe cap, decât la praznice. Îi mai spală ploaia. Dar pe femei nu le spală nici ploaia, iar leşie cum am mai spus nu e voie să faci nici lunea, nici marţea şi aşa mai încolo. Când le cauţi pieptenele, nu-l au, ori îl găseşti în cofă. E o credinţă ard-o focul ! că scutecele copiilor nu e bine să le speli 40 de zile de la naştere. Toate nevoile bietului copil s'adună în ele, şi aşa e legea că numai le ştergi şi le usuci în casă, că vezi Doamne, nu-i şi aşa destulă putoare în ea şi nu e bine să le întinzi afară ca să nu le vadă soarele. Vai de pielea copilului în scutecele scorţoase şi murdare ! De aşternutul celor mari n'aș avea ce spune, că mulţi îşi aştern rogojina şi se învelesc cu rogojina. Nu vorbesc eu numai de cei săraci. Vorbesc şi de cei mai cu stare. Nu-şi fac nici ei pat cum se cade şi dorm aşa cum dă Dumnezeu. Cearşafuri de pânză n'au pe pat, dar le au pe tron şi stau acolo ca să aibă unde se îmbâcsi praful şi murdăria. Pe aceleaşi ţoale dorm cu anii, nescuturate, nepuse la soare.
 Apoi ce e prin casă! Întâi nu-i lumină şi aer. Ferestrele sunt mici şi bătute cu cuie, ca să nu le poţi deschide şi în loc de sticlă au burduf. Ca să n'aibă pe unde intra strigoiul! De, dar el tocmai pe acolo intră ! În casă şi iarna şi vara e umezeală şi rece ca în gheţărie. Sunt case, în care e de spaimă ce vezi iarna. Într'un cuibuleţ de odaie dorm şase şi şapte oameni, doi în pat, doi pe cuptor, doi pe laviţă şi un copil în leagăn. Aerul e plin de putoarea fumului de lampă fără sticlă amestecată cu a fumului de tăciuni şi poate şi-al lulelei, plin de o nesuferită abureală de obiele ce se usucă pe cornul vetrii, e îngreunat de mirosul urât al purcelului din cotruţă, de putoarea părului de câine plouat. Viţelul e lângă uşă şi nevoile trupeşti ale lui fac pâraie prin casa lipită pe jos cu lut galben din care iese miros de balegă de cal şi de vacă. Sub pat sunt cloștile pe ouă, pisica doarme pe cartofii de sub laiţă şi de la coșarul vitelor de dincolo de perete vin duhorile de grajd, e şi miros de varză acră din putină şi printre toate te îneacă şi mirosul cepii şi al usturoiului din mujdeiul pe care l-au cinat oamenii din casă. Şi atâtea răsuflete de gură!
 Unde e aşa, creştine, nu se poate să nu intre moroiul, oricât i-ai închide ferestrele şi oricât le-ai unge cu usturoi. Unde e aşa, e cuib de boale. "Apoi aşa au trăit şi părinţii noştri", răspundeţi voi. Nu aşa să răspunde, oameni buni, să vă învăţ eu: aşa au ticăloşit şi părinţii noştri. De aceea ne-au lăsat atâta vlagă şi putere şi atâta bogăţie, în care huzurim ! De aceea alungăm şi noi aşa de bine sărăcia şi nevoile şi ne rupem de sănătoşi, de să mira alte neamuri că nu ne încăpem în piele de bine ce ne merge. De aceea nu ne mor copiii, şi ne cresc rumeni şi voinici !
 Iar pe lângă casă, pe bătătura, toate gunoaiele şi balega vitelor din cosar. Balti prin curte, apa clocită prin şanţuri, mlaştini în jurul satului. Fântânile rău făcute, lângă grămadă de gunoi, de se scurg zămurile lui în fântână ; pe lângă ele, noroi şi apă murdară şi împuţită ce se scurge tot în ele. Acestea toate nu le înşir eu aici ca să pui vina pe bietul roman, ci ca să vezi, romane, pe cine trebuie să arunci tu vina că te bântuiesc atâtea boale. Acestea îţi sunt vrăşmaşii cari îţi trimit boale, ele sunt moroii şi strigoii cari ies din pământ şi tu crezi că te aperi de ele cu usturoi descântat !
 Pe lângă curăţenie, lucru mare pentru sănătate, e hrană şi băutură. Vina şi păcatul lumii întregi, când e vorba de hrană şi de băutura e necumpatul, adică a mânca şi a bea mai mult decât trebuie. Acum la băutură, romane, nu te laşi în urmă şi e necumpat ce faci, dar tot necumpat e ca la mâncare prea te laşi în urma tuturor şi e rău aşa. Tu mănânci puţin şi prost, dar bei mult şi bine ! Câte nevoi îţi vin din beţie ţi le-au spus şi alţii şi ţi le-am spus şi eu, că te sacatuiesti de puteri şi dai drum boalelor să intre în tine. Dar şi hrana proastă tot aşa de mult slăbeşte, ca şi hrana puţină. Vezi tu, că mănânci mămăligă goală, măcar de cinci sute de ori pe an, goală zic, omule, căci oţetul şi mujdeiul şi ceapă nu e hrană.
22. "Pricoliciul" de George Coșbuc - Jul 19, 2013 9:49:00 AM
 Să-ţi spui acum ce e pricoliciul. Nu numai poporul nostru, ci multe-multe din lume, mai că aş zice că toate, cred că anumiţi oameni se pot preface în animale vătămătoare. Credinţa asta o au tot aşa sălbatecii de prin Africa şi Australia, cum au avut-o şi înţeleptele neamuri vechi ale grecilor şi romanilor.

 Dar e o încurcătură mare cu credinţa asta. Unii cred că numai vrăjitorii se pot face lup ori cîine, ori porc, ori bivol, ori alt animal; dar şi într-asta se despart, că unii zic că vrăjitorii se prefac aşa drept bătaia lui Dumnezeu pentru relele lor şi astfel aleargă cît e noaptea; iar alţii, că se prefac de bunăvoie în animale rele, ca să facă stricăciuni. Iar alţii zic că vrăjitorii se prefac animale nu cînd voiesc, ci cînd le vine sorocul, adecă "boala", care ar fi cam ca năpîrlirea la pasări şi ca schimbare a pielii la şerpi ori a coarnelor la cerbi. Apoi iarăşi sînt alţii cari ştiu că nu vrăjitorii se prefac animale, ci că tocmai ei prin vrăjile lor prefac pe alţi oameni, pe cari au ură, şi-i poartă în goană peste hotare. Apoi alţii spun că nu e nevoie să fie vrăjitor omul care se preface în pricolici; poate să fie om cinstit şi cumsecade şi se face ori lup, ori cîine fără să ştie, tocmai cum lunatecii umblă fără ştirea lor pe acoperişul caselor. Dar de ce se face animal, nu se prea ştie, ori că l-a luat în stăpînire diavolul aşa tam-nesam, cum să zice, ori că are "boala" în el. Nu o spun toţi la fel nici cînd e vorba de animalul în care se preface omul. Unii, că numai în cîine, alţii numai în lup, alţii că într-amîndouă acestea, iar alţii că în orice fel de animal răutăcios, alţii ca in orice fel de animal negru, iar o seamă zic că numai într-anumite animale, cam acestea: lup, cîine, pisică, bivol, porc, capră, cal, paianjen, muscă, scorpie, şarpe, broască. După credinţa îndeobşte a românilor, nu se poate preface in oaie şi porumbel, că sînt animale blînde şi sfinte. Iar după cît ştiu eu, nu se mai poate preface în animale cari au fost şi sînt sfinte în credinţele deşarte, în albină, arici, cerb şi rîndunică.

 Vezi d-ta ce lucruri de-a valma! Bunăoară, ştii că animalele negre alungă duhurile rele, că de-aceea se zice totdeauna în descîntece: "Du-te unde cocoş negru nu cîntă, cîne negru nu latră, vaca neagră nu mugeşte şi nici preotul nu toacă", şi totuşi omul se face pricolici în chipul animalelor negre. Asta nu se prea potriveşte, după firea lucrurilor, dar poporul nu-şi bate capul cu potriviri cînd are să născocească minuni. Ştii că ţăranii cred că dracul fuge de tămîie şi de cruce cu atîta spaimă, încît chiar şi o cruce făcută cu limba în gură îl scoate din sărite. Asta e cu lege. Dar cum se potriveşte că tot ţăranii se tem noaptea să treacă prin cimitir, iar să intre în biserică singuri noaptea, n-ar face-o pentru bogăţia lumii. Că e dracul în  cimitir, ba chiar în biserică. Se poate neghiobie mai mare? O cruce făcută cu limba sperie pe dracul, dar printre zecile de cruci din cimitir el se plimbă ca prin lobodă, ba intră în biserică şi nu se teme de toate acelea lucruri sfinte cîte le vede, cu toate că pe cîmp ori pe deal, cînd arunci după el numai cu un fir de tămîie, fuge fuga orbului de dă prin gropi. Nepotriviri de acestea ţi-am mai arătat şi-ţi voi mai arăta, că sînt cîţi peri în cap.

 Să ne întoarcem la pricolici. Trei lucruri ţi le voi pune în vedere ca să te luminezi. Dar mai întîi, să bagi de seamă şi să desparţi lucrurile, să nu ţii că strigoiul şi pricoliciul sînt una. Amîndoi se  prefac în animale, dar unul e suflet mort şi altul suflet viu. Pricoliciul e un om care trăieşte, iar strigoiul e un mort care se scoală din  mormînt ca să ia ori să nu ia chip de animal, căci strigoiul poate veni şi în chipul avut, al celui de om. Vezi că nu ştii care e minune mai mare: că se preface un om viu în lup, ori se scoală un mort din groapă, ca să-şi facă mendrele. Ţăranii cam amestecă lucrurile, numindu-i strigoi şi pe unul şi pe altul, ba numeşte strigoi -şi mai ales strigoaice - şi pe vrăjitorii cei ce se îndeletnicesc numai cu chiţibuşuri, cu luarea manei, cu furatul somnului copiilor, cu descîntece şi alte şolomonării mai lesne de făcut.

 Lucrurile acestea să le desparţi, strigoi e una, pricolici alta. De strigoi îţi voi spune cînd va veni rîndul. Acum, întîi de toate, poţi să bagi de seamă că firea cea deosebită a oamenilor are asemănare cu firea unor animale. Unul e blînd şi lesne de purtat de nas, are firea oii. Altul e lacom şi obraznic, are firea porcului. Altul făţarnic, care te muşcă pe furiş, deci are firea unor cîini. Altul e hrăpăreţ, răutăcios, vrea mereu să facă răul, are firea lupului. Unul are firea şarpelui, altul a caprei şi aşa mai departe. De aceea şi numim pe oameni cu numele unui animal, care spune mai mult cu o singură vorbă decît oricîte alte tălmăciri. Cînd zici: "e un cîine de om", "e un şarpe", "e boul lui Dumnezeu", "scorpie ce eşti !", "porcule !" şi cîte altele, nu-i aşa că ajunge ca să-mi arăţi omul?

 Dintre toate însuşirrile rele ale omului, răutatea este cea mai nepricepută. Că eşti zgîrcit, ori mîndru, ori lacom, ori stricat, toate sînt ale omului. Dar să fii rău, să n-ai pentru nimeni vorbă bună, tot dosnic şi întunecat, hrăpăreţ, fără milă, zăvistnic, să loveşti pe la spate, numai tu să trăieşti şi toţi să piară, să-ţi vinzi fraţii şi părinţii - acestea sînt ale diavolului. De unde vine atîta răutate în suflarea lui Dumnezeu? Nici temei n-are răutatea de inimă, ca alte însuşiri rele, căci toate strică numai celui ce le are, dar răutatea strică tuturor, căci pustieşte şi dărîmă, sugrumă şi ucide. Iar asta e mai ales firea lupului şi a cîinelui; lupul ca hrăpăreţ şi cîinele ca duşman ce te muşcă pe furiş. De aceea, poate înţelegi acum de ce pricoliciul, după credinţa poporului, se face mai ales lup ori cîine. Omul acesta aşa de răutăcios, viclean şi făţarnic, cu fire de lup, nu mai e om, ci lup, zic cei ce-l cunosc. Dar dacă el e într-adevăr un lup în chip de om? E lesne s-ajungi pînă la credinţa că el, neputindu-şi sătura poftele răutăţii lui, ca om, din cînd în cînd se face lup ca să omoare si să facă răul după poftă. Să-l facă orişicum şi orişiunde, căci pricoliciul lup muşcă şi atacă nu numai pe cine are ură şi mînie.

 Se spune de o regină, de demult, că pe vremea unui război care a adus pustiirea ţării, după ce a văzut pe bărbatu-său mort în palatul lor, în care intraseră duşmanii, şi după ce a văzut pe copiii ei morţi de sabie, şi-a pierdut mintea şi în faţa celei din urmă fete pe care a văzut-o străpunsă de suliţi, a început să latre în felul cîinilor. Iar de un rege se spune că într-o nebunie ce i-a venit deodată, a sărit la nevasta sa care avea gemeni şi-i ţinea în braţe, i-a apucat un copil şi ţinîndu-l de picioare l-a izbit cu capul de pereţi, iar biata nevastă-sa fugind cu celălalt s-a aruncat într-o fîntînă. Vezi dintr-asta că în nebunie regina se închipuia cîine, iar regele leu.

 Gîndesc că ai priceput din toate că oameni cari să se facă lupi şi cîini nu sînt. E peste fire să se poată face. E numai o credinţă, al cărei temei e răutatea de inimă, peste  fire  de multă, a cîte unui om. Nu-l putem înţelege răutăcios într-atîta decît numai că e lup adevărat în chip de om. Deci, nu om care se poate face lup, ci lup care se poate face om. Cînd vin toanele prostului, face prostii într-una, cînd i s-abate unui om crunt din fire, bate şi omoară ca-n neştire. Aceste sînt "atacuri" ale "boalei". Atunci omul răutăcios se face lup sugrumător şi apoi iarăşi îi trece. Se vede că dintr-aceste "atacuri", numite de învăţaţi paroxisme, au făcut popoarele "sorocurile" pricoliciului, şi-au luat ca adevărat ceea ce se spune numai ca pildă. Noi zicem "în furie omul devine fiară", cu apucături de fiară adică, să zicem de "lup", dar nu luăm vorba în înţelesul că într-adevăr omul se face cu patru labe, cu păr pe el, mai scurt, fiară ca în pădure. Dar poporul aşa a luat-o. Asta e tot.


23. "Leacurile băbeşti" de George Cosbuc - Jul 19, 2013 5:52:00 AM
Cosbuc (dreapta), Vlahuta (stanga), V.Eftimiu (mijloc) si Goga (jos) "Leacul fie ori nu fie, plata babei să se ştie!" de vorbele acestea ar trebui să-şi aducă aminte fiecare om când merge la baba descântătoare. Ştiu şi eu că omul, când e bolnav ori are pe cineva bolnav în casă, întreabă şi în dreapta şi stânga pe pricepuţi şi nepricepuţi şi la urmă tot la descântec ajunge. Şi iarăşi ştiu că sunt multe femei cari cunosc fel de fel de buruieni lecuitoare şi cunosc şi otrăvurile din buruieni. Şi cunosc şi anumite boale, mai ales de-ale femeilor. Eu nu tăgăduiesc că sunt şi babe pricepute la câte-o boală şi au bunăvoinţa de-a ajuta cât pot bolnavilor. Dar sunt şi babe nepricepute, care nu prea umblă cu crucea în sân şi descântă numai pentru câştig, altele o fac numai de lăudăroşie ori numai ca să le meargă numele şi să bage spaima în oameni de ce putere au ele. Oho ! să ştiţi voi că una e baba Floarea ! Şi bieţii oameni cred că baba Floarea poate când vrea să îngheţe apa de la foc, să cheme pe dracul din baltă, să trimită boale şi să fure peste şapte sate laptele vacilor, să poarte oameni sburând pe prăjină şi câte alte nerozii de acestea. Ba poate să oprească norii lui Dumnezeu şi vânturile şi grindina şi când i-ar plăti cineva bine ar putea să facă să nu mai răsară soarele, iar luna să nu-şi mai poată umplea sferturile ei şi să rămâie până în veci numai ca o secere. Bat-o Dumnezeu de baba nevrednică, n'o vezi cu ce umblă să sperie lumea?

Apoi sunt şi altfel de babe, cam puţintele de minte, care cred că le pot face toate acestea. Cu adevărat cred şi nu le poţi scoate nebunia din cap, şi la urmă ar fi păcat să le bagi vină că vreau să înşele lumea. Nu voiesc s'o înșele, ci pe ele însele le înşeală capul lor cel neîntreg, că sunt bolnave la minte. Mai de vină sunt oamenii care se iau după ele şi le dau crezământ. Aceste babe spun de ele ca sboară prin văzduh pe mătură, că s'adună cu altele de spiţa lor, pe la răspântii noaptea, că stau de vorbă cu Dracul ăl mare din baltă, că merg până într'al nouălea sat şi sug inima copiilor, şi câte toate. Sunt biete babe cari buiguiesc cu ochii deschişi şi în aiurarea lor sboară pe mătură şi vorbesc cu Satana şi acest vis al lor, adică vedenia ce au, o cred urgisitele de ele, că se întâmplă într’adevăr.

Nu-i tot una baba Rada cu Rada baba! Una îşi vede de buruienele ei şi descântă numai unde e de vindecat o boală, şi voieşte numai mântuire şi bine, iar doftoriile ei sunt văzute de toată lumea. Şi de acestea sunt multe femei prin sate, şi neveste şi mai în vârstă, femei cinstite şi aşezate şi cari s'ar ruşina până în albul ochilor când le-ai bănui că umblă cu boscoane şi cu vrăji şi cu dracul prin ulcele. Dar ceealaltă babă descântă numai unde e să facă rău, să trimeată cuţite, să facă pe ursită, să fiarbă buruieni tari ca să lege bărbaţii ori să facă de urât. Asta umblă cu cenuşe de broască arsă în vatra focului, cu sânge de liliac, cu mână de om mort şi cu gâtlej de lup, ori cu doftorii pe cari le pregăteşte pe ascunsul şi le tăinuieşte. Toate gândirile îi sunt numai spre rău, aşa că de ea cu adevărat poţi zice că şi-a dat sufletul ei diavolului.

Babe de soiul acesta sunt vrăjitoare îndrăcite şi mai demult le ardeau de vii, ca să cureţe de ele pământul. Nu că doară ele ar fi putut face lucrurile cu care se lăudau, dar pentru că vrând să facă răul, li se încâinea sufletul aşa de mult încât l-ar fi făcut de-ar fi putut. În ele e numai vrerea de a face rău, dar nu şi puterea. Din păcate, multă lume e rea şi vrea să facă rău altora, iar aceşti răi par că sunt anume făcuţi pentru vrăjitoare, şi vrăjitoarele anume pentru ei. Şi neputând face ei răul, îşi pun nădejdea în babă şi babele în dracul. Dar uite, că nici dracul nu e aşa de rău, ca oamenii aceştia şi ca babele, că nu le face pe plac, şi se sperie şi el de cate-i cer. Că baba şi omul care-şi face vrăji vreau să facă răul şi Satana nu-l vrea. Frumoasă tovărăşie de trei cinstiţi: omul, baba şi diavolul şi la urmă tot diavolul cel mai cinsit dintre toţi trei! Ar trebui să ne fie ruşine, creştinilor, de alergarea după vrăjitorii şi să ne gândim la focul iadului.

Acum să lăsăm pe vrăjitoare cu îndrăcitele lor meşteşuguri în plata Domnului. Să vedem ce încredere poţi să ai, creştine drag, în femeile cele de bună credinţă cari voiesc să-ţi fie de ajutor la boale. Ca să poţi da doftorii cu folos, trebuie mai întâi să ştii anumit ce boală are omul. Pentru că orice boală e cu doftoria ei. Iar boalele se cunosc după anumite semne ale lor, la unele lesne de văzut, la altele mai cu încurcături care te fac să iei o boală drept alta. Acum, doctorii învaţă ani de-a rândul de prin cărţi tot ce ştiu şi au ştiut alţi doctori de prin lume şi văd cu ochii boalele la sute şi sute de oameni prin spitale şi aşa lor le e lesne să cunoască boala când o văd. Dar biata femeie din sat, cum? Nici bolnavi cu sutele nu vede, ca din multă vedere să poată judeca felurile boalelor, nici altă învăţătură n'are afară de ce a auzit de la alţii tot ca ea, cu puţină pricepere.

Doftoresele din sat când nu se dumiresc, nu cauta ca doctorii semnele, ci umblă cu descântece şi cu bazaconii. Ai copil bolnav şi chemi baba. Ea se uită şi nu ştie ce boală are copilul. Ca să ştie, stinge cărbuni în apă: dacă se scufundă cărbunii, copilul are deochiu; dacă plutesc, are boală din sfinte. Acum ce încredere să ai în doftoriile ce le va da, dacă nu ţi le da după ştiinţa ei, ci după noroc? Altă dată baba pune copilul pe prag cu faţa în jos, îi întoarce pe spate mâna dreaptă şi piciorul stâng ca să s'atingă, tot aşa mâna stângă cu piciorul drept. Dacă nu se ating, copilul are strânsori, ori deochiu, dacă s'ating are altă boala. Care? O să-i găsească baba şi un nume, aşa că la urmă cu toate că mititelul e bolnav de plămâni, va trebui să înghită doftorii pentru boala de stomac. Ce au cărbunii din apă cu felul boalei copilului? Şi ce are de împărţit gălbenuşul oului cu junghiul? Căci la bănuiala că are copilul junghiu, îi poartă un gălbenuş peste tot trupul şi unde se sparge gălbenuşul acolo e junghiul şi acolo trebuiesc puse oblojelile. Vai de lume şi de bietul copil! Iar dacă nu se sparge nicăieri, copilul n'are junghiu, ci altă boală pe care i-o găseşte baba tot aşa, cu acul ori cu o bucată de pâine şi mai ştiu eu cum. Acum, copilul poate că are junghiu, dar gălbenuşul spune că n'are şi baba, fireşte, caută copilul de altă boala. Ori poate că într’adevăr copilul n'are junghiu, ci boală de gât, dar gălbenuşul se sparge şi spune că-l are, deci baba o să-l oblojească aşa cum cere junghiul. Vezi unde ajungi dacă te iei după babe, iar babele după gălbenuşul de ou ?

Dintr'aceste câteva pilde poţi cunoaşte toată înţelepciunea babelor. La oamenii mari se mai schimbă lucrul, căci ei pot spune ce au şi pot face de ocară gălbenuşul. Dar şi la ei babele găsesc felul boalei tot prin mijloace de acestea simpatice, cum le zic cărturarii. Ca să ştii dacă omul are într’adevăr rânza răsturnată, îi descânţi şi-l pui să stea cu capul în jos şi dacă se simte alinat în vremea asta, are răsturnată rânza; dacă nu, are vr'o boală din "balele vrăşmaşului." Lucrul ar fi de râs, dacă nu ţi-ar fi milă de bietul om. Rânza răsturnată e un catar al stomacului, unul de cel rău, iar ţăranii cred că el vine din răsturnarea cu josul în sus a stomacului. Şi dacă bolnavul s'așează cu capul în jos, aşa credeţi voi, stomacul îi vine iarăşi în starea lui firească şi nu te mai doare. Se poate ca întâmplător unuia să-i aline pe o clipită răul şi altuia nu, când se dă peste cap, dar de aici nu se poate scoate nici o încheiere, nici pentru rânza răsturnată, nici pentru "bale" de-ale vrăşmaşilor. Singura încheiere e că baba n'a nemerit boala.

Voi aţi băgat de seamă şi vă miraţi că doctorul, când mergeţi la el cu vr'o boală, vă întreabă câte minunăţii toate, ce aţi mâncat ieri şi alaltăieri şi în postul cutare şi ce aţi băut şi cum aţi dormit şi unde şi cate'n lung şi în soare. Ba vă ciocăneşte în spate, vă întreabă câţi copii aveţi şi ce părinţi aţi avut. Dar ce are, urâtul de el, să le ştie toate acestea? Ce-i sunt bune? Apoi, îi sunt bune, căci multe boale nu se dau deodată pe faţă şi dainuiesc ascunse multă vreme, şi n'au pricină numai de ieri de alaltăieri şi nu vin aşa numai din senin şi altele se trag din părinţi şi din cine ştie ce lucruri de care bolnavul nu-şi dă seama. Asta se zice că doctorii caută pricina boalei. Iar voi, dragii mei şi doftoroaiele voastre, nu se gândesc niciodată la pricina boalei.

E adevărat că multe pricini ale boalelor sunt ascunse şi greu de înţeles şi trec peste puterile priceperii voastre. Atunci apoi credeţi, aşa de neînţelepţește, că boala v'a venit "din senin" şi "Dumnezeu ştie cum" şi alergaţi apoi la închipuirile voastre, la iele, la Sfinte, la Mama Pădurii, la Joi-Măriţe, ba mai rău ca asta, vă închipuiţi că boala v'a trimis'o cutare şi cutare vrăşmaş ori babă. Când vă doare capul de o beţie straşnică, ştiţi şi voi limpede pricina durerii. Când aţi ridicat ceva greu şi a doua zi vă vine vătămătură, ştiţi iarăşi limpede din ce vă vine. Dar când simţiţi săgetături prin oase, junghiuri prin încheieturi, nu vă puteţi dumeri şi aruncaţi vina pe iele şi pe şoimane. Tot ielele sunt vinovate când aveţi reumatisme, ori când vi se strâmbă gura şi gâtul, ori va rămâne mort piciorul, ori nu vă puteţi mişca o mână, ori aveţi dureri de şale şi de crucea spinării.

Câtă nebunie goală nu e în credinţa femeilor cari au boala de plămâni zisă pneumonie. Nevestele cred că boala li-e trimisă de vr'o duşmancă, vr'o fată rămasă bătrână şi care râvneşte la bărbatul ei. Asta se zice de ursită sau de cuţite trimise, şi bolnava în loc să meargă la doctor cheamă babe să scoată cuţitele cu descântece şi să le trimită înapoi la "vaca neagră" care le-a trimis. Altă nebunie e în credinţa în fapt. Eu văd că nici voi nu ştiţi bine ce e faptul, unii spun că sunt bube rele pe tot trupul încât nu mai poţi umbla, alţii că e slăbiciune în om de te usuci până mori, alţii spun alta. Orice ar fi, nebunia stă acolea că vă închipuiţi că e trimis de babe, ori că-l capeţi călcând cel dintai în descântece svârlite de babe pe drumuri, ori puse anume în cale şi că el se leagă de om, copil, câine, vită. Mare meşter baba, că poate împărţi boale în dreapta şi în stânga, parcă ar fi colăcei la îngropăciune! Eu din parte-mi aş lăsa pe babe să se umfle în pene că pot face şi treaba asta, dar e păcat de Dumnezeu, că ea orbeşte ochii voştri aşa de mult încât de bunăvoie credeţi în dracul!

După cât am băgat de seamă, pricinile boalelor voi le căutaţi în trei locuri. Şi într'alt patrulea loc, în cel adevărat, le căutaţi câteodată, dar aşa de puţin. Vreau să zic, că nu ştiţi şi ierte-mă Dumnezeu, nici nu vreţi să căutaţi boalele în pricini fireşti, văzute şi pricepute de om. Vă trebuie tot pricini tăinuite, ascunse, de printr'altă lume - mistice după vorba cărţii - nu din viaţa asta, ci de pe sub pământ de la Necuratul, de prin văzduh de la Duhurile necurate. Iar această nebunie vă face de luaţi într'un nimic pe doctorii din oraşe, căci de unde să ştie ei ? Îi despreţuiţi şi vi-e groază de ei. Eu ştiu de ce. Pentru că ei vă caută la boale pricini fireşti, adevărate, văzute şi vă dau doftorii luate de ici şi puse dincoace. Dar voi nu vă dumiriţi sufletul cu asta. Dacă e aşa cum spun doctorii, atunci de ce mai sunt pe lume iele şi sfinte şi draci şi babe ? Vouă vă trebuie pricini mai de taină; şi ce leac e ăla nedescântat şi netrecut pe sub pragul casei şi nefiert în trei Luni pe lună nouă ? Ce s'ajute buruiana dacă nu i-ai dus pâine şi sare duminică până a nu răsări soarele şi n'ai descântat-o pe loc şi n'ai rugat-o şi n'ai plămădit-o în stropi de apă de la o moară a cărei roată se învârteşte împotriva soarelui ?

Câte drăcovenii ştiu să facă babele la descântece şi cu cât fac mai multe, voi cu atâta credeţi doftoriile lor mai bune şi vă umpleţi de cutremur în faţa babei, parcă aţi fi creştini adevăraţi în faţa sfintelor taine din biserică. Ferească Dumnezeu, ziceţi voi, doctorii umblă cu dracul! Şi nu vedeţi că ei umbla cu lucruri fireşti şi tocmai voi chemaţi pe dracul ? Căci spuneţi voi, dacă buruiana babei e aevea de leac, de ce o mai boscorodeşte şi o descântă atâta cu vorbe cari sunt ca toate vorbele ? De ce să fie bună numai dacă o tai cu cuţit furat şi numai dacă o amesteci în oală cu paiul de mătura părăsită şi o bei cu faţa către răsărit ? Alt cuţit nu e bun? Mătura furată e mai a lui Dumnezeu decât a ta ?

Vezi omule, vezi! Că toate acestea sunt degeaba, cu adevărat copilăreşti şi ieşite din minte de babă. Şi dacă le crezi, eşti şi tu în mintea babei şi a copilului ! Vorbeam de trei locuri unde căutaţi voi pricinile boalelor. În Duhuri necurate, în oameni care stau în legătură cu Dracul şi în lucruri nevinovate de cari nu ştiu ce să zici, să râzi ori să-ţi faci cruce. Acum, despre duhurile necurate am să vorbesc eu mai încolo, la locul lor, căci pe sub pământ şi în văzduh nu le-am găsit nicăieri şi spun oamenii de prin alte ţări, cât e pământul, că nici pe la ei nu se găsesc. E greu să desluşeşti ce boale anume or fi toate acelea pe cari le îngrămădiţi voi la un loc că vi le-au adus Moroii, Strigoii, Milostivele, Zmeul şi Sburătorul, Ceas rău, Mama pădurii, Strigele, Joi-măriţele, Rusaliile, apoi Pocitura, Întâlnitura, Lipitura şi celelalte câte va umblă prin cap ca albinele din roiu. E greu, căci mulţi zaceţi cu anii şi muriţi neştiuţi prin sate, fără să ştie doctorii de voi. Iar când la urma-urmei, în pragul morţii, veniţi la doctori, vă găsesc cu boale fireşti ce s'ar fi putut lecui. Dar sunt, asta e aşa creştinilor, duhurile acestea sunt, dar numai în capul celor bolnavi şi neînţelepţi. Nici eu, nici tu, nici celălalt n'a văzut ielele niciodată, dar unul zice că i-a spus cutare că le-ar fi auzit celălalt, iar acesta nu jură că le-ar fi auzit el, dar ştie de la altul că i-ar fi spus prietenul său că a auzit şi el de la altul. Ei, creştini dragi, ia lăsaţi-mă în pace !

Oameni vrăjmaşi, prin ei singuri ori prin babe, fireşte tot cu ajutorul diavolului, credeţi că pot trimete deochiul, faptul, cuţitele, balele, pe-ursita, iar copiilor strânsori şi nesomn. Toate acestea sunt boale cu pricini închipuite şi la urmă n'ar fi lucru mare să credeţi ce vreţi, dar răul e că leacurile le căutaţi tot în închipuire şi pe cât de năroadă e pricina pe atâta de nărod e leacul. Fiindcă credeţi că sunt boale "trimise", credeţi apoi că ele trebuie înapoiate cu vrăjmăşie la cel ce le-a trimis. Şi apoi pe lângă trimiterea înapoi a boalei se învârteşte toată dandanaua, descântece peste descântece, vrăji peste vrăji, împlântare de topor în grinda casei, înţeparea turtei din spuză cu acul, broaşte arse de vii sub oala în jăratec, oase de liliac îngropate la răspântie şi toate acele nesfârşite bazaconii, unele aşa de ticăloase de ţi se sbârlește părul auzindu-le. Ce Dumnezeu să-ţi ajute toate acestea? Bine, creştine al meu, nici astea nu sunt drăcii curate ? Sufletul nu ţi-l vindeci cu ele, ci cu ticăloşiile lor mai rău ţi-l încarci; trupul nu ţi-l vindeci, de vreme ce cauţi leac în ceea ce nu poate lecui. Dacă ai mânca oasele de liliac şi broaştele arse şi ai înghiţi fusul cu care străpunge baba turta, aş mai crede că sunt ceva de leac, ca alte doftorii înghiţite, dar aşa ce să-ţi ajute liliacul că-l prinzi şi-l îngropi, şi ce broasca arsă că-i asvârli cenuşa spre casa de unde bănuieşti că ţi s'a trimis boala? Nu râzi şi tu creştine de cuminţeniile acestea ? Nu, fără glumă, când eşti bolnav de cuţite trimise (pneumonie), ori de făcut pe ursită (anemie şi, mai ales, tuberculoză) şi baba străpunge boala cu frigarea, încearcă odată şi înghite frigarea, da de-ţi trece boala! Ori sileşte pe babă s'o înghită ea ! Haide, babo, cum poţi trimite şi scoate boale din om cu înţepături de frigare într'o turtă, o să poţi să faci şi p'asta!

Altor boale le căutaţi pricini care n'au a face unele cu altele cum n'are scripca cu iepurele. Dintr'atâtea multe, mă gândesc la boalele de maţe, care credeţi voi că v'au venit din intrarea şarpelui pe gură. Ce să caute şarpele în om? Şi cum să trăiască în căldura din stomac şi ce să facă el fără broaşte şi şoareci, căci astea îi sunt hrana ? Acum, că vi se pare că e şarpe în burtă, asta o fac maţele bolnave cari au mişcare în chipul umbletului de şarpe. Că vine şarpele până în gură câteodată, poate o fi părere, poate o fi că stomacul şi gâtlejul e cuprins de răul boalii. Acum zici tu: "şarpe ori ne şarpe, ce este rău că eu cred că este un şarpe ? Ştiu că este un rău acolo în maţe". Da este, răspund eu, este, dar nu acesta e răul cel mare. Căci pe acesta poate l-ar vindeca doctorii iute-iute. Răul e, că voi crezând c'aveţi şarpe, nu vă gândiţi să vă vindecaţi maţele de o boală, ci cum să omorâţi un şarpe ! Tot gândul vi-e la un şarpe viu - care, vezi, că nu este! - şi toate doftoriile le potriviţi bine pentru uciderea şarpelui, dar rău pentru tămăduirea boalei. Spânzuraţi omul cu capul în jos peste căldarea cu lapte ferbinte, ca să tragă şarpele la lapte dulce şi să iasă din om. Îi daţi să mănânce inima de barză ori să bea scrum de pene de barză, în credinţa că duşmanul şarpelui, barza, o să-l ucidă ori să-l alunge. Dacă ar putea, bolnavul ar înghiţi barza întreagă vie şi atunci s'ar isprăvi cu şarpele ! Toate doftoriile ce le dau babele la acest soi de boală sunt căutate numai în vederea unui şarpe viu şi adevărat care trebuie ucis. Vezi dar, că nu e totuna ce crezi! Voi cu şarpele vostru, duceţi-vă la doctor, creştinilor, nu la barză, căci barza măcar că e dobitoc ştie prea bine că în maţele omului nu prea au obiceiul şerpii să-şi facă culcuş.

Tot aşa pricină fără nici un rost îi căutaţi turbării, ori altei boale ce seamănă cu asta. Ziceţi că vine, când aţi mâncat fiertură în care a picurat apa din capătul unui lemn verde când arde. Ştiu din copilăria mea, ce lucru mare e apa asta sfârâitoare şi cum se tem ţăranii de ea. C'ar fi lacrimile lemnului şi sfârâiala e plânsul lui şi că se răsbună pe oameni. Şi la asta, credinţa luată numai ca credinţă, treacă-meargă, dar răul e ca şi cu şarpele, căci ţăranii cari au boala aceea ca a turbării se învârtesc tot pe lângă leacuri fără nici un rost, legaţi şi ţinuţi pe loc de credinţa lor.

Ce doftorii nu dau babele, până ce asurzesc de tot pe bieţii bolnavi de urechi cărora cică le-ar fi intrat urechelniţa în vreo ureche ! Şi aici leacurile se învârtesc pe lângă gândul că trebuie să scoţi ori să omori, cu pui cu tot, o urechelniţă vie. Acuma, dacă o fi intrând urechelniţa în ureche, lesne e s'o scoţi înecând-o cu unt-de-lemn. Dar vorba e că voi căutaţi urechelniţa şi când nu este şi aruncaţi pe ea vină, când biata ureche are alte boale, rele, care lasă surd pe om.

Pricini închipuite aveţi voi, dragii mei, mai ales la boalele copiilor. Şi iarăşi o zic, eu nu pentru pricina boalei vorbesc acestea (că la urmă, puteţi crede orice voiţi), ci pentru felul nepotrivit cum vreţi să vindecaţi boala. Când suflă copilul greu şi ţine gura căscată, voi spuneţi că are boala şarpelui. Când cască mereu şi trage a somn fără să doarmă şi nu suge, are boala lupului, iar când slăbeşte văzând cu ochii şi se topeşte pe picioare până piere, ziceţi că are boala câinelui. Un nume trebuie să aibă boalele, iar acestea trei au numele acestea. Bine. Dar nu e bine că babele în loc să caute pricina adevărată a boalei, o iau dată de-a gata de la moşi strămoşi şi nu-şi mai bat capul.

Vezi, când ştii adevărata pricină a boalei, e mai uşor s'o vindeci, că ştii rădăcina răului şi o tai. Dar dacă n'o ştii, te învârteşti pe lângă boală şi n'o izbeşti cu leacurile la rădăcina ei. Când se usucă un pom în grădină, nu e aşa, dragii mei că întrebaţi ce-o fi având ? Care e pricina ? Adevărul e că-l ucid furnicile, dar tu nu ştii. Vine unul şi zice că gardul e de vină, că e prea aproape. Te trudeşti şi dai gardul mai încolo. Pomul se usucă mereu. Vine altul şi te învaţă că are prea mulţi pomişori pe lângă el şi-i sug puterea. Te apuci şi tai toţi pomişorii. Degeaba, pomul se usucă. Vine al treilea şi spune că nu l'ai udat cu aghiasma. Te apuci şi-l uzi, el se istoveşte înainte. Tocmai în urmă îţi dă prin gând să întrebi pe unul priceput şi el îţi spune de furnici şi să ia cu manile de cap, că acum e prea târziu să scapi pomul. Aşa faceţi voi cu boalele voastre, căutaţi pricinile lor tot pe alături şi, urmând pricinilor, şi îndreptarea răului tot pe alături o căutaţi şi câteodată nebuneşte ca cel din pildă cu mutarea gardului. Iar în sfârşit dai şi pe la doctor când s'a uscat bietul pom şi când nu mai poate nici priceputul să-l mai învie ! Aşa oameni buni, aşa e cum vă spun şi mi-ar părea bine dacă măcar zece dintr'o sută mi-aţi lua cuvântul la inimă.

Începusem cu boala lupului şi a şarpelui. Una e boala de plămâni şi cealaltă de stomac. Pricinile lor sunt acolea, în coşul copilului, ori din răceală, cum ar fi bunăoară din punerea pe pardoseala bisericii sub patrafir a copilului desfăşat, ori din hrana nechibzuită, cum ar fi mâncările de om mare la copii neînţărcaţi. Acum, unde vă duce pe voi capul să căutaţi pricinile! La sperietură ! Boala lupului o are din pricină că mama, pe când era însărcinată, s'a speriat de un lup (dacă nu aievea, măcar în vis) ; iar a şarpelui, că s'a speriat de un şarpe. Mult vă mai sperie pe voi babele cu sperietura! Că uite şi boala câinească e tot din sperietură, de câine. Cărturarii zic limfatism acestei boale câineşti şi ştiu că e mamă a multor altor boale, iar pricina ei este pe lângă o hrană şi îngrijire proastă, şi starea sănătăţii părinţilor, şi mai ales măritişul mamei prea de copilă. Dar ce au câinii cu boala asta ? Nimic alta decât că bietul copil slăbeşte aşa de tare, ca şi cânii când au jigărae.

După al babelor meşteşug lecuitor, toate sperieturile se vindecă cu fumuri. Sperietura copilului de sgomote mari şi de sbierete ori de lucruri urâte (ziceţi voi, dar într’adevăr e vr'o boală nervoasă a copilului), i-o vindeci afumându-l cu păr de urs, pentru că ursul nu e sperios. Boalei şarpelui deci voi îi căutaţi vindecare în fumuri cu piei de şarpe, boalei lupului în fumuri cu păr de lup, iar părul de câine negreşit are să vindece boala câinească. Toate fumurile acestea n'ajută nimic, ba mai întâi strică. Fiindcă am prins aici vorba, să vă spui că prea nesfârşită şi fără de leac e încrederea voastră în fumuri. Eu nu zic că la anumite boale n'ar fi ajutând şi fumurile, dar de te-ai lua după babe toate boalele din lume şi-ar avea leacul în fum. Până şi pântecariţa copiilor ! Şi câte buruieni otrăvitoare şi câte lucruri scârboase n'amestecă babele într-o oală, deasupra cărora ţin copilul câteodată cu capul în jos peste fumul puturos, până ce leşină. Seminţe de măsălariţă şi de cânepă sălbatecă, oase de peşte şi cap de cal, găinaţ de cioară şi scârnăvie de lup, amestecate toate şi coapte în cuptor : dintr'aceste scot fumuri pe care le trag în plămâni bieţii bolnavi! Chiar şi atunci când au junghiuri ori cuţite (adică au boale de plămâni, pe care le numesc doctorii bronchite şi pneumonii) sau când au boală câinească a slăbiciunii, ceea ce uneori nu e decât oftică. Pe aceştia îi omori, negreşit, cu fumurile. Apoi de câte ori v'afumati cu balegă de vacă şi ştiu eu de ce ?


Stai şi te miră acum de babele știitoare ! Ştiu câte ceva ele şi nimeresc ca găina oarbă câte un grăunte, dar nu-şi bat capul prea mult să facă deosebire între boală şi boală şi pe toate le amestecă într’o căldare şi pentru toate au acelaşi leac. Adică au ele multe leacuri, dar la urmă, când nu ajută nici unul, nici scaldele descântate, atunci tot la acestea aleargă, la fumuri. Ştiu că era o vreme când la orice boală ai fi avut îţi "lăsau sânge". Acuma nu se mai aude de leacul acesta, dar fumurile cari sunt tot de pe vremea aceea dainuesc înainte în ştiinţa babelor. Adevărat e că lipitoarele şi lăsarea sângelui n'au făcut niciodată parte din meşteşugul de doftor al babelor noastre, decât doară prin Moldova. Dar am cetit în multe rânduri că babele au omorât cu fumurile oameni mari. De copii, cine mai ţine seama, că ei vin ca azi şi se duc ca mâine !
24. "Babele sfinte in mitologia noastra" de George Coșbuc - Jul 17, 2013 8:31:00 PM
 Eroul solar face în drumul său, popasuri la vro sfantă oarecare şi de obicei cere de la ele sfaturi şi ajutor. Patru dintre sfinte: Vineri, Duminecă, Luni şi Miercuri reprezintă principiul binelui şi sînt blînde, bune şi totdeauna gata să ajute pe erou; celelalte trei, Joi, Marţi şi Sîmbătă sînt răutăcioase, de aceea eroii solari le ocolesc, căci ele reprezintă principiul răului.

Toate aceste sfinte în mitologia noastră reprezintă noţiuni concrete, sînt personificări lămurite ca faţa soarelui. Culegătorii de poveşti însă de multe ori le amestecă, le dau roluri cu totul contrarii caracterului lor, le ţin ca pe un fel de hocus-pocus al basmelor cu cari te poţi juca după buna ta  chibzuială. Dar, pe cît de bine ştie cel ce se uită la un scaun din faţa lui că acel obiect e scaun şi nu  altceva şi că stă acolo unde-l vede şi nu într-alt loc, tot aşa de lămurit ar trebui să se ştie că sfintele  din basme sînt anumite personificări, bine stabilite, cu însușiri permanente şi esenţiale, cu o sferă de activitate bine determinată şi cu rostul lor care e neclintit. A amesteca pe sfînta Luni cu sfînta Vineri, ca şi cînd ele ar fi simple locuri comune ale poveştilor, ori a purta pe erou pe la toate sfintele pe rînd - şi mai ales în ordinea numelor zilelor din săptămînă - nu e numai o confuzie, ci un nonsens tot aşa de mare ca şi cînd ai descrie pe leu cu însuşiri de ale iepurelui, ori dimpotrivă.

Sfintele noastre personifică timpul de la o răsărire de soare pînă la alta. Fiecare îşi are porţiunea sa de timp, iar insuşirile ce i se dau fiecăreia în basme au să corespundă, pe cît se poate de exact, cu fenomenele anumitei porţiuni de timp. Ziua şi noaptea împart drumul soarelui în două părţi privite ca egale. E, deci, natural ca faptul zilei şi faptul nopţii să fie privite ca popasurile de căpetenie ale  soarelui. Aceste două fenomene sînt reprezentate şi personificate în sfînta Miercuri şi sfînta Vineri, cele mai de căpetenie sfinte ale basmelor, iar în credinţe şi obiceiuri "zilele" cele mai sfinte din săptămînă. O să mă opresc acum la aceste două personificări înainte de a vorbi despre celelalte sfinte, ca să le lămuresc bine rostul şi fiinţa, mai întîi singure, iar mai tîrziu în legătură cu celelalte.

Numele Vineri n-are nevoie de demonstrări întrucît îi priveşte origina. Tot aşa Miercuri. Unul e Venus, altul Mercurius. Dar nu numai în nume se potrivesc aceste zeităţi, ci şi în fiinţa lor. Sf. Vineri a noastră, ca personificare mitologică e una cu zeiţa Venus, iar Sf. Miercuri e într-adevăr Mercurius. Latinii au împrumutat aceste zeităţi de la greci, prin urmare o să ne căutăm dovezile în mitologia grecească, fiindcă e mai de baştină şi fiindcă o aflăm sistematizată prin cărţi şi dezvoltată mai mult decît la latini. Afrodita e cunoscută mai mult ca zeiţă a frumuseţii corporale şi a iubirii sexuale. Aceasta era Afrodita vremilor tîrzii ale vieţii greceşti; la început însă, ea n-a avut de-a face nimic cu frumuseţea corpului şi nici cu iubirea sexuală, ci simplu cu frumuseţea ca abstracţiune, a tuturor lucrurilor şi manifestărilor naturii şi cu iubirea în înţelesul abstract şi ideal. Genealogia zeilor, aşa cum o dă Hesiod, e neîntrerupt discutată şi multi interpreţi ai mitologiei găsesc că totul în Hesiod e contradicţie şi imposibilitate. E o părere generală că e absurd să faci o genealogie a zeilor, că e lucru neraţional să introduci cronologia în teogonie. Alţi interpretatori însă găsesc că Hesiod e, dimpotrivă, foarte limpede în tot ce spune şi că cronologia lui e nu numai  înţeleaptă şi adevărată, dar absolut necesară. Ce descrie el întru începutul teogoniei? Un simplu fapt de ziuă. După cum urmează fenomenele unul după altul în natură, la începerea zilei şi după cum aceste fenomene sînt personificate în zei, e natural ca zeii să se nască unul după altul şi iată gata cronologia teogoniei. Hesiod spune că la început s-a născut haos, apoi pămîntul (Gaea) cel cu umeri laţi şi tartarul, iar în urmă Eros, cel mai frumos zeu şi cel mai plăcut zeilor şi oamenilor. Haos e noaptea întru care zace pămîntul: Hesiod spune că s-a născut pămîntul, într-adevăr însă el era. Din noapte s-a născut pămîntul şi tartarul. E o concepţiune a tuturor neamurilor primitive că pămîntul iese din noapte încetul cu încetul ca şi cînd ar fi o insulă ce iese din mare, ca o balenă. Dacă ar fi  în văzduh, ai vedea noaptea sub tine un haos, pămîntul una cu aerul întunecat al universului. Dar cu încetul se luminează, se deosebeşte pămîntul, acum îl vezi. Se naşte pămîntul tot din noapte. Dar Hesiod spune că se naşte pămîntul şi tartaruI. Acest tartar e întunericul de sub pămînt, aşa cum şi-l închipuiau cei vechi şi cum şi-l închipuiesc toate  popoarele. Cum se naşte el din noapte, deodată, cu pămîntul? Unii dintre comentatori zic că tartarul e ceva inerent pămîntului, e legat de el, prin urmare Hesiod nu vrea să spuie că se naşte pămîntul şi (apoi) tartarul, ci pămîntul (deodată) cu tartarul. Căci, ziuă ori noapte, pămîntul are sub el un tartar.

Rămînem acum la Eros, căci mai departe teogonia lui Hesiod nu ne priveşte. Eros e personificarea strălucirii zorilor şi zorile însele e un Eros cosmologic, e puterea creatoare a naturii, vecinicul imbold spre viaţă, personificat într-un zeu al frumuseţii. Aşa a fost în prima epocă a vieţii ariene, căci Uranos şi Eros nu sînt zei specifici greceşti. Intr-o epocă însă, mai tîrziu specific grecească, vremea care amestecă pe toate a detronat pe Eros. Locul i l-a luat Afrodita. Ei i s-au dat atributele de zeiţă a frumuseţii ideale, a puterii creatoare în natură. Afrodita, spune Hesiod, s-a  născut cu mult în urma lui  Eros, cu toate acestea îi era mamă. Aci nu mai e ordin cronologic al fenomenelor, ci un ordin cronologic în naşterea miturilor. Să vedem întîi cum se explică naşterea Afroditei. Spune Hesiod că Uranos după ce a născut pe toţi zeii - adică se săvîrşise creaţiunea- şi-a tăiat mădularul bărbătesc şi l-a  aruncat în mare. Plutind aşa pe mare, mădularul tăiat s-a tot apropiat de mal; în jurul lui se adunase spumă, şi din spuma fructificată de mădular s-a născut o femeie care în urmă a ieşit din valurile mării. Era Afrodita. De aceea se numeşte născută din spume. Fără îndoială, acest mit e născut tîrziu, probabil în Cipru, dar se explică prin felurile de concepţiune ale indo-germanilor. Cerul e privit ca o mare, ca o cîmpie. Concepţia e simplă, o pricepe oricine şi n-are nevoie de dovezi. La noi chiar, în poezie întîlneşti foarte des descris orizontul ca "o margine a cîmpiei". Acum, zorile zilei la marginea cerului, spre răsărit, sînt într-adevăr ca o spumă albă: tot cerul e întunecat, iar jos la orizont alba lumină ce se naşte e ca o spumă albă pe marginea mării. Această spumă, prin comparaţie, a fost  personifioată ca o femeie frumoasă, ca Afrodita. 

Afrodita e mama lui Eros, căci mitul ei s-a născut mai tîrziu. Eros a scăpătat, devenind un zeu al amorului. Dar şi Afrodita a scăpătat şi a devenit zeiţa frumuseţii, nu a celei abstracte şi ideale, ci a frumuseţii corporale şi a iubirii sexuale, a voluptăţii. Iar idealul ei loc între zei l-a luat  Eros. Afrodita a scăpătat tot mai mult, pînă ce-a ajuns să fie o Venus Kalligonnis - aşa cum o arată statuia din Neapol, într-o poziţie foarte riscată, cu capul întors spre spate, admirîndu-şi însăşi rotunjimea corpului, a ajuns Venus Praxis, spre deosebire de o Venere platonică.

Afrodita, aşa cum a fost ea în timpul din urmă, era o creaţiune a poeţilor şi a famenilor. Poporul de rînd n-o ştia aşa, pentru el Afrodita era zeiţa strălucirii concrete, a zorilor, a razelor ce se joacă printre nori, a fulgerului, a roşeţii din amurg, a curcubeului. Pentru că, într-adevăr acestea sînt cele "mai frumoase" fenomene ale naturii. Toate erau personificate dintru întîi prin Venus şi dacă mai tîrziu grecii au personificat aparte fiecare dintr-aceste fenomene - zorile ca Eros, curcubeul ca Iris, razele printre nori ca Graţii, fulgerul ca Hefaistos, amurgul ca Mercur-Hermes - tot ale ei au rămas aceste cinci străluciri. Cu soarele însuşi – Apollo - ea n-a avut nimic de împărţit, deşi el e strălucirea cea adevărată. Iată de ce soarele străluceşte cu căldură puternică şi uneori nesuferită, cu lumină orbitoare. Iar Afrodita era strălucirea blîndă, albă, poetică, aşa ca a zorilor, ca a fulgerului care e rece, ca a curcubeului. Venus nu mai reprezinta zorile, dar le reprezentase odată şi ea şi băiatul său, Eros. Nu reprezenta anumit curcubeul, dar curcubeul era numai un brîu al ei, vestitul brîu în care stau toate frumuseţele şi voluptăţile. Ea nu reprezenta anumit fulgerul, dar fulgerul (Hefaistos) era bărbatul ei; ea nu reprezenta razele jucîndu-se prin nori, dar aceste raze (graţiile) erau vecinicele ei însoţitoare. Ea nu putea nicidecum să reprezinte amurgul care e protivnic al zorilor, ca aducător de moarte, ca născător al întunerecului dar are parte la strălucirea lui, căci cu amurgul (cu Hermes) ea a  trăit, cum am zice noi, necununată şi a născut cu acest zeu pe Hermafroditos, care nu era nici bărbat, nici femeie, dar şi femeie şi bărbat deodată, precum în amurg e şi ziuă şi noapte deodată, dar nu e într-adevăr nici ziuă, nici noapte. Afară de asta toate mitologiile spun că Hermes (amurgul) are foarte multă înrudire cu Eros al teogoniei. Hermes la Hesiod se naşte foarte  tîrziu, se vede că mitul lui s-a născut tîrziu, spre decadenţa mitologiei greceşti, de aceea nici n-au avut grecii unde să-l aşeze între zei, căci toate locurile erau ocupate şi i-au dat rol de servitor şi sol al zeilor olimpici.

Eu am băgat de seamă că toate atributele sfintei Vineri care reprezintă în mitologia noastră Amurgul se potrivesc cu atributele lui Mercur-Hermes. Mitologiile şi studiile mitologice de mai curînd, toate spun lămurit că Hermes e personificarea amurgului şi a vîntului de pe-nserat. Era însă nelămurire asupra numelui Hermes. Breal, în studiul său asupra lui "Hercules şi Cacus" s-a ocupat cu acest nume şi rezultatele sînt că Hermes într-adevăr e amurgul şi vîntul serii. Intr-un imn vedic se descrie lupta zeului Indra (Soarele) cu uriaşul Vrtra (Norul), care-i furase vacile şi i le închisese. Indra ajutat de cîni - în toate mitologiile indo-germane vînturile sînt personificate în cîni - de Sarama şi Sabala, biruie pe uriaşul care aruncă foc şi pară pe nări. E mitul nostru cu Făt-Frumos care ucide pe zmeul cu atîtea capete; cînii sînt, cum am mai spus: N-aude, Na-vede etc. Acum să lăsăm pe însuşi Breal să vorbească:"Noi n-am vorbit pînă aici de o împrejurare a mitului, care se raportează la cea mai adîncă autenticitate şi aruncă lumină asupra mai multor particularităţi ale mitologiei greceşti. Indra, cînd află că vacile-i sînt închise, trimite pe căţeaua sa Sarama, să i le caute - adică pe vîntul care pare că urlă pe vremea furtunii. Sarama are doi căţei numiţi după ea cu numele patronimic Sarameya, iar unul se numeşte Sabala nume care vine, fără îndoială după congecturile lui M.Weber, de la adjectivul  sarvara «negru». Intr-un imn către Jama (zeul  morţii), se spune că aceşti doi cîni, care sînt descrişi avînd fiecare cîte 4 ochi, vin ca soli la oameni, fără îndoială ca să-i conducă în imperiul morţilor. Aiurea, Sarameya e invocat ca zeu al somnului, păzitor al casei, apărător de boale: „Tu care alungi boalele, care protegi casele, care te poţi schimba luînd toate chipurile, fii-ne prieten’’...  Identitatea celor două nume e tot aşa de neîndoielnică ca şi funcţiunile lor. Aşa se explică prezenţa lui Hermes într-un mare număr de mituri: el duce lui Phrixos lîna de aur, ajută pe Perseu contra Gorgonei, cercetează pe Persefona în infern, fură taurii soarelui. Iar Sabala se regăseşte în numele Kerberos  (Cerber) în regatul morţilor la Pluto."

Aşadar, numele Hermes a ieşit din numele unui cîne care reprezintă vîntul furtunii. Acest cîne în mitologia vedică ducea sufletele în tartar, acelaşi lucru îl face Hermes în mitologia greacă. Dar să lăsăm cînele şi să vorbim de ceea ce personifică el, despre vînt. Vîntul e întraripat, Hermes are aripi la picioare, singurul zeu întraripat în toată mitologia greacă. Vîntul geme, urlă, dă sunete, vîjăie, e vecinic vorbăreţ, e vecinic pe drumuri. Hermes e guraliv, e zeul elocvenţei, el pe toţi îi biruie cu gura; el e veşnic pe drumuri, ca sol al zeilor. E mincinos, lucru mare, e şiret şi se vîră pretutindeni. E meşter în toate şi nu oboseşte să alerge şi să flecărească. Vîntul cîntă; în amurg boarea e un cîntec dulce, de aceea  Hermes e cîntăreţ, el a inventat harfa. Hermes, ca vînt de seară, a inventat harfa, iar Apolo, ca soare (al dimineţii), a inventat lira. E vorba deci de vîntul zorilor şi al amurgului. Acum, să-l vedem ca amurg, întunerecul amurgului dă lucrurilor o culoare cenuşie, apoi le întunecă, parcă le fură de dinaintea ochilor noştri. Amurgul "fură" lumina, strălucirea soarelui de pe deal şi cîmpie. Hermes? El e zeul tîlhăriei. Fură tot ce poate. Abia născut, i-a furat lui Apolo lira şi a ascuns-o în leagăn, mai tîrziu i-a furat boii. Din fierăria lui Hefaistos a furat cleştele.

Amurgul e începutul nopţii, iar noaptea a dat celor vechi ideea de-a crea un tartar, un regat al morţilor. Hermes, ca amurg şi ca vînt al nopţii, duce sufletele celor morţi în tartar. El are un băţ: cu un capăt al băţului învie oameni şi făpturi, cu cellalt capăt îi ucide. Duplicitatea puterii din băţ e duplicitatea amurgului: lumină, înviere, întuneric, moarte. Pe lîngă acest fapt şi pe lîngă cellalte că el a născut cu Lumina (cu Venus) pe Hermafrodit, se mai adaogă unul: el are pe băţul său ca emblemă doi  şerpi încolăciţi ale căror capete se ating sus la mîner. Mitul spune că Hermes a văzut odată doi şerpi care se băteau furioşi, el a dat cu băţul între ei, iar ei s-au încolăcit pe lîngă băţ, uitîndu-şi furia. Cei care nu văd în mitologie decît fantazii şi visuri, oricît s-ar împotrivi trebuie să recunoască frumuseţea şi "poezia" acestui mit. Doi şerpi, lumina şi întunericul, ziua şi noaptea se luptă; amurgul stă între ei, se încolăcesc pe băţ amîndoi, iar capetele lor vrăjmaşe se ating pacinice, cum se atinge ziua cu noaptea în amurg. Am atras atenţia şi aiurea asupra concepţiei că ziua cu noaptea se luptă, personificate în şerpi, în tauri etc. Ţăranul şi astăzi zice: era pe vremea cînd se lupta ziua cu noaptea.

După atîta digresiune să ne întoarcem la ale noastre. Precum Mercur reprezintă amurgul şi vîntul de pe-nserate, iar Venus, zorile şi strălucirea solară în general, aşa le reprezintă în mitologia noastră Sfînta Vineri şi Sfînta Mercuri. Atributele, precum vom vedea, le sînt aceleaşi. Dar cu o osebire. S-au schimbat rolurile. Sfînta Vineri, în loc să fie Venus şi să reprezinte zorile, reprezintă dimpotrivă, amurgul, iar Sfînta Miercuri reprezintă zorile. Cazul nu e izolat - ca două lucruri opuse să-şi schimbe  locul. E ceea ce se întîmplă şi în limbă; sema[n]tologia ne arată cum unele cuvinte au primit înţeles cu totul contrar decît cel original. Iar schimbarea locului, adică trecerea Sfintei Vineri la apus şi a Sfintei Miercuri la răsărit, are drept cauză creştinimsul, acea "negură" cum am numit-o, care s-a lăsat peste miturile păgîne, întunecîndu-le şi producînd confuziuni în mitologia noastră. Sfînta Vineri a noastră reprezinta zorile odată - şi chiar astazi simţi că ţăranul nu şi-a perdut cu totul conştiinţa despre  acest  lucru - dar intervenind legenda creştină, că Hristos a fost răstignit şi a murit într-o vineri şi după cum Hristos s-aseamănă mai întru toate cu eroul  solar sau cu însuşi soarele cel adevărat, nu mitic, a trebuit ca mitologia noastră să simtă urmele legendei creştine. Amurgul soarelui şi amurgul lui Hristos nu puteau să fie reprezentate prin Sf. Miercuri, căci Hristos a murit vineri şi astfel două idei s-au ciocnit. Ziua, simpla zi vineri, s-a confundat cu Sf. Vineri, care era un nume al personificării zorilor. Şi astfel Sf. Vineri a fost luată de la răsărit şi adusă la apus. Dar, precum am zis, această tranziţiune încă nu e deplina -aproape de 2000  de ani şi poate n-o fi niciodată - Sf. Vineri stă la locul ei, la răsărit, dar foarte nesigură: în majoritatea obiceiurilor, credinţelor noastre, Sf. Vineri e amurgul, e Hermes, dar cîteodată licureşte, pe ici pe colo în strălucirea ei cea veche, rar, dar foarte  puternic şi atunci ea e Venus în toată mărirea păgînătăţii ei.

Dacă legenda creştină a adus pe Sf. Vineri de la răsărit la apus, era consecvent ca ea să puie la răsărit pe Sf. Duminecă, pentru că duminecă a reînviat Hristos; iarăşi o potrivire cu renaşterea soarelui în zori. Dar n-a făcut-o. N-a putut, ori i-a căutat un loc mai bun. Aşa că Sf. Miercuri a rămas ca personificare a faptului zilei. In basme, aceste două sfinte sînt cele mai de căpetenie. Drumul de la Sf. Vineri pînă la Sf. Miercuri e o pînză neagră – noaptea - iar îndărăt de la Sf. Miercuri la Sf. Vineri e o pînză albă, ziua. Pe aceste două drumuri sînt lăcaşurile celorlalte sfinte. Anume pe drumul nopţii cea dintîi sfîntă după Sf. Vineri e Sf. Sîmbătă. Nu e cestiune de şirul real al zilelor săptămînii. Nu. Sf. Sîmbătă e un product al legendei creştine. Intîi de toate: sîmbătă toată ziua Mîntuitorul nostru a fost mort. Vineri l-au răstignit, sîmbătă a cutreierat lumea morţilor, duminecă a înviat. Noaptea e lumea morţilor amurgul (Sf. Vineri) duce morţii pe ceea lume, în imperiul Sf. Sîmbăte. A doua: repulsiunea ce au avut-o creştinii faţă de ovrei, a căror zi de sărbătoare e sîmbăta. Acestei zile i-au dat partea cea mai urgisită, au personificat în ea iadul, partea din noapte care e dată cu totul duhurilor rele, strigoilor şi moroilor, pricolicilor şi stafiilor. Prin hotarele sîmbetei a cutreierat Hristos, cînd s-a scoborît din limb. De aceea, sîmbăta nu e într-adevăr sfîntă. Prin analogie i se zice sfîntă, dar numai în descîntece, în vrăji, în farmece, în toate acele întunecoase versuri recitative cari se raportă la duhuri necurate şi la ura şi aruncătura omului pe om. Ea e răutăcioasă şi vecinic posomorîtă. În basme, sîmbăta n-are ce căuta.

E nonsens cînd culegătorii noştri de basme poartă pe eroul solar, pe Făt-Frumos şi pe la o Sf. Sîmbătă. Nu, ea nu e sfîntă decît de frică, adecă în imprecaţiile mistice, cînd vracii şi descîntătorii cer ajutorul duhului necurat. Şi apoi ce-ar căuta eroul solar în imperiul duhurilor? Eroii sînt păgîni, concepţii mitice solare, ei se luptă cu puteri de ale naturii, cu uriaşi, zmei, balauri, nori, neguri, arşiţă etc., dar nu cu stafii, cari sînt concepţii ale credinţei în suflet. Sîmbăta nu e soră cu celelalte sfinte, ea e despărţită şi la dreapta şi la stînga de ele cu un rîu mare, numit Apa Sîmbetei. Sf. Vineri duce sufletele pînă la această apă şi le dă în seama luntraşului. Alt amestec ea n-are cu sîmbăta, afară de simplele afaceri ale slujbei ei. Sf. Vineri ar putea închide stăvilarele Apei Sîmbetei, dar oamenii atunci ar putea sparge stăvilarele ei cu ouă roşii, de aceea femeile, aruncă coaje de ouă roşii la Paşte pe ape. Ea e a morţilor. De aceea avem sîmbetele morţilor. Dar nu singură sîmbăta e urgisită de Dumnezeu şi de oameni, ci şi Sf. Marţi. Ea e vecina de dincolo de rîu a Sf. Sîmbete. Reprezintă timpul de către ziuă, înainte de cîntători, vremea numită "pe la mînecate". Şi ea e stăpîna imperiului întunecat al duhurilor, ba a duhurilor celor mai rele, a celor bătăioase şi arţăgoase, a strigoilor cari ies din morminte şi se fac lup, a ielelor şi vîntoaselor. Dacă Sf. Sîmbătă e mai mult stăpîna morţilor, Sf. Marţi e stăpîna duhurilor rătăcitoare, a celor neîngropaţi, a celor ce se spînzură şi se îneacă, a copiilor ce mor nebotezaţi şi aşa mai încolo. Hotarul ei, de către ziuă e despărţit de-al Sf. Miercuri prin Rîu-de-rouă. Roua e sfîntă şi peste ea nu pot trece duhurile. Nici marţea nu e sfîntă, dintr-aceleaşi motive ca sîmbăta. Nici ea n-are ce căuta în basme.

Marţea şi sîmbăta, ca personificări ale nopţii, au influenţat credinţele noastre. Amîndouă sînt zile nefaste, ale morţilor. Din noianul de credinţe legate de aceste zile, voi aminti numai unele: 1. Fiindcă marţea reprezintă timpul despre zori "pe nemîncate" cînd "se porneşte ziua", credinţa poporului este că începutul lumii a fost într-o marţi. Dumnezeu cel păgîn, al mitologiei noastre, soarele - a început într-o marţi să creeze lumea cu ajutorul ariciului. Acel ariciu, pe care-l întîlnim mereu în cosmogonia noastră ca creator al lumii, e însuşi soarele. In toate mitologiile ariene, ariciul e un simbol al soarelui; ariciul se face ghem rotund şi se rostogoleşte pe bolta cerului; razele soarelui sînt ghimpii ariciului. Asta e toată explicarea ciudatei apariţiuni a ariciului alăturea cu Dumnezeu în  creaţiune: soarele e creator. 2. Marţea, ca reprezentantă a vremii de "pe mînecate", e stăpîna drumurilor. E o credinţă naivă că te-ai potrivi cu Dumnezeu, ai încerca oarecum să-i faci concurenţă, dacă ai începe marţea vrun lucru mai de căpetenie şi mai ales un drum îndelungat. "Marţea nu e bine de plecat la drumuri îndelungate, nici a începe vrun lucru mai de căpetenie" şi " drept aceea româncele nu îndătinează nicicînd în această zi a începe vrun lucru nou şi de o durată mai lungă, bunăoara: a urzi, a porni pînza, a croi o cămaşă ." Credinţa că pornirea la drum marţea aduce vrun rău e dintre cele mai  înrădăcinate în poporul  nostru. In general marţea, ziua urzirii lumii, e nefastă pentru orice fel de urzire şi de pornire. Nici nuntă, nici logodnă nu face românul marţea. Pedepsele celor ce lucrează în felurite zile sînt felurite în cultul nostru. Să nu lucrezi joia, zice românul, că e rău de grindină, de ploaie, de tunet, de fulger, de arşiţă etc., va să zică pedepsele sînt atmosferice, din ele recunoşti pe Jupiter al atmosferii. Dar de alt soi sînt pedepsele Sf.Vineri: cine lucrează vinerea orbeşte, asurzeşte, îi cade părul, capătă pecingene, albeaţă etc., va să zică pedepse corporale şi tot de acelea cari distrug frumuseţea. Din ele recunoşti pe Venus, zeiţa frumuseţii şi a căsătoriilor. Celor ce lucrează marţea totdeauna li se pune în vedere moartea. "Femeile să nu taie guri de cămăşi că e  semn  de moarte." "Femeile cari se lau sau fac leşie marţea, le moare bărbatul." Grăunţele sămănate marţea nu vor răsări niciodată. "Marţa şi sîmbăta numai la morţi se croieşte şi numai morţii se scot din casă într-aceste două zile."  

Dincolo de Rîu-de-rouă e locaşul zorilor, personficate în Sf.Miercuri. In grădina ei creşte bradul lumii. Ziua, în întregimea ei e personificată în Sf. Joi şi Sf. Duminecă. Dubla personificare e datorită creştinismului. După concepţia păgînă, lumina zilei e Sf. Joi. Creştinismul a personificat lumina zilei în Sf. Duminecă, dar şi sfînta asta are dublă însemnătate, în descîntece şi în colinde e numită Maica Precistă. Intre Sf. Joi şi Sf. Duminecă e un antagonism vecinic. Ele sînt două babe, cu locaşuri învecinate, la mijlocul cerului, dar au felurite roluri. Sf. Joi e răutăcioasă, răzbunătoare, iute la mînie, ucide chiar pe eroul solar şi e aplecată să dea ajutor zmeilor şi balaurilor. Intr-însa e personificată puterea distrugătoare a soarelui, arşiţa. Puterea binefăcătoare a soarelui, căldura rodnică şi lumina în general, e personificată în Sf. Duminecă. Şi precum Hristos în colinde mai ales e reprezentat ca însuşi soarele, cerul sau lumina e reprezentată ca Maica Precistă, "cu veștmîntul mohorît, lung din cer şi pînă în pămînt". Sf. Duminecă e Cosînzeana basmelor, e Diana mitologiei vechi.

A rămas Sf. Luni. In mitologia egipteană, luna, ca Isis, a jucat un rol important, dar e lucru curios că nici una dintre mitologiile indo-germanice nu se ocupă cu luna. Foarte puţin se vorbeşte de ea. Se vede că a trebuit să dispară în faţa soarelui şi deşi are să se lupte şi ea cu neguri şi nori, nimeni n-a făcut dintr-însa erou. In schimb însă, în mitologiile popoarelor mai moderne joacă un rol important în credinţele spiritiste. Ea e un centru al lumii create de animism. E de explicat aceasta, fiindcă e stăpîna nopţii, iar Noaptea e imperiul duhurilor. Creştinismul a dat avînt animismului şi de aceea ciclurile de legende, de obiceiuri, referitoare la lună au un fond creştin mai la toate neamurile Europei sau împrumutat de la neamuri care au adorat luna. Fondul păgîn, indo-german vechi, ori a dispărut, ori e în luptă cu moartea, căci forma lui nu mai poate fi înţeleasă de creştinism. A fost totdeauna o zăpăceală în mitologiile ariene cu luna. E aşa de limpede concepţiunea că Soarele e frate cu Luna, şi şi este, în mitologie cu toate acestea nu e niciodată Diana care reprezintă lumina şi căldura soarelui - fiindcă aceste două nu sînt inerente soarelui, după cum pricepe omul primitiv, căci iarna căldura soarelui e minimă, şi atunci Diana umblă hoinărind pe la traci - Diana e confundată şi de greci cu luna, cu toate că luna era personificată în Selene, despre care, dacă n-ar exista mitul cu Endimion (personificarea dulcei lumini a lunei pe cîmpie, adică "bătaia lunei") nici n-am şti că a existat. Diana era răzbunătoare, ucigaşă (copiii Niobei) şi nu putea să reprezinte luna, ci numai puterea căldurii excesive a soarelui. Vînătoarea ei cu cîni, care sfîşie pe Acteon, e alergarea razelor pe "munţi" de nori. Virginalitatea ei e explicabilă, căci Diana reprezintă lumina, curata lumină; dac-ar fi luna, cîte aventuri n-ar fi putut să aibă, mai ales în noaptea ei, căci nu trebuia să se ascunză prin peşteri ca Jupiter cu Maja, ori în neguri, ca să nu fie văzută!

Aceeaşi soartă, ca în toate mitologiile ariene, o are luna şi la noi. In basme nu e pomenită, nu e personificată. Are legende spiritiste multe. Avem cîteva balade în care e cîntat voitul dar neîmplinitul incest al fratelui său cu ea. Are rol în descîntece. Dacă însă ea este Sf. Luni din basme, nu pot spune. Numele ar dovedi aşa. Nu e de crezut că e numai o simplă analogie. Dar ce reprezintă ea, într-un mit solar? Ce ar putea să reprezinte? In imperiul animismului i-ai găsi locul, dar în imperiul miturilor solare nu ştiu ce rost are.



25. "Colindele noastre" de George Coșbuc - Jul 17, 2013 7:00:00 PM
 Colindele au fost cîntece solare, fragmente si rămăşiţe din cîntările liturgice ale cultului naturii. Unele dintre ele - probabil minoritatea lor - în aparenţă sînt imnuri religioase creştineşti, tratînd legende creştine şi cîntînd naşterea şi moartea lui Isus. Ele însă sînt mai vechi decît creştinismul şi numai unei coincidenţe calendaristice i se datoreşte faptul că vechile cîntece solare poartă, deşi foarte superficial, o urmă de creştinism.
Cîntările pe cari le aveau popoarele indo-germanice, poate din timpuri preistorice, ca părţi integrante ale cultului lor, preamăreau în versuri, elementele şi lupta lor în natură, fenomenele naturii şi corpurile cereşti. Indeosebi soarele stă în centrul acestui cult: biruinţa lui asupra întunericului nopţii, a iernii şi a furtunii, făceau dintr-însul un erou; căldura lui şi lumina, pe urma cărora creşteau plantele, făceau din el un binefăcător al lumii. Ca erou şi binefăcător soarele era şi este centrul miturilor solare şi este astăzi centrul basmelor noastre. Apunerea sa seara, dar mai ales depărtarea lui de pămînt începînd de la solstiţiul de vară, era privită ca o călătorie a lui printr-altă lume, chiar ca o moarte a lui - pe urma lui murea lumina, venea frigul şi despuiarea naturii - iar oamenii îi dedeau poveţe cum să se lupte cu duşmanii săi, pe unde să meargă, ca să nu să rătăcească, cum să se poarte printr-altă lume. Ca drumet înstrăinat, el era plîns în cîntece şi este plîns şi astăzi în bocetele noastre. Iar de la solstiţiul de iarnă, cînd începea să se apropie de pămînt, el era eroul biruitor care se întorcea din luptă, i se aduceau jertfe, i se cîntau cîntece de bucurie şi de biruinţă. Venirea lui era privită ca o naştere, căci cu el se renăştea lumina zilelor şi viaţa naturii. Iar la echinocţiul de primăvară era sărbătorit îndeosebi ca erou întors din luptă "ca eroul înviat din morţi, dăruind viaţă lumii". Ca erou ce se naşte a fost cîntat de popoare în toate timpurile, cu urări reciproce de fericire, cu alegorizări şi simbolizări şi este cîntat şi astăzi în colindele noastre şi este sărbătorit de datinele noastre.
Colindele erau şi sînt cîntece la adresa soarelui, ce se renaşte la solstiţiul de iarnă, prin decembrie. Printr-o coincidenţă calendaristică, naşterea lui Christos în cultul creştin, cade tot pe vremea solstiţiului de iarnă. Poporul nostru, sărbătorind deodată naşterea eroului păgîn cu a Dumnezeului creştin a substituit numirile cîntecului păgîn. In loc de soare a zis Christos, în loc de lună, cer sau lumină, a zis Sfînta Maria, în loc de Jupiter a zis sfîntul Ilie etc. Faptele însă au rămas neatinse, cîntecul e păgîn. Nu numai fondul cîntecului e întreg, dar însăşi forma este a cultului solar. Bineînţeles, acest fapt nu e general. Nu, pentru că schimbarea nu s-a putut întîmpla decît în unele cazuri: cand cîntecul cîntă naşterea soarelui ori printr-o atracţie - moartea lui. Deci, colindele cari cîntă naşterea şi moartea lui Christos au substituit numirile păgîne; rar însă sau mai niciodată acele cari cînta fapte prea păgîneşti de-ale soarelui, nepotrivite cu fapte de-ale lui Christos. Aceste au rămas, neatinse întru nimic, cîntece  păgîne.
Avem  două feluri  de colinde :Unele sînt cîntece de laudă la adresa stăpînului casei. Origina lor sînt cîntecele ce le cîntau clienţii romani, în ziua anului nou, la casa patronului, glorificîndu-i faptele sale, mai ales cele războinice, ori ale strămoşilor săi. Poate tocmai din această cauză - căci altfel e cu greu să afli o explicare în colindele noastre - preamăresc mai ales fapte războinice, vitejii din campanii şi întîmplări din tabără. Toate colindele din colecţia G.D. Teodorescu, numite acolo tradiţionale vînătoreşti, sînt în acest gen. Colinda face erou pe însuşi stăpînul casei sau pe un fiu al său, numindu-l cu numele. In colind de tînăr se povesteşte simplul fapt că "în prundurile mării, în marginea ţării" stau două oşti, a leşilor, cari au domn şi a românilor, cari n-au. Românii deci cutreieră ţara să-şi afle domn şi în urmă aduc că:Ăst domn bun de casăAre un coconBun de a-l face domn.
Şi-l cer. Dar mă-sa nu-l dă, căci e prea tînăr, nu ştie să încalece calul, nu ştie să strîngă frîul, nici să încingă sabia şi să bată oşti. Dar trimeşii îl cer cu stăruinţă, căci în oaste sînt ostaşi bătrîni, cari îl vor învăţa toate acestea. Iar "coconul" pleacă apoi cu oştile. Colinda însă preamăreşte mai rar şi fapte bune, binefacerile. Unele colinde cîntă faptele povestite de evanghelişti. Naşterea Domnului Christos, prinderea lui şi restignirea. Origina lor trebuie căutată în cîntece bisericeşti. Numărul lor e foarte restrîns. Cu mult mai multe sînt acele cari cîntă legende, fapte nepovestite de sfintele noastre cărţi, a căror origină - fie mai veche, fie mai nouă decît creştinismul - n-au de-a face cu el aproape nimic, ba de multe ori povestesc fapte cu o concepţie opusă învăţăturilor creştineşti. Aşa în colindul Sf. Marii, ni se spune că Maria, Maica Domnului, pe cînd se pregătea să-şi boteze fiul, aude că i l-a botezat, fără ştirea ei, Sfîntul Ioan. Atunci "Sfînta Maria" de ciudă şi de mînie, "dete în foc ca să ardă", dar “busuiocul stinse focul”. Ea încearcă din nou ca să se omoare, sărind în apă, însă apa n-a înecat-o. A treia oară s-a aruncat în sabie, dar sabia n-a voit s-o taie. Deci, e vorba de o încercare de sinucidere a Sf. Maria şi pentru ce lucru  puţin!
Acest fapt, ca legendă poporală, nu-şi poate avea origina în creştinism. Intr-altă legendă se spune că maica Domnului, cînd a fost să nască, a venit în casa unui sas, care însă a alungat-o. Ea a intrat în casa unui român, care a primit-o cu drag şi a născut Maria. Această legendă e mai mult etnică şi prin sas se arată popoarele creştine neortodoxe, care n-au frumosul obicei al colindării şi în special sasul, care e zgarcit şi cum spune colinda: "de veste cînd a prins, porcii şi-au închis, socurii şi-a dezlătat, cînilor ne-a dat, în goană ne-a luat".
Intr-alte colinde cu caracter în aparenţă religios, se face învălmăşag de credinţe păgîne şi creştine. Aşa în Colindul Sfintei Vineri se spune: că Sfînta Vineri venea la Dumnezeu şi se plîngea că ea a creştinat şi a botezat multă lume, dar "Cetatea Irodului" i s-a împotrivit. Dracii de aici au bătut-o, au schingiuit-o, au fiert-o trei zile într-un cazan. Atunci Dumnezeu dă poruncă sfinţilor Ioan, Petru şi Ilie să bată cetatea Irodului şi Ioan a bătut-o cu aghiazmă, Petru cu ploi şi Ilie cu fulgere, iar dracii de spaimă s-au botezat. Intr-această colindă zeitatea păgînă Venus, devenită Sfînta Vineri, devine o martiră: cetatea  Irodului e locuinţă de draci, care la urmă se fac creştini. E curios să încreştinezi dracii! Apoi Sf. Petru ajunge stăpînul ploilor etc. Tot atîtea confuziuni sau elemente mitice neasimilate. Altele dintre legendele cîntate de colinde, puţine la număr, explică origina sau însuşirile unor animale, cari sînt privite ca sfinte, sau ale unor anumite lucruri. Aşa e colinda în care boul,  calul  şi oaia îşi dispută întîietatea ca animale  folositoare.  Boul  "răstoarnă pămîntul de răsare grîul roşu" ; calul "te duce, te şi aduce" ; iar "oaia hrăneşte şi te îmbracă". Intr-alt colind povesteşte însuşi Christos cum s-a născut grîul din sudoarea feţii sale în ceasul morţii, mărul din lacrămi şi vinul din sîngele ce-i curgea pe urma piroanelor.
Două colinde ni se par, dintre cele ce cîntă legende, mai de importanţă. Amîndouă sînt de origină păgînă şi de natură cosmogonică. Intr-una se spune cum se scaldă "bătrînul Crăciun", Sf. Ioan şi cu Christos şi se judecă unul pe altul, care e mai mare. Iar într-altul se spune cum dracii au intrat în rai şi au furat "soarele şi luna" şi raiului cununa.